If there were only 46 sovereign states in the beginning of the 20th century, during the first decade of next one hundred years, this total went over 200, from which 192 states were already members of the UN. New entries, such as West Timor (2002) and Montenegro (2006), have gained their independence after referendums. Paradoxically, even within EU frontiers, given the globalization and continuous integration processes towards establishing an Europe of “regions”, strong separatist movements had surfaced, claiming lands identities and fighting for the autonomy of their state-nations: Flanders and Wallonia (Belgium), Alsace, Lorraine, Corsica (France), Padania, South Tyrol (Italy), Scotland, Northern Ireland, Wales (United Kingdom), Catalonia, Basque Country, Galicia, Valencia (Spain), Faroe Islands, Greenland (Denmark), Canton of Jura (Switzerland), Bavaria (Germany) and so on.
This so-called “pandemic of separatism” is determined by a series of vectors such as: cultural and linguistic factors (one mother tongue and a genuine cultural tradition), political aspects (a certain state structure that combines unitary and federal organization, decentralization and excessive centralism, autonomous tendencies supported by local elites, the disintegration of the colonial system), psychological matters (fear of losing national identity, association with a specific ethnic community), juridical issues (regional autonomy, the correlation between states constitutions and regional law, overemphasizing the autodetermination right within the international law), geographical layout (territory area, natural wealth, geopolitical and geostrategic position, infrastructure development, climate conditions) and economic problems (growth or crisis, life standards, average income, unemployment rate and taxes).
Encouraging separatist movements is not a viable solution for the future of the EU, because the fragmentation phenomenon can go on forever, becoming a real and tangible threat to economic development, to the security, stability and peace that most people desire for the continental Europe and not only.

Tendinţe naţionaliste şi separatiste în Spania

Marian Vasile NAZARE

Dacă erau numai 46 state suverane la începutul secolului al XX-lea, în timpul primei decade a următorilor o sută de ani totalul a depășit 200, din care 192 state erau deja membre ONU. Noi intrați, precum Timorul de Vest (2002) și Montenegro (2006) și-au obținut independența după referendumuri. Paradoxal, chiar în interiorul frontierelor UE, dată fiind globalizarea și procesele continue de integrare către întemeierea unei Europe a “regiunilor”, au ieșit la suprafață mișcări separatiste puternice, pretinzând identitățile legate de pământ și luptând pentru autonomia statelor lor națiuni: Flandra și Wallonia (Belgia), Alsacia, Lorena, Corsica (Franța), Padania, Tirolul de Sud (Italia), Scoția, Irlanda de Nord, Țara Galilor (Marea Britanie), Catalonia, Țara Bascilor, Galicia, Valencia (Spania), Insulele Faroe, Groenlanda (Danemarca), Cantonul Jura (Elveția), Bavaria (Germania) și așa mai departe.

Această așa numită “pandemie a separatismului” este determinată de o serie de vectori precum: factori culturali și lingvistici (o limbă maternă și o tradiție culturală originală), aspecte politice (o anumită structură de stat care combină organizarea unitară și federală, descentralizarea și centralismul excesiv, tendințe autonome sprijinite de elitele locale, dezintegrarea sistemului colonial), aspecte psihologice (frica de a pierde identitatea națională, asocierea cu o comunitate etnică specifică), aspecte juridice (autonomia regională, corelația între constituțiile de stat și legea regională, supraaccentuând dreptul la autodeterminare în cadrul dreptului internațional), dispoziția geografică (suprafața teritoriului, bogății naturale, poziții geopolitice și geostrategice, dezvoltarea infrastructurii, condiții de climă), probleme economice (creștere sau criză, standard de viață, venitul minim, rata șomajului și taxe).

Încurajarea mișcărilor separatiste nu este o soluție viabilă pentru viitorul UE, întrucât fenomenul de fragmentare poate continua la nesfârșit, devenind o amenințare reală și tangibilă la adresa dezvoltării economice, a securității, stabilității și păcii pe care cei mai mulți oameni o doresc pentru Europa continentală și nu numai.