Dan Marcel BĂRBUȚ
Harta distribuţiei globale a resurselor de gaz natural, realizată de BP Statistical Review of World Energy 2008, indică platforma continentală a Eurasiei ca fiind cea de-a doua regiune din lume bogată în gaz natural, cu o cantitate de 59,41 trilioane de metri cubi. Acelaşi raport menţionează că Federaţia Rusă este statul care deţine cele mai mari rezerve de gaz natural dovedite la nivel mondial, cu o cantitate de 44,65 trilioane de metri cubi pentru 2007. Pe teritoriul Rusiei se află 25,2% din rezerva mondială de gaz natural, iar în clasamentul producătorilor şi exportatorilor de gaz natural, aceeaşi ţară se află pe prima poziţie. Rezervele de gaz natural ale Rusiei sunt concentrate în Siberia, iar cel mai mare zăcământ de gaze este Zapoliarnoie. Potrivit Raportului Anual pe 2007 al Gazprom, 60% din rezervele de gaz ruseşti şi totalitatea gazoductelor care traversează teritoriul Rusiei se află în proprietatea Gazprom. Cele mai mari cantităţi de gaz natural din Rusia sunt exportate către UE, foste republici sovietice (Ucraina, Belarus, Georgia, Statele Baltice, Azerbaidjan), Turcia sau Japonia. Gazul rusesc ajunge la consumatorii europeni prin conducte care tranzitează Ucraina şi Belarus.
Securitatea energetică a Europei are în vedere nu doar asigurarea unor rute alternative de tranzit necontrolate de Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse multiple de furnizori. O diversificare a furnizorilor, precum şi a rutelor de tranzit poate stimula competiţia pe piaţa energetică, reducând potenţialul de şantaj. Astfel, cel mai important proiect care vizează ameliorarea dependenţei energetice a multor state europene de gazul rusesc este cel care urmăreşte conectarea spaţiului UE cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrală prin coridoare energetice şi rute de tranzit necontrolate de Rusia şi Gazprom. Acest macroproiect energetic reuneşte trei alte microproiecte interdependente: gazoductul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce leagă Baku (Azerbaidjan) cu Erzurum (Turcia) şi care se bazează, în special, pe exploatarea zăcământului de la Șah Deniz. în acest context, interesul major al Europei şi al Statelor Unite este acela de dezvolta SCGP printr-un coridor sudic care se va articula pe două direcţii strategice: pe de o parte, gazoductul TGI (Turcia-Grecia-Italia), iar pe de altă parte, gazoductul Nabucco, care leagă Turcia de Austria, trecând prin Bulgaria, România, Ungaria.
Proiectul energetic Nord Stream reprezintă apogeul relaţiilor economice dintre Germania şi Rusia.
Proiectul South Stream a fost gândit pe două direcţii, una spre Vest şi Nord (pe ruta Nabucco), alta spre Sud (către Grecia şi Italia). South Stream începe la Beregovaia (Rusia) şi traversează Marea Neagră până în Bulgaria.
Ungaria a oscilat între sprijinul pentru Nabucco şi South Stream, fiind extrem de sensibilă la oferta Rusiei de a transforma Ungaria într-un “hub” regional de depozitare şi export al gazului rusesc, afacere care a fost, în cele din urmă, parafată de Austria. Ungaria a fost extrem de tentată de dezvoltarea unei infrastructuri de depozitare şi stocare a gazului rusesc pe teritoriul său, ceea ce ar fi sporit semnificativ securitatea energetică a consumatorului maghiar. Mai mult, în ciuda afirmării sprijinului pentru Nabucco, totuşi guvernul Gyurcsany a semnat pe 28 februarie 2008 un acord interguvernamental care anunţa participarea Ungariei la proiectul South Stream.
Ce poate face Uniunea Europeană pentru a modifica relaţia sa cu Rusia de o manieră care să diminueze capitalul de şantaj energetic de care dispune şi pe care Moscova l-a utilizat de nenumărate ori în scopuri politice? În primul rând, experţii consideră că UE ar putea încerca să determine Gazprom să adopte un comportament de piaţă, obligându-l să funcţioneze în termeni concurenţiali, să negocieze, anulând capacitatea acestuia de a impune sau de a dicta preţuri preferenţiale la energie. Vulnerabilitatea UE este accentuată de faptul că Gazprom deţine un monopol asupra infrastructurii şi a reţelei de gazoducte, care alimentează Europa, ceea ce îi permite să fixeze preţuri preferenţiale. Această realitate nu poate fi contracarată decât prin diversificare, prin accesarea unor furnizori de energie alternativi. În momentul operaţionalizării sale, Rusia va fi obligată să vândă unei pieţe unice pentru că Europa este, după spaţiul CSI, cea mai mare piaţă energetică a Rusiei. Prosperitatea Rusiei depinde de piaţa energetică europeană (25% din necesarul de gaz al Europei este furnizat de Rusia). Mai mult, mare parte din infrastructura sa energetică este orientată spre Europa.
