Geo-strategic aspects
First of all, we need to determine what kind of region is that. Because both politics and scientific interpretation of political process bears two dimensions of it. The first one is the actual Black Sea region – the way it has been for centuries until the end of the Cold War and the collapse of the Soviet Union. And the second is the Greater Black Sea area, which in its current version includes almost all Balkan countries, as well as the countries of South Caucasus, Russia, Turkey, Ukraine and Moldova. And today all of them are unified by a large international body – the Organization of the Black Sea Economic Cooperation (BSEC). The declaration on its establishment was signed in Istanbul in June 1992 by the presidents of 11 countries, who were further joined by Serbia. Within 20 years BSEC became an international organization accredited to the UN, in which it has an office, working primarily with matters of economic development and cooperation.
A quite noticeable thing is that the mutual economic cooperation of Black Sea countries, and their cooperation with the outside world became more intense over the last two decades, and it’s not just about the actual economic cooperation. Over these years, the region became especially significant for its role of an important transit route – it is traversed by Pan-European and Pan-Asian oil and gas pipelines. In addition to land-based routes, on which energy resources are delivered from the countries of the Caspian region to Europe, a rather substantial traffic is registered throughout the Black Sea, and, in particular, from the Russian port of Novorossiysk and the Georgian Supsa, where several terminals operate. From this point, tankers transport oil through the Black Sea Straits that lie on the territory of Turkey. And, in this context, we can talk about the growing importance of the Greater Black Sea area that has acquired a key-strategic role in energy resources transportation.
Directly associated to this are also the environmental issues of the Black Sea. Even now environmentalists are raising the alarm – it was openly discussed on the International Scientific Conference held in Yalta. And in Russia, at Kuban State University, a special program for Black Sea recovery was developed. But this recovery certainly depends not only on the Black Sea countries; it should include a number of areas, including the European one, because a serious pollution of the Black Sea takes place through the Danube.
Another issue is transportation. I must say that even during the Cold War, the local-commercial and passenger, as well as tourist navigation on the Black Sea had been upgraded much faster. Today the local navigation is unfortunately inopportune as, for example, between Novorossiysk (Russia) and Odessa (Ukraine) there is no direct scheduled maritime route. This also applies to other major ports of the Black Sea.
The adopted on June 26, 2012 Declaration of the anniversary OSCE Istanbul Summit there has specifically emphasized the need to strengthen not only the economic but also the transportation component of mutual cooperation, with particular accent on an active development of both marine and land routes. The most debated at the Summit, not only at the top, but also on numerous sessions of working groups was, in this sense, the project on the Ring highway connecting all the countries in the region, including the South Caucasus and the Balkans. On the hallways of the summit, there were discussions about the need for a closer cooperation between business-structures of the Black Sea countries, which would also contribute to the gradual resolution of existing conflicts and contradictions.
The Black Sea region – in its broadest sense – has long been characterized by diversity of civilizations, cultures and religions, as well as by quite close ties with the major hubs of the Mediterranean. The whole long history of the region, its welfare, prosperity or decline, were determined by the mutual relations between the north and south, east and west. Empires and civilizations – the Roman and Byzantine, Russian and Ottoman – left their marks on the shores of the Black Sea. On the northern Black Sea coast in ancient times was laid the Great Silk Road from Asia to the Caucasus and South- Eastern Europe, on which an active trade was between the East and the West. All of this tells us that in those days the people of Southern Europe, the Balkan Peninsula and the Caucasus had direct contacts and they acquired that trait of similarity still present today. It means people are ready to understand each other. But unlike the distant past, where on the banks of the Black Sea lived Greek and Roman colonies, in present days there is no such active dialogue between the Black Sea and the Southern European and Mediterranean countries. With the exception, perhaps, of Greece, as in the south of Ukraine and Russia still live large Greek diasporas.
As for Russia, the issue here is plain: Russia has long been mostly interested in finding an outlet to the Mediterranean Sea and the oceans through the Black Sea, thing that became especially obvious during the reign of Peter I and Catherine II, when Russia established itself on the banks of the Black Sea. Further, its struggle for supremacy on the Black Sea has become one of the causes of a series of Russian-Turkish wars. Now Russian-Turkish wars became legacy to historians. After the First World War, Russia – Turkey relationship was relatively positive, the result of which became their contribution jointly with Romania to the development of the still acting International Convention on the Black Sea Straits (Montreux Convention, 1936).
Today, the Russian-Turkish relations are experiencing a period of gradual endorsement. But in a larger sense, the normalization of the situation in the Black Sea – Mediterranean area is not facilitated by the domestic and international balance of power, established after the series of “Arab revolutions” in the region and around it.
This is, first and foremost a military-political component. Today we can easily see on the map, on the shores of the Black Sea, states divided virtually in half: these are countries, members of the North Atlantic Alliance – NATO (Romania, Bulgaria, Turkey and Greece, which also considers being part of this region), as well as countries that are not members of NATO – that’s Russia and Ukraine and Georgia and Moldova, who through Transnistria, and through the Danube ports has access to the Black Sea. And such a balance of power is ultimately centered on two major Black Sea powers – Russia and Turkey who adopt, on a range of matters, dissimilar or even conflicting positions, yet agree on certain key issues. We can give a particular example in this sense: Turkey adopted an entirely different position from Russia on the conflict on the Syrian territory. This is somewhat understandable, because Syria borders Turkey, there is a massive influx of refugees, and it is possible that military action in Syria bubbles over the territory of Turkey. Whereas Russia adopts a more neutral position on the issue. Or, on the other hand, such an aspect: during the Russian-Georgian conflict in 2008, Turkey, following the Montreux Convention, closed the straits necessary for the large naval forces of the United States to pass, despite the fact that it is a member of NATO and it would have to seemingly comply NATO’s discipline. But it acted contrary to this, understanding the need to maintain stability in the region.

The idea of Eurasian cooperation and its prospects

The very idea is still premature, it is quite unshaped, and if we talk about Eurasianism as such, we also have in mind the countries located to the east of the European part of Russia – Kazakhstan and some Central Asia countries; however, for the formalization of the Eurasian idea relating to the Black Sea it is still unlikely to come to a full-blooded resolution. As for Ukraine, it serves as a barometer – both for the Black Sea and for Turkey, and to some extent for Russia. Because for Ukraine European heading is a priority and Turkey, as you know, since the early 1983 has been standing in line to the EU, although it has received only the Association Agreement. Nevertheless, the European direction, even at the household level, is oddly enough notable in Turkey, despite the fact that on state and community levels there is a conflict between the secular component – it is largely Europeanized – and the Muslim component. The Russia has also noticeable discrepancies between the Eurasian direction declared at the state level and the ideas of Europeanists settled throughout the history.
In the Black Sea area the situation is more defined: Romania and Bulgaria – EU members, to which also gravitate states of the Western Balkans, Georgia’s European idea or rather the Euro-Atlantic idea is very strong, Azerbaijan actually refused to be part of the Eurasian Union… Therefore, to the scope of our research projects doesn’t fit the idea of Eurasianism applicable to the Black Sea.

Big players and the fate of the region

Besides Russia and Turkey, there are also other active major players in the region – Europe in the face of the European Union, America… And there’s nothing but wonder what kind of nuance does that give to the evolution of the region. Aren’t they making even more complicate the circumstances of the position of external players?
As for the USA, in case they’re interested, and here we talk about their interests in the South Caucasus, they eagerly “get involved in the game”. Whereas, at large, USA’s interests are defined by its strategic position in the Middle East, including Iran and Afghanistan, and today – Syria. From this point of view, America has a great interest in preserving contacts with Georgia. For example, when there will be raised the issue of evacuation of U.S. troops from Afghanistan, Georgia can become one of the possible ways. In the event of a conflict with Iran, which is not excluded, Georgia, can be a stronghold, too.
It’s more complicated in case of Azerbaijan. Here, the USA is already interfering into the energy matters of Azerbaijan, and Azerbaijan is a self-sufficient energy power. One of the reasons for USA’s collaboration with Azerbaijan remains important, despite existing differences: it is the fact that Azerbaijan, as well as Turkey, has a secular version of Islam. As has been repeatedly stressed in the U.S. documents, it is important for Americans to show that they are not against the actual Islam, but against its extreme forms of terrorism, that is, to exclude the idea of United States anti-Islamic position in essence.
As for the European Union, it has shown for quite a long time no interest towards the Black Sea region, and only in November 1997 appeared the first document – “the European Commission Communication on Regional Cooperation in the Black Sea Area”. Next, there were signed bilateral cooperation agreements with a number of Black Sea countries, and these have been included in the European Neighborhood Policy (ENP). After the accession of Romania and Bulgaria to the EU (2007), EU interest in the region has increased significantly, special projects for cooperation have been elaborated – Black Sea Synergy and the Eastern Partnership. Finally, in 2010, the European Commission held a special hearing, by the results of which the Black Sea was declared a European sea (referring to the fact that here are Romania, Bulgaria), although this matter is disputable…

“Frozen conflicts”: forecasts

As for conflict settlement, i.e., returning to the pre-conflict state, then at this stage, international experts see almost no real possibility of a quick resolution of conflicts. Of course, here plays a role the international law: it is alongside preservation of established borders of the European states. The principle of their territorial integrity, along with the principle of self-determination of peoples (this is the exact formulation from the UN Charter, Art. 1, par. 2) has been repeatedly reaffirmed in the Final Act of the CSCE, and a series of international documents until the midst of 1990s. But we are not able to force states adhering to these regulations, especially when conflicts go far enough and each of them has its own specifics. Thus, the Moldova -Transnistria conflict is very special and experts believe that there is no interethnic component here, but there is a status conflict, i.e., it is necessary to solve the matter of Transnistria’s status. As for the South Caucasus conflicts – these are very serious conflicts, and there is only one thing to offer – the gradual establishment of practical, and above all, humanitarian ties. Experience has shown that disruption of economic and humanitarian ties, in context of a conflict, has severe consequences on the fate of specific individuals. It is already a matter of human rights.
And another critical point is the problem of the ideologist activity and the activity of the mass media, scholastic interpretation of history in specific countries. The English author Thomas de Waal has written a book about Karabakh – “Black Garden”. In that book he showed that completely different versions of history, of Armenia and Azerbaijan, make impossible even communication between the young. It is clear that if from a young age people are given the idea of their reality in a very different way, then it will be very difficult to find a common language in the future. It is practically impossible to unify the versions of national history, but it’s very important to work things in such a manner that on the humanitarian and socio-political level, mutually unacceptable formulae are not used.

The fates of the Black Sea: projection into 2030

The fate of the region depends on what will be the scope of practical cooperation – economic, energetic, how much these directions will differ, and how well will the government leaders and the Black Sea countries agree on solving the most pressing problems, first of all. Even an agreement on the issue of environment and prevention of further pollution of the Black Sea would be a great achievement. This would lay a foundation for a series of further agreements. And, on the whole, to imagine the Black Sea gradually sinking into the further abyss of conflicts – is, in my opinion, absolutely unacceptable…
A priceless contribution can be brought by civil society. It could gradually emerge through negotiation at the community level, to address the pile of issues, including the matters of “frozen conflicts”. Over the past five years, we have engaged in informal talks with Georgian experts on the initiative of the European Centre for Conflict Prevention (The Netherlands). We’ve already had a lot of meetings, and each time new people got involved – both from the Georgian side and ours. This has also contributed in some way to finding mutual understanding within civil society of two countries. At a recent meeting we made a joint Declaration which spoke of the need to gradually restore contacts between community and professional groups of our countries, to promote the development of economic relations and ties in tourism.
It seems that such negotiations may eventually contribute to finding mutual understanding between the nodes of civil society, even in conflict situations.

Interview by Vyaceslav SAMOŞKIN

Zona Lărgită a Mării Negre: provocări ale istorie și modernității – interviu cu Profesorul Alla YAZKOVA ¹ Doctor în științe istorice, Profesorul Alla YAZKOVA, Conducătorul Centrului pentru Studiu Marea Neagră – Marea Mediterană al Institutului Europei al Academiei de Științe al Rusiei în Moscova, povestește despre preocupările științifice ale institutului despre regiunea mărilor Neagră și Mediterană.

SAMOSHKIN Vyacheslav

Aspecte geo-strategice

În primul rând, trebuie să determinăm ce fel de regiune este aceasta. Deoarece atât politica, cât și interpretarea științifică a procesului politic poartă două dimensiuni ale ei. Prima este regiunea actuală a Mării Negre – în felul în care a fost de secole până la sfârșitul Războiului Rece și colapsul Uniunii Sovietice. A doua este zona Extinsă a Mării Negre, care în versiunea curentă include aproape toate țările balcanice, precum și țările din Caucazul de Sud, Rusia, Turcia, Ucraina și Moldova. Și astăzi toate sunt unificate de o mare organizație internațională – Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN). Declarația de fondare a sa a fost semnată în Istanbul în iunie 1992 de președinți a 11 țări, cărora li s-a alăturat mai târziu Serbia. În 20 de ani OCEMN a devenit o organizație internațională acreditată la ONU, în care are un birou, lucrând în primul rând cu probleme de dezvoltare economică și cooperare.

Un fapt care se poate observa este că atât cooperarea mutuală economică a țărilor Mării Negre și cooperarea lor cu restul lumii au devenit mai intense în ultimele două decade și nu este doar despre cooperarea economică efectivă. În acești ani, regiunea a devenit în special semnificativă pentru rolul său ca importantă rută de tranzit– este traversată de conductele de petrol și gaz pan-europene și pan-asiatice. Pe lângă rutele terestre, pe care resursele energetice sunt livrate din regiunea caspică spre Europa, un trafic mai degrabă substanțial se înregistrează prin Marea Neagră și, în particular, din portul rus Novorossiysk și cel georgian Supsa, unde operează câteva terminale. Din acest punct, petrolierele transportă petrol prin Strâmtorile Mării Negre care se află pe teritoriul Turciei. Și, în acest context, putem vorbi de importanța în creștere a zonei Extinse a Mării Negre care a primit un rol cheie strategic în transportul resurselor energetice.

Direct legate cu aceasta sunt problemele de mediu ale Mării Negre. Chiar și acum activiștii de mediu sună alarma – s-a discutat deschis la Conferința Științifică Internațională desfășurată în Yalta. Și în Rusia, la Universitatea de Stat Kuban, un program special pentru recuperarea Mării Negre a fost dezvoltat. Dar această recuperare în mod cert depinde nu numai de țările Mării Negre; ar trebui să includă un număr de zone, inclusiv cea europeană, deoarece o poluare serioasă a Mării Negre se produce pe Dunăre.

Altă chestiune este transportul. Trebuie să spun că, chiar și în timpul Războiului Rece, navigația, local-comercială și de pasageri, precum și de turiști în Marea Neagră a fost modernizată mult mai rapid. Astăzi cea locală este din nefericire inoportună ca, de exemplu, între Novorossiysk (Rusia) și Odessa (Ucraina) nu există o rută maritimă direct programată. Aceasta se aplică și la alte porturi majore ale Mării Negre.

Adoptată la 26 iunie 2012, Declarația Summitului aniversar OSCE de la Istanbul a subliniat în mod specific nevoia de a întări nu numai componenta economică, ci și de transport a cooperării mutuale, cu accent particular asupra dezvoltării active atât a rutelor marine, cât și a celor terestre. Cel mai dezbătut la Summit, nu numai la vârf, ci și la numeroase sesiuni ale grupurilor de lucru a fost, în acest sens, proiectul inelului autostrăzii conectând toate țările din regiune, incluzând Caucazul de Sud și Balcanii. Pe holurile summit-ului, au existat discuții despre nevoia unei cooperări mai strânse între structurile de afaceri ale țărilor Mării Negre, care de asemenea vor contribui la rezoluția graduală a conflictelor și contradicțiilor existente.

Regiunea Mării Negre – în sensul ei cel mai larg – a fost mult timp caracterizată de o diversitate de civilizații, culturi și religii, precum și de legături chiar strânse cu hub-urile majore ale Mediteranei. Întreaga lungă istorie a regiunii, bunăstarea sa, prosperitatea sau declinul au fost determinate de relația mutuală între nord și sud, est și vest. Imperii și civilizații – roman și bizantin, rus și otoman – și-au lăsat urmele pe țărmurile Mării Negre. Pe coasta nordică a Mării Negre se întindea în vremurile de demult Marele Drum al Mătăsii din Asia spre Caucaz și sud-estul Europei, pe care un comerț activ exista între Est și Vest. Toate acestea ne spun că în acele zile oamenii sudului Europei, Peninsula Balcanică și Caucazul au avut contact direct și au obținut trăsăturile similarității încă prezente astăzi. Înseamnă că oamenii sunt gata să se înțeleagă unii pe alții. Dar spre deosebire de trecutul îndepărtat, unde pe malurile Mării Negre au trăit colonii grecești și romane, în zilele de azi nu există un asemenea dialog activ între țările Mării Negre și cele sud europene și mediteraneene. Cu excepția, poate, a Greciei, întrucât în sudul Ucrainei și Rusia încă trăiesc diaspore grecești mari.

Cât despre Rusia, chestiunea aici este evidentă: Rusia a fost de mult cel mai mult interesată în găsirea unui debușeu către Marea Mediterană și oceane prin Marea Neagră, fapt care a devenit în special evident în timpul domniilor lui Petru I și a Ecaterinei a II-a, când Rusia s-a stabilit pe malurile Mării Negre. Mai departe, lupta sa pentru supremație asupra Mării Negre a devenit una din cauzele unei serii de războaie ruso-turce. Acum războaiele ruso-turce au devenit moștenire pentru istorici. După Primul Război Mondial, relația Rusia–Turcia a fost relativ pozitivă, al cărei rezultat a devenit contribuția lor comună cu România la dezvoltarea unei încă active Convenții Internaționale asupra Strâmtorilor Mării Negre (Convenția de la Montreux, 1936).

Astăzi, relațiile ruso-turce trec printr-o perioadă de aprobare graduală. Dar într-un sens mai larg, normalizarea situației în zona Marea Neagră–Mediteraneană nu este facilitată de echilibrul de putere domestic și internațional, stabilitatea după o serie de “revoluții arabe” în regiune și în jur.

Aceasta este, în primul rând și primordial, o componentă militar-politică. Astăzi putem cu ușurință să vedem pe hartă, pe țărmurile Mării Negre, state divizate virtual în jumătate: acestea sunt țări, membre ale Alianței Nord Atlantice – NATO (România, Bulgaria, Turcia și Grecia, care de asemenea o consider a fi parte a acestei regiuni), precum și țări care nu sunt membre NATO – acestea fiind Rusia și Ucraina și Georgia și Moldova, care prin Transnistria și prin porturile dunărene au acces la Marea Neagră. Și asemenea balanță de putere este în final centrată pe două puteri majore ale Mării Negre – Rusia și Turcia care adoptă, într-o gamă de probleme, poziții diferite sau chiar conflictuale, totuși sunt de acord în unele probleme cheie. Putem da un exemplu particular în acest sens: Turcia a adoptat o poziție în întregime diferită de Rusia asupra conflictului din teritoriul sirian. Aceasta este cumva de înțeles, întrucât Siria mărginește Turcia, există un masiv influx de refugiați și este posibil ca acțiunea militară în Siria să se întindă asupra teritoriului Turciei. În vreme ce Rusia adoptă o poziție mai neutră în această chestiune. Sau, pe de altă parte, un asemenea aspect: în timpul conflictului ruso-georgian în 2008, Turcia, ca urmare a Convenției de la Montreux, a închis strâmtorile necesare pentru forțele navale mari ale Statelor Unite să treacă, în pofida faptului că este un membru NATO și ar fi trebuit aparent să se conformeze disciplinei NATO. Dar a acționat contrar cu aceasta, înțelegând necesitatea de a menține stabilitatea în regiune.

Ideea cooperării eurasiatice și perspectivele sale

Ideea în sine este încă prematură, este destul de nedefinită și dacă vorbim despre eurasianism ca atare, avem de asemenea în minte țările localizate în estul părții europene a Rusiei – Kazakhstan și unele țări central asiatice; în orice caz, pentru formalizarea ideii eurasiatice legate de Marea Neagră este încă improbabil să se ajungă la o rezoluție dezvoltată pe deplin. Ca și pentru Ucraina, servește ca barometru – atât pentru Marea Neagră și Turcia și într-o oarecare măsură pentru Rusia. Din cauza că direcția europeană a Ucrainei este o prioritate și Turcia, cum știți, de la începutul lui 1983 stă la rând pentru UE, deși a primit numai Acordul de Asociere. Totuși, direcția europeană, chiar la nivelul familiilor, este în mod destul de ciudat observabilă în Turcia, în pofida faptului că la nivelul statului și al comunităților există un conflict cu componenta seculară – este în mare europenizată – și componenta musulmană. De asemenea Rusia are discrepanțe notabile între direcția eurasiatică declarată la nivel de stat și ideile europeniștilor stabilite de-a lungul istoriei.

În zona Mării Negre situația este mai definită: România și Bulgaria – membrii UE, spre care gravitează și state din Balcanii de Vest, ideea europeană a Georgiei sau mai degrabă ideea euro-atlantică este foarte puternică, Azerbaijanul în fapt a refuzat să fie parte a Uniunii Eurasiatice… Ca urmare, scopului proiectelor noastre de cercetare nu i se potrivește ideea eurasianismului aplicabilă Mării Negre.

Mari jucători și soarta regiunii

Pe lângă Rusia și Turcia, există și alți mari jucători majori în regiune – Europa în fața Uniunii Europene, America… Și nu este decât uimire ce tip de nuanță dă aceasta evoluției regiunii. Nu fac ei și mai complicate circumstanțele poziției jucătorilor externi?

Cât despre SUA, în caz că ele sunt interesate, și aici vorbim de interesele lor în Caucazul de Sud, sunt dornice să “se implice în joc”. Pe când, în mare, interesele SUA sunt definite de poziția lor strategică în Orientul Mijlociu, incluzând Iranul și Afganistanul, și astăzi – Siria. Din această perspectivă, America are un mare interest în menținerea contactelor cu Georgia. De exemplu, când va fi ridicată chestiunea evacuării trupelor SUA din Afganistan, Georgia poate deveni una din căile posibile. În eventualitatea unui conflict cu Iranul, care nu este exclus, Georgia poate fi zonă protejată, de asemenea.

Este mai complicat în cazul Azerbaijanului. Aici, SUA deja interferă în probleme de energie cu Azerbaijanul și Azerbaijanul este o putere energetică auto-suficientă. Unul din motivele pentru care colaborarea SUA cu Azerbaijanul rămâne importantă, în pofida diferențelor existente: este faptul că Azerbaijanul, ca și Turcia, are o versiune seculară a Islamului. Așa cum a fost în mod repetat subliniat în documentele SUA, este important pentru americani să arate că ei nu sunt împotriva Islamului actual, ci împotriva formei sale extreme de terorism, și anume să excludă idee unei poziții a Statelor Unite anti-islamică în esență.

Cât despre Uniunea Europeană, nu a arătat pentru un timp destul de mare niciun interes față de regiunea Mării Negre și numai în noiembrie 1997 a apărut primul document – “Comunicarea Comisiei Europene asupra Cooperării Regionale în Zona Mării Negre”. Apoi, au fost semnate acorduri de cooperare bilaterale cu un număr de țări ale Mării Negre și acestea au fost incluse în Politica Europeană de Vecinătate (PEV). După aderarea României și Bulgariei la UE (2007), interestul UE în regiune a crescut semnificativ, proiecte speciale pentru cooperare au fost elaborate – Sinergia Mării Negre și Parteneriatul Estic. În final, în 2010, Comisia Europeană a ținut o audiere specială, prin rezultatele căreia Marea Neagră a fost declarată o mare europeană (referitor la faptul că aici sunt România, Bulgaria), deși această chestiune este disputabilă…

“Conflicte înghețate”: prognoze

Ca și pentru conflict settlement, adică reîntoarcerea la un status pre-conflict, atunci în această etapă, experții internaționali nu văd aproape nicio posibilitate reală a unei rezoluții rapide a conflictelor. Desigur, aici joacă un rol dreptul internațional: este alături de prezervarea granițelor stabilite ale statelor europene. Principiul integrității lor teritoriale, alături de principiul auto-determinării popoarelor (aceasta este formularea exactă din Carta ONU, Art. 1, par. 2) au fost în mod repetat reafirmate în Actul Final al CSCE și o serie de documente internaționale până la mijlocul anilor 1990. Dar nu am fost capabili să forțăm statele să adere la aceste reglementări, în special când conflictele se desfășoară de destul de mult și fiecare din ele are propriile specificități. Astfel, conflictul Moldova – Transnistria este foarte special și experții cred că nu este nicio componentă interetnică acolo, ci este un conflict de status, și anume este necesar să rezolve chestiunea statutului Transnistriei. Cât despre conflictele din Caucazul de Sud – acestea sunt conflicte serioase și este numai un lucru de oferit – stabilirea graduală a legăturilor practice și mai presus de toate umanitare. Experiența a arătat că disrupția legăturilor economice și umanitare, în contextul unui conflict, are consecințe severe asupra sorții anumitor indivizi. Este deja o chestiune din domeniul drepturile omului.

Și alt punct critic este problema activității ideologice și activității mass media, interpretării scolastice a istorie în anumite țări. Autorul englez Thomas de Waal a scris o carte despre Karabakh – “Grădina Neagră”. În acea carte el a arătat că versiuni complet diferite ale istoriei, ale Armeniei și Azerbaijanului, fac imposibilă chiar și comunicarea între cei tineri. Este clar că dacă de la o vârstă fragedă oamenilor li se dă ideea realității lor într-un mod foarte diferit, atunci va fi foarte dificil de găsit un limbaj comun în viitor. Este practic imposibil de unificat versiunile istoriei naționale, dar este foarte important ca lucrurile să fie aranjate de așa manieră ca la nivel umanitar și socio-politic formule inacceptabile mutual să nu fie folosite.

Soarta Mării Negre: proiecții în 2030

Soarta regiunii depinde de care va fi scopul cooperării practice – economic, energetic, cât de mult aceste direcții vor diferi și cât de bine conducătorii guvernului și țările Mării Negre agreează asupra rezolvării celor mai presante probleme, în primul rând. Chiar și un acord asupra chestiunii mediului și prevenirea poluării Mării Negre va fi o mare realizare. Aceasta va pune o fundație pentru o serie de acorduri viitoare. Și, în ansamblu, să imagineze Marea Neagră cufundându-se treptat în adâncitul abis al conflictelor – aceasta este, în opinia mea, absolut inacceptabil…

O contribuție neprețuită poate fi adusă de societatea civilă. Ar putea să emeargă gradual prin negocieri la nivelul comunității, pentru a adresa mulțimea chestiunilor, incluzând problemele “conflictelor înghețate”. În ultimii cinci ani, ne-am angajat în convorbiri informale cu experți georgieni la inițiativa Centrului European pentru Prevenirea Conflictelor (Olanda). Am avut deja multe întâlniri și de fiecare dată s-au implicat noi oameni – atât din partea georgiană cât și a noastră. Aceasta a contribuit într-un fel și la găsirea unei înțelegeri mutuale în societatea civilă a celor două țări. La întâlnirea recentă am făcut o Declarație comună care a vorbit despre nevoia de a restaura treptat contacte între comunitate și grupurile profesionale ale țărilor noastre, pentru a promova dezvoltarea relațiilor economice și relațiilor în turism.

Pare că asemenea negocieri pot în cele din urmă să contribuie la găsirea unei înțelegeri mutuale între nodurile societății civile, chiar și în situații de conflict.

Interviu de Vyaceslav SAMOŞKIN