Convorbire cu Alexandr DUGHIN – filosof rus, doctor în ştiinţe politice, profesor la Universitatea „Lomonosov” din Moscova,
Interviu realizat de Iuri KOTIONOK
02.11.2009, www.Segodnia.ru
Iuri Kotionok: Schimbarea poziţiei Washingtonului faţă de scutul antirachetă, după vizita lui Obama la Moscova, a fost apreciată ca o victorie. Rusia a cedat, însă, iniţiativa în spaţiul euroasiatic: ea este înconjurată de baze, Marea Neagră este considerată bazinul NATO. Ar putea să fi, oare, şi mai rău decât atât? Se încearcă să ni se prezinte dorinţa drept realitate?
Alexandr Dughin: Dezvoltarea relaţiilor Rusiei cu SUA, cu ţările occidentale şi cu vecinii CSI trebuie privită în contextul unor constante geopolitice. Există o hartă a forţelor şi a raporturilor geopolitice neschimbate în ultimii două sute de ani. Harta nu se modifică odată cu sistemul ideologic, cu schimbarea administraţiei, cu dinamica evenimentelor de politică internă. Această hartă este descrisă într-un chip strălucit de englezul Halford Mackinder – creatorul celui mai clar model de geopolitică, în care el vorbeşte despre confruntarea a două tipuri de civilizaţie – civilizaţia terestră (insula lumii – n.t.) şi civilizaţia mării (oceanul planetar – n.t.) (Vezi lucrarea sa „Teoria zonei pivot” (1904) şi „Idealurile democratice şi realitatea” (1919, 1943)). Civilizaţia terestră (insula lumii – n.t.) este legată, în ultimii două, dacă nu chiar trei sute de ani, de teritoriul Rusiei, al Uniunii Sovietice, care este inima (centrul-n.t.) pământului – heartland. Civilizaţia maritimă (oceanul planetar – n.t.) este legată de Europa Occidentală, cu liderul ei Marea Britanie, de la care principala iniţiativă a trecut, în secolul XX, la Statele Unite, devenite amiralul civilizaţiei atlantiste. Între insula lumii şi oceanul planetar are loc, direct sau indirect, o confruntare permanentă, prin ciocniri, concurenţă sau opoziţie. Obiectivul civilizaţiei terestre este acela de a crea în jurul Rusiei, al heartlandului, un cordon sanitar menit să rupă legătura acesteia cu ţările vecine care ar putea deveni potenţiali aliaţi ai Rusiei. Înainte a fost Germania, acum este Uniunea Europeană la Vest, Iranul, Turcia şi China la Sud. Între Rusia şi partenerii ei potenţiali din Vest sau Sud trebuie creată o zonă de influenţă, controlată preponderent de atlantişti, care va servi drept avanpost despărţitor. Mackinder, prietenul lordului Kerzon şi unul dintre autorii şi principalii experţi în redactarea textelor tratatelor de la Versailles şi Trianon, a exprimat această idee cândva extrem de clar: ”Cine stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte inima lumii”; „Cine stăpâneşte inima lumii stăpâneşte Insula Lumii; Cine stăpâneşte Insula Lumii stăpâneşte lumea”. Această politică a primit denumirea de „politica cordonului sanitar”. De aceea există planurile de includere a ex-republicilor sovietice în NATO. În prezent, principalul instrument al geopoliticii îl reprezintă resursele şi livrarea lor în Vest şi Sud, de aceea se fac auzite tot mai sonor protestele venite tocmai din partea ţărilor din „cordonul sanitar” (noua Europă – n.a.). Sau, bunăoară, amplasarea scutului antirachetă în Polonia şi Cehia. Din nou cunoscutele teme ale Great Game care au depăşit o sută de ani. Toate acestea nu sunt elemente ale unei politici noi legate de G.Bush şi nu este o inerţie a confruntării ideologice din perioada Războiului Rece, ci se leagă de permanentul mare război al continentelor, în care nimic nu se schimbă din punct de vedere principial. Nu importă cine se găseşte în frunte – Gorbaciov, Medvedev, Putin sau Elţîn, dacă la putere sunt democraţii sau comuniştii. Logica confruntării geopolitice nu este legată de aceasta, tot aşa cum nu este legată nici de cine se află în frunte la Washington – Obama sau Bush, republicanii sau democraţii, durii neoconservatori sau molâii membrii din CFR*. Situaţia se poate schimba pe dinafară. Unele ţări pot participa în locul altora, sistemele politice se pot schimba şi administraţiile pot să alterneze. Pot exista ezitări: pe timpul lui Bush fraza era dură, pe timpul lui Obama ea s-a mai îndulcit. Esenţa rămâne una şi aceeaşi. Evenimentele istoriei contemporane trebuie amplasate şi examinate în contextul geopolitic. Faptul că Obama renunţă la proiectul amplasării scutului antirachetă în Cehia şi Polonia mulţumeşte Rusia, întrucât acest lucru reprezenta pentru noi o ameninţare reală din punct de vedere tehnic, iar noi am procedat corect atunci când am renunţat la amplasarea de „Iskander” la Kaliningrad, ca răspuns la pasul american. Dar mai există o problemă – se deschide frontiera Turciei şi Armeniei, ceea ce nu este deloc pe placul Ankarei, pentru Erevan este problematic din punct de vedere moral, îndepărtează Azerbaidjanul şi este o lovitură dată Rusiei în mod conştient de către americani prin scoaterea acesteia din zona de influenţă privilegiată a Caucazului de Sud. De fapt, politica americană nu poate fi decât atlantică şi nu va fi altfel, ceea ce trebuie reţinut. Există o confruntare obiectivă între interesele vitale ale Rusiei şi ale SUA. Aceasta este logica blocului atlantic al NATO, care, oricum se va evolua pe traectoria sa. Numai că aceste lucruri banale, bazate pe o minimă cunoaştere a teoriei relaţiilor internaţionale, a istoriei diplomaţiei (nu mai vorbesc despre geopolitica pe care trebuie să o cunoască întreaga elită politică americană, în timp ce a noastră se tot ceartă dacă există sau nu o asemenea ştiinţă, tot aşa cum a fost înainte cu cibernetica, genetica şi sociologia -n.a.), lipsesc total din analiza politologică. La noi se gândeşte în felul următor: „A venit Obama şi totul va fi altfel”. În această privinţă, noi gândim pripit, numai că politica nu poate fi făcută în acest fel. Trebuie înţeles că schimbările din politica internaţională reprezintă, în cele mai multe cazuri, nişte fluctuaţii neînsemnate, în limite bine stabilite. Evenimente de genul destrămării unui imperiu, la care am fost martori în anii 80-90 în ţara noastră, au loc foarte rar, o dată la câteva secole. Oricât de binevoitor ar fi Obama, el nu poate trece peste consensul elitelor americane în chestiunile de politică externă, or, noi nu ocupăm niciun loc în acest consens, sau, în orice caz, unul care să ne convină.
Iuri Kotionok: Cum se explică dualismul puterii ruse? Noi vorbim despre apărarea intereselor naţionale, perfecţionăm doctrina militară, dar am devenit o anexă de materii prime pentru Occident, trimiţând capitalurile noastre în ţări care stârnesc provocări armate împotriva noastră!
Alexandr Dughin: Această întrebare este pusă de toţi oamenii care gândesc. Cred că, în anii ‘80-90, atlantiştii au realizat, din păcate, o operaţiune foarte reuşită din seria războaielor bazate pe reţea (RBR). Este o formă deosebită de artă militară, elaborată de americani prin anii ‘70 şi aplicată în anii 80, iar în anii 90 au început să vorbească deschis despre aceasta. Războaiele bazate pe reţea presupun realizarea unui scop principal şi imuabil de desfăşurare a acţiunilor militare – controlul teritoriului adversarului prin metode noi. Pentru aceasta, se folosesc strategii bazate pe reţea care au ca principal obiectiv formarea unor agenturi de influenţă – nu spioni, care, fără putinţă de tăgadă, îşi trădează patria, nu agenţi ideologici, ci persoane, grupuri, sectoare, fluxuri informaţionale, stiluri muzicale şamd., care, într-o formă blândă şi firească, uneori de dimensiuni locale şi minimale, creează în societate o atmosferă favorabilă adversarului, ţinând seama de multidimensionalitatea legităţilor, bine calculate, de ordin sociologic, psihologic, informaţional, cognitiv, cultural, religios etc. Noi am ajuns să fim în zona de desfăşurare a operaţiunilor bazate pe reţea, iniţial în Europa de Est, apoi în spaţiul Uniunii Sovietice, ceea ce s-a finalizat prin destrămarea acesteia. În anii 90, operaţiunile bazate pe reţea au pătruns adânc în Federaţia Rusă şi au format, au atras şi au codificat din punct de vedere cultural şi ideologic o pătură importantă a elitei. Această elită înţelege numai parţial ceea ce face. Ea este creată, orientată, educată, codificată, inclusiv interesele sale personale, prin structuri economice, sociale şi politice din Occident, şi integrată cu foarte multă pricepere în modelul comun de strategie bazată pe reţea. S-a făcut acest lucru prin diferite mijloace. Cea mai de succes metodă a fost răspândirea ideilor şi metodelor liberalismului, a societăţii deschise, a democraţiei liberale, a orientării occidentale în sensul larg al acestui cuvânt. În lumea cea nouă, vechile metode ale bunicilor de racolare au o eficienţă limitată. Cum s-ar putea ajunge la o compromitere a cuiva atâta timp cât devierile sexuale sunt o mândrie a politicienilor în ţările din Occident? Cu cât sunt mai multe perversiuni, cu atât este mai mare ratingul. Un asemenea individ nu poate fi racolat prin mijloace directe, prin filmarea în secret a episoadelor dintr-o partidă de sex-gay. Berlusconi nu se mai dă dus din bordeluri, Sarckozy s-a căsătorit fără perdea cu o stea-porno. Primarul Berlinului câştigă campania cu sloganul „I am gay it is OK”. Metoda racolării prin reţea nu depinde, însă, de semnarea unor documente, nici de dezvăluirea unor secrete militare şi nici măcar de ideologie în vechea sa accepţiune – într-o lume dezideologizată este greu să reproşezi omului că apără nişte valori. El se apără pe sine însuşi. Numai că tocmai egoismul său reprezintă acea ideologie specială care numai ce a pătruns în profunzimea lucrurilor, care se subînţelege de la sine. Strategiile bazate pe reţea au condus la crearea unei reţele de agenţi atlantişti care acţionează activ în Rusia, care sunt extrem de dinamici, pasionaţi şi multidimensionali. Actorii-cheie ai acestui joc sunt aceleaşi grupări liberale din care o parte s-a postat într-o opoziţie dură (împreună cu Kasparov, Kasianov, Nemţov, Hakamada); o parte a rămas într-o stare de mijloc (ei sunt semiloiali, sunt într-o semiopoziţie de tipul celor care se întâlnesc la postul „Eho Moskvî” (Ecoul Moscovei -n.t.); şi mai este una, (cea mai periculoasă – n.a.) profund integrată în guvern, în sfera de stat şi administrativă. Interesant este că acest soi de liberali, integrat în regimul lui Putin, s-a schimbat odată cu Putin care, în mod stăruitor, îşi afişează atlantismul. La început, ei spuneau: „Numai Occidentul şi liberalismul”. Când a venit Putin şi orientarea s-a modificat, ei au început să spună: „Naţional-liberalismul, marele capital privat şi interesele noastre naţionale”. Când, în anul 2008, s-a pus problema intrării trupelor noastre în Abhazia şi Osetia de Sud şi cea a recunoaşterii acestor republici, ei au ţipat la început: „În niciun caz. Să nu băgaţi trupele pentru că ne vom strica relaţiile cu Occidentul!”. În momentul în care trupele noastre au intrat, ei au declarat că a fost bine că le-am introdus, dar „în nici un caz nu trebuie recunoscute aceste republici”. Atunci când le-am recunoscut, au declarat că „anexarea de-facto a Osetiei de Sud şi a Abhaziei nu trebuie în niciun caz extinsă prin aplicarea aceloraşi tendinţe în Ucraina sau în Transnistria”, motivând, de altfel, prin aceleaşi ameninţări care nu se justificau absolut deloc: „Occidentul nu ne va ierta niciodată aceasta”. Vizitele lui Obama şi Hillary Clinton demonstrează că ei iartă şi încă cum mai iartă. Atâta timp cât noi vom avea arma nucleară, resurse energetice şi voinţă politică, ei vor ierta totul. De altfel, în Rusia, această reţea ajunge până la cel mai înalt nivel. Recent, s-a spus că Friedman cu Aven vor pregăti un mesaj adresat preşedintelui Medvedev. Friedman este în Rusia reprezentantul Consiliului pentru Relaţii Internaţionale (Council on Foreing Relations – CFR) – o structură americană care şi-a propus în mod deschis drept obiectiv instaurarea dominaţiei mondiale şi formarea unui guvern mondial. Deci, aceste reţele, aproape scoţându-şi masca, stau astăzi la Kremlin alături de preşedinte şi-i şoptesc directivele venite de peste ocean. Pe de o parte, Rusia nu poate să nu-şi cunoască interesele naţionale, care rezidă în apărarea heartlandului faţă de agresiunea atlantică. Pe de altă parte, însă, pătrunderea reţelei de influenţă este atât de profundă încât paralizează complet strategia consecventă şi raţională a Rusiei. În acest fel, americanii câştigă timp. Sub aceste „operaţiuni ale efectului de bază”, prin mimarea unei atitudini binevoitoare faţă de Rusia, se pot ascunde strategii americane absolut noi. La un moment dat, noi putem constata că a fost elaborat un sistem, care anihilează complet eforturile noastre de menţinere a parităţii în privinţa rachetelor, a acordurilor privind armele nucleare, iar America va fi capabilă să blocheze orice încercări ale Rusiei de a răspunde asimetric. După aceasta, tonul discuţiilor cu noi se va schimba şi va fi foarte greu să se menţină suveranitatea.
Iuri Kotionok: Rezultă că, în fond, elita din Rusia nu mai este de multă vreme rusească?
Alexandr Dughin: Noi nu avem o altă elită. Tragicul situaţiei constă în faptul că, în principal, ea nu este prorusă, chiar şi cea patriotică. În anii 90, prin structura SVOP** a lui Kaganovici, au trecut cei mai mulţi politologi patrioţi actuali – Puşkov, Zatulin, Rogozin***. Toţi cei pe care noi îi considerăm patrioţi, au trecut, de fapt, prin SVOP. Nu fac afirmaţia că această structură a avut o influenţă atât de mare asupra tuturor, dar ea este similară cu CFR, întrucât este copiată după ei. Fireşte, nu pun la îndoială sinceritatea lor, dar nu se poate neglija eficienţa influenţelor de reţea. SVOP-ul lui Kaganovici a fost înfiinţat drept continuator al CFR, Kaganovici însuşi a intrat în această structură din partea Rusiei la începutul anilor 90. În prezent, CFR editează în Rusia propria revistă – „Rusia în politica globală” (o imitaţie după revista Foreign Affairs, chiar şi ca aspect exterior – n.a.). Aruncaţi o privire asupra celor din colegiul redacţional, din comitetul patronatului şi vă veţi îngrozi. Nu mai vorbesc de clubul „Valday”, din care jumătate sunt lucrători ai serviciilor speciale americane. Aceasta este elita. Elita noastră este în totalitate pătrunsă şi este condusă de reţea. Nu există în Rusia nici măcar vreo aluzie la formarea unei alte elite. Asemenea încercări sunt uşor de înnăbuşit. Situaţia este, într-adevăr, alarmantă. Se poate spera numai că, într-o anumită etapă, va avea loc o explozie, un fel de revoluţie care va începe de sus (eu nu cred în posibilitatea schimbării situaţiei de jos în sus – n.a.). Dacă Putin şi Medvedev vor recunoaşte că sunt instrumente în mâinile forţelor atlantiste, care încearcă, mai dur sau mai blând, să instaureze, deschis sau voalat, controlul lor direct asupra Rusiei, prin folosirea reţelelor (electronice – n.t.), s-ar putea să ne aşteptăm la schimbări. Dar e greu de imaginat ce se poate face atunci şi pe cine să te bazezi. Formal, cei mai puţin afectaţi de aceste operaţiuni de reţea sunt cei din instituţiile de forţă, -siloviki – întrucât ei sunt mai izolaţi şi e mai greu de pătruns la ei, cu toate că şi în aceste ministere există persoane care promovează prin reţea modelele atlantiste, deşi sunt chemate să lupte împotriva lor. Când Putin a venit la putere, mulţi au crezut că el va forma o elită, bazându-se pe neatlatişti şi că va încerca să schimbe raportul de forţe din elita rusă. N-au fost decât aşteptările populaţiei şi temerile elitei. Nu s-a întâmplat aşa, şi „Friedmanii” sunt iarăşi „bine-merci”. Ne-am bucurat că au fost îndepărtataţi Berezovski, Gusinski şi Hodorkovski. Dar cu ce sunt mai buni Deripasca, Abramovici şi Friedman? Să fie oare ei mai puţin integraţi în structurile occidentale bazate pe reţea?
Iuri Kotionok: Analiştii avertizează asupra unui posibil conflict în bazinul Mării Negre. Cum vor evolua evenimentele în Ucraina? Ce trebuie să facă Rusia pentru a nu pierde poziţiile şi pentru a apăra persoanele care aparţin civilizaţiei ruse?
Alexandr Dughin: Rusia consideră că, în prezent, principalul lucru ce trebuie făcut în Ucraina este acela de a încheia cu Timoşenko şi Ianukovici – principalii pretendenţi la victoria în alegerile prezidenţiale – înţelegeri privind tranzitul de gaze naturale. Nu există alte idei, planuri, proiecte. Uneori se organizează acţiuni PR sporadice, care nu intră în sistem şi nu sunt susţinute de nimeni. În Ucraina au fost, însă, multe momente care ne-au favorizat – guvernarea „portocalie” s-a dovedit extrem de nefastă şi poporul o respinge. Iuşcenko a pus accentul pe antisemitism, rusofobie, nazism, pe încercarea de a crea un rasism ucrainean. În curând, Iuşcenko va pleca şi va fi căutat cu copoii, dar CSU (Consiliul de Securitate al Ucrainei – n.t.) va rămâne. Toate proiectele rusofobe subversive vor rămâne şi în mandatul următorului preşedinte. Fireşte, toate acestea discreditează regimul ucrainean, îl face instabil şi apropie dezintegrarea Ucrainei. Cum va acţiona, însă, Rusia în acest caz? Noi nu suntem pregătiţi pentru dezintegrarea Ucrainei, pentru apărarea propriilor noştri cetăţeni, pentru a ne conecta la politica ucraineană într-un mod sistemic, consecvent şi metodic, nu numai prin negocierile în problema gazelor naturale cu două persoane şi elita coruptă din jurul lor. Trebuie să ne racordăm la un proiect politic, să vedem care sunt dorinţele noastre în Ucraina, să prezentăm perspectivele în legătură cu ce avem de făcut cu Crimeea şi Ucraina de Răsărit. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, se poate realiza proiectul occidental care urmăreşte desprinderea definitivă şi totală a Ucrainei de Rusia prin aderarea acesteia la NATO şi prin forme dure de confruntare. Or, s-ar putea să avem şansa ca Ucraina să se dezintegreze singură, să se prăbuşească, ceea ce este foarte posibil.
Atunci nu ne rămâne decât să preluăm ceea ce mai rămâne. Dar dacă acest regim portocaliu, imoral şi total nepriceput, va rezista într-un fel? Ianukovici nu este nici pe departe un panaceu. El a fost cel care s-a înţeles în problema intrării în NATO cu Bruce Jackson, principalul manager de reţea pe problemele includerii ţărilor est-europene şi a ex-statelor sovietice în NATO. Nici nu mai e cazul să vorbim de Timoşenko – ea a fost epicentrul tendinţelor antiruseşti din timpul revoluţiei „portocalii”. Iată de ce nu înţeleg deloc optimismul puterii noastre, pentru că, în afara acordurilor privind tranzitul gazelor naturale, mai există şi politica, strategia, valorile, geopolitica. Numai că Ianukovici şi Timoşenko nu pot promova o politică care să ne convină. Rusia nu are o politică faţă de Ucraina. Cred că este rezultatul aceleiaşi strategii bazate pe reţea. Pentru a exista voinţă, proiecte şi decizii este nevoie de disponibilitatea elitelor. Dacă elitele sunt, însă, proamericane, atunci, în pofida antipatiei ruşilor şi a conducerii ruseşti faţă de conducerea „portocalie”, elitele fac ca aceasta (antipatia -n.t.) să fie mai blândă, o modelează şi o transformă în răbufniri emoţionale lipsite de conţinut, cum ar fi ucrainofobia, în loc să se ridice problema Crimeei, cea a teritoriilor estice ale Ucrainei. Este dureros, pentru că noi nu avem nici cea mai mică idee în ceea ce priveşte Ucraina şi nimeni nu vrea să se gândească la aceasta. Istoria Rusiei arată că elitele politice, boierimea, nobilimea au trădat întotdeauna (la noi numai ţarii n-au trădat, ci au salvat – n.a.). Împotriva elitelor au luptat şi Ivan cel Groaznic şi Petru I şi Stalin. Elitele sunt punctul slab al Rusiei. Atunci când această verigă slabă mai este în prezent şi promotorul strategiilor bazate pe reţea ale concurentei noastre – puterea atlantică (în fond, a duşmanilor noştri – n.a.) – atunci acest lucru o face şi mai slabă. În Ucraina, acest lucru se verifică pe deplin, ca, de altfel, în întreaga noastră activitate faţă de CSI, de Occident. Chiar şi experţii care sunt de partea partidului la putere vorbesc despre absenţa politicii externe a Rusiei şi despre necesitatea imperioasă de a o elabora. O critică tristă, dar foarte consistentă s-a făcut auzită la recenta şedinţă a secţiei Forum 2020 „Lumea globală: Ambiţiile Rusiei suverane”. Concluzia a fost următoarea: Rusia nu are o politică externă ca atare; în locul acesteia sunt acţiuni nesistemice, sporadice sau acţiuni reactive, uneori patriotice, cu mai mult sau mai puţin succes, alteori sunt eşecuri, dar fără nici un sistem…
Iuri Kotionok: În ce măsură pot fi aplicate tendinţele revanşarde ale conducerii Georgiei şi cum vor influenţa situaţia din Sudul Rusiei?
Alexandr Dughin: Georgia este într-o blocadă totală. Nu va câştiga nici un război întrucât armata acesteia este, practic, distrusă, iar pentru refacerea ei va fi nevoie de mai multi ani. Fireşte, nici un georgian nu va recunoaşte Osetia de Sud şi Abhazia, dar trebuie înţeles că metodele de forţă pentru returnarea acestor teritorii Georgiei sunt total epuizate. Este cam acelaşi lucru ca în cazul conflictului Nagorno-Karabah-Azerbaidjan. La un moment dat, azerii au înţeles că nu vor putea recuceri Karabahul prin forţă, că orice război va înrăutăţi situaţia Azerbaidjanului faţă de Karabah. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Georgiei faţă de Rusia. Georgienii înţeleg acest lucru în proporţie de sută la sută. Numai că nimeni nu doreşte să se resemneze cu pierderea Abhaziei şi a Osetiei de Sud. Cotropirea este inutilă, imposibilă, exclusă. Rămâne numai menţinerea status-quo-ului. Trebuie însă gândită care va fi politica Rusiei faţă de Georgia. Dacă Georgia va încerca să amplaseze baze militare americane pe teritoriul său, atunci poate fie pusă din nou problema integrităţii ei teritoriale. Aceasta se va întâmpla într-un caz extrem şi, deocamdată, nu este actuală. Noi trebuie să găsim faţă de Georgia o atitudine într-un nou format. Politologii, ideologii georgieni înţeleg foarte bine că nu vor fi primiţi în NATO, puţin probabil şi în Uniunea Europeană, numai că Georgia nu poate să existe, pur şi simplu, independent. Desigur, acest lucru stârneşte disperarea – ei simt trădarea SUA şi sunt debusolaţi. Nu trebuie exagerată ticăloşia lui Saakaşvili. El este suficient de pedepsit pentru perfidie, pentru iniţiativa sa ruşinoasă. Mai mult, el înţelege că americanii l-au trădat mişeleşte, aţâţând Ţhinvalul. În noua situaţie, Saakaşvili poate deveni interesant pentru Rusia. Fireşte, nu într-o formă directă. Deocamdată, din punct de vedere pragmatic, el poate să ne convină. Uneori, se creează impresia că nu urmărim schimbările care au loc în lume şi deloc nu încercăm să le interpretăm în dimenisiunea lor reală. Noi reacţionăm la elementele perturbatoare imediate şi de aceea există impresia că în conducerea politică par că sunt mai degrabă animale şi nu oameni. Trebuie urmărită dinamica relaţiilor dintre Georgia şi SUA, dintre Georgia şi Europa, dintre Georgia şi Rusia. Noi trebuie să reacţionăm şi să prezentăm, în cunoştinţă de cauză, propunerile noastre.
În momentul de faţă, Rusia este extrem de interesantă în stabilirea unui nou model de raporturi cu societatea georgiană, propunând Georgiei să se întâlnească cu Osetia de Sud şi Abhazia în cadrul Uniunii Euroasiatice sau într-un alt proiect de integrare. În momentul de faţă, nimeni nu acceptă aşa ceva, numai că, după o anumită perioadă de timp, se va constata că nu există o altă ieşire, numai că Georgia are nevoie, pentru a exista, să adere la un bloc alături de cineva. Iranul nu propune nimic, nici Turcia, aceasta din urmă depinzând de partenerii externi, iar Europa este departe şi numai de Georgia nu-i arde.
Într-adevăr, Georgia se găseşte în prezent într-o asemenea situaţie, încât Rusia ar face mai bine să aibă cu ea un dialog nu în limbajul bâtei, ci în cel al prieteniei; zăhărelul îmi repugnă ca formulă. De obicei, învingătorii, sănătoşi din punct de vedere psihic, nu manifestă ură faţă de învinşi. Noi trebuie să edificăm relaţiile de pe poziţia învingătorilor, cu generozitate, cu înţelegerea importanţei istorice şi chibzuit, un nou model de raporturi cu Georgia, chiar şi fără Saakaşvili, ci cu alte figuri. Rusia trebuie să elaboreze un nou algoritm în politica faţă de Caucazul de Sud, de pe poziţia realizării intereselor sale şi pentru apărarea valorilor sale în Osetia de Sud şi Abhazia. Trebuie separate în mod raţional minciuna de adevăr. Uneori, însă, precauţia excesivă şi neîncrederea joacă un rol nefast. Avem nevoie de o politică raţională în spaţiul post-sovietic care să ţină seama de constantele şi legităţile geopolitice. Gândirea de reală valoare din domeniul politicii externe este împiedicată, însă, de acel factor negativ, care reacţionează la orice mişcare în această direcţie, fiind imediat blocată de structurile bazate pe reţea.
Iuri Kotionok: Noi vorbim de faptul că cei ce se ocupă de tehnologia informaţională pe bază de reţea s-au strâns în jurul Kremlinului. Generaţia, ai cărei reprezentanţi peste 20-30-40 de ani vor guverna ţara, nu este educată într-un spirit rusesc, ci proccidental.
Alexandr Dughin: Ce vreţi Dvs. dacă Bogatdurov, fostul prorector al Universităţii de Stat „Lomonosov” din Moscova (MGIMO), care, până în ultimul moment, era adeptul teoriei lumii unipolare şi arăta că America trebuie, chipurile, să conducă lumea, iar ceilalţi trebuie să o ajute. Aceasta este poziţia oficială a prorectorului MGIMO, adică a instituţiei de învăţământ superior care pregăteşte pe diplomaţii noştri! Adică, proclamarea ideii de trădare totală, în pofida faptului că multipolaritatea stă la baza doctrinei naţionale a Rusiei. Antiamercanismul de dragul antiamericanismului este naiv, de aceea Obama trebuie susţinut dacă face ceva bun. Nu e vorba de America, ci de planurile şi strategia ei care vin în contradicţie cu interesele noastre geopolitice globale. Dacă America ar putea în mod real să renunţe la lumea unipolară, şi dacă acest lucru s-ar confirma printr-un set de declaraţii şi fapte, dacă noi am vedea că este un adevărat trend, ar fi cu totul altceva. Atunci America ar înceta să mai fie adversarul nostru. Atâta timp cât Obama încearcă să ne arate că este aşa, este foarte bine. Trebuie să înţelegem cât de mult se va prelungi această demonstraţie. Dacă este vorba despre zăngănitul în jurul orientării fundamental atlantice de conduită, atunci trebuie să avem o atitudine precaută. Dacă este însă o orientare serioasă, pe care sociologii o numesc dificilă, atunci ea trebuie susţinută. Deocamdată, a trecut foarte puţină vreme. Obama abia a clipit şi acei ruşi care se bazează pe reţea au şi început să se tânguie că este un trend greu, confruntarea cu America s-a terminat, unipolaritatea s-a sfârşit. Patrioţii în schimb simt că aici ceva nu e în regulă, că „cineva încearcă din nou să ne manipuleze, codificând gândirea noastră”. Cu sentimente nu ajungi prea departe. Noi trebuie să învăţăm să ne descurcăm în procesele care au loc în politica internaţională, să înţelegem cum funcţionează acestea. Asta cu atât mai mult cu cât noi avem metodologia decodificării, respectiv geopolitica, etnosociologia, cunoştinţele primare despre structura şi desfăşurarea războaielor bazate pe reţea. Hai să vedem, ce spune Berezovski, Kasparov, Kasianov, Maşa Gaidar, Nikita Belîh – opoziţia liberală. Acesta este un veritabil model atlatist: ei fac să fie auziţi în mod deschis vectorii vizibili ai atlantismului, respectiv, că SUA şi organizatorii lumii unipolare ar dori să vadă dezmembrarea Rusiei. Ce s-ar putea aseamăna cu aceasta în alte sectoare, mai ponderate, din societatea noastră? Găsim „Ecoul Moscovei”, care transmite aproape în întregime acest discurs, presărat, pentru acoperire, cu unele glume patriotice ale lui Prohanov, Şevcenko sau Mişa Leontev. Este al doilea nivel de influenţare. Acum să vedem pe cine invită „Ecoul Moscovei” dintre experţii de la Kremlin sau dintre apropiaţii Kremlinului: Vom vedea pe Gontmaher, Iurghens, Pavlovski, împreună cu Piontkovski. Iată cum avem trei eşaloane ale acestui model atlantist – direct „portocaliu”, mediu – „Ecoul Moscovei” de la care pornesc liniile către experţii din jurul Kremlinului, care vorbesc mai prudent, amintesc din când în când şi despre interesele naţionale. Dacă vom privi mai atent, aceşti figuranţi din eşalonul al treilea susţin acelaşi discurs liberal-atlantist de opoziţie, dar într-o formă mai atenuată. De aceea, dacă suntem interesaţi să izolăm această structură de codificare bazată pe reţea din elita noastră politică, este extrem de simplu să o recunoaştem – ea porneşte de la Kasparov până la experţii apropiaţi Kremlinului, invitaţi la „Ecoul Moscovei” – Friedmanov, Avenov şi alţii. Totul este clar ca în palmă.
Iuri Kotionok: Întrebarea care se pune este până când?
Alexandr Dughin: Vreţi să întrebaţi de ce Putin şi Medvedev, SVR, FSB şi GRU (serviciile speciale – n.t.) tolerează aceste modele? S-ar putea extirpa această reţea de experţi, colportori (care nu sunt atât de mulţi – n.a.) să fie strânşi cu uşa ca să se înţeleagă logica desfăşurării războiului bazat pe reţea, inclusiv „recunoaşterea sinceră” şi procedeele atlantiste strict deductive. De ce nu se face acest lucru, aceasta este enigma puterii noastre politice. Adevăratul „mare mister” a lui Putin este de ce agenţii de influenţă, care se găsesc la vedere acolo unde sunt acum şi pilotează liber principalul discurs în ceea ce priveşte politica externă a Rusiei dau tonul şi se confruntă cu cei care apără interesele naţionale, apără şi încearcă să aplice în practică strategia de apărare naţională. „Misterul” de aceea este el „mister”, pentru că rămâne secret şi rămâne o enigmă, lipsită de claritate. Vreodată va ieşi la suprafaţă. Întrebarea care se pune este: Când anume?
[…] Iuri KOTIONOK – Cum s-a furat elita Rusiei – despre vicisitudinile politicii externe a Rusiei […]