Amiral (r) dr. Romulus HÂLDAN
Abstract: The war in Syria and Russia’s involvement in this war, but also other recent events, such as the wave of migration and the discovery of important deposits of oil and especially natural gas in the eastern Mediterranean, have produced important geostrategic and geopolitical changes. Turkey failed to properly position itself towards these new events and, from a country which enjoyed real security, found itself in a rather sensitive position, marked by a number of vulnerabilities. Some are new, while the older ones worsened. What is important is that these vulnerabilities are rooted in the three seas which Turkey borders: the Black Sea, the Aegean and the Mediterranean, but, paradoxically, one of the vulnerabilities originated in the Caspian Sea, which Turkey is not bordering. If, not long ago, Russia was for Turkey a partner, now it is the main vulnerability. Set against these vulnerabilities, Turkey, to get out of this geostartegic chess, will need to reassess its position and reposition itself in the geostrategic equation area.
Noua configuraţie geopolitică şi geostrategică în care este implicată Turcia, întâmplător sau nu, voit sau nu, este destul de defavorabilă Turciei, neaducându-i niciun beneficiu şi, mai ales, deteriorând destul de serios poziţia sa în ecuaţia geopolitică şi geostrategică din zonă şi nu numai. Printr-o poziţionare nefericită, în loc ca Turcia să anihileze o parte din vulnerabilităţile geostrategice specifice timpului şi locului, a generat apariţia altor vulnerabilităţi, care, practic, au dus Turcia într-o poziţie de şah geostrategic. Dacă până acum mările la care Turcia este riverană (Mediterană, Egee şi Neagră) sau în proximitate (Marea Caspică) nu păreau să furnizeze vulnerabilităţi suplimentare, au oferit surprize de proporţii. Orice ţară are un spaţiu geostrategic de interes pentru siguranţa şi securitatea naţională şi evaluarea şi gestionarea corectă a acestui spaţiu determină, în mod implicit, realizarea nivelului optim de siguranţă şi securitate naţională. Din nefericire, istoria abundă în exemple de evaluări şi gestionări eronate ale spaţiului de interes pentru siguranţa şi securitatea naţională, unde, din păcate, România este client permanent şi de frunte, iar Turcia, în ultimul timp, face paşi mari şi repezi.
Vulnerabilităţile care asaltează Turcia sunt, în cea mai mare parte, produsul propriu al celor care gestionează interesele naţionale ale Turciei, mai ales în domeniile legate de securitatea şi siguranţa naţională, în toată complexitatea acestora (economică, militară, culturală, demografică etc.). Nu voi insista asupra acestui adevărat complex de vulnerabilităţi, deoarece ar necesita o analiză amplă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, nu pot furniza analize şi concluzii în domenii pe care nu le cunosc decât la nivelul informativ general. De aceea, mă voi referi strict la domeniul naval, dar, acolo unde este cazul, mai ales când este vorba de urmările generate de aceste vulnerabilităţi, voi tangenta şi alte domenii, în special cel economic şi cel militar.
Pentru a analiza vulnerabilităţile generate de spaţiul maritim, vom analiza fiecare dintre cele patru mări enumerate. Şi vom începe cu Marea Caspică, deşi, aparent, aceasta nu are nicio legătură cu Turcia, exceptând relaţiile de afinitate etnică şi religioasă cu unele ţări din zonă şi adversităţile deja perene cu alte ţări din zonă, dar care, aparent, sunt în stare latentă.
Haideţi să facem o scurtă analiză. Distanţa cea mai scurtă dintre litoralul turcesc al Mării Negre şi centrul Mării Caspice este de 800 km; dintre Strâmtoarea Bosfor şi mijlocul Mării Caspice, 1.850 km; dintre Baza Navală Mersin şi centrul Mării Caspice, 1.500 km; dintre Baza Navală a Infanteriei Marine Turce de la Foça şi centrul Mării Caspice, 2.100 km, iar de la Baza Navală Gölcük, până în centrul Mării Caspice, avem 1.740 km (Fig. 1).
Nu am făcut referire la distanţe aflate în zona de uscat a Turciei, mai precis în peninsula Anatolia, deoarece, logic, distanţele din centrul Mării Caspice până la obiective din interiorul Turciei sunt mai mici. Analiza o facem pe distanţe maxime.
Acum să vedem în ce constă vulnerabilitatea generată din Marea Caspică.
Războiul din Siria a prilejuit două evenimente care ne interesează: atacurile Rusiei pe teritoriul Siriei şi aici ne vom referi numai la cele de origine navală şi conflictul diplomatic ruso-turc, care, după cum se vede, este departe de a se fi încheiat.
Escaladarea conflictului diplomatic, în mod evident, poate degenera în conflict armat. Analiştii de televizor, bineînţeles, vin cu multe argumente că un conflict Rusia-Turcia este imposibil, amintind de veşnicul şi până acum nepus în practică articol 5 al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice, iar alţii şi mai profunzi, cu argumentul că puterea militară a Rusiei este incapabilă de a putea susţine un conflict de amploare. Aceşti analişti, dacă ar studia puţin istoria militară şi istoria diplomaţiei, ar avea mari surprize. În primul rând că alianţele şi tratatele sunt efemere şi, după primul conflict, sau, de multe ori, înaintea primului conflict, se destramă şi, în al doilea rând, conflictele, în marea lor majoritate, sunt generate de politicieni, care, fără să aibă o analiză pertinentă, declanşează conflicte, care, în mod invariabil, sunt aruncate spre rezolvare militarilor. În caz de eşec, însă, politicienii vor găsi cea mai bună soluţie ca militarii să plătească totul. Dacă, totuşi, rezultatul este o victorie, vă daţi seama că politicienii vor culege toţi laurii. Militarii se întorc în cazărmi, iar cei care au murit – în ipocrita uitare numită veşnică recunoştinţă.
Fig. 1. Distanţa dintre centrul Mării Caspice
şi principalele locaţii navale strategice ale Turciei
Principalul pericol din Marea Caspică pentru Turcia este Rusia. Loviturile efectuate din Marea Caspică asupra unor importante obiective din Siria au la origine navele ruse din Flotila Mării Caspice, cunoscute sub numele clasa Gepard, iar vectorii de lovire au fost rachetele de croazieră 3M-54 Kalibr (în varianta pentru export cunoscute sub numele Klub), intrate în dotare începând cu anul 2012. Acestea sunt fabricate în mai multe variante atât de atac (terestru, aerian sau naval), cât variante de distanţă (de la 50 km la 2.500 km şi, conform ultimelor informaţii, a apărut şi varianta cu raza de 4.000 km). Cele 26 de rachete lansate în Siria, aproape sigur, sunt din tipul 3M-14/3M-14T, cu raza de acţiune de 2.500 km, sau, destul de probabil, în opinia mea, au fost experimentate cele din noul tip, cu raza de acţiune de 4.000 km.
Rachetele din clasa 3M-54 Klub sunt şi în varianta subsonică şi în variantă supersonică. Cele în varianta subsonică au avantajul că au o raza de acţiune mai mare, dar, important, pe ultima parte a traiectoriei, au viteză supersonică, ceea ce le face greu de detectat de radar. Faptul că aceste rachete au sistemul de lansare vertical face posibilă lansarea lor de pe orice platformă.
De ce am făcut această prezentare detaliată? Simplu! Din două motive. Unul este faptul că Rusia nu a ezitat să folosească aceste rachete, lansându-le din Marea Caspică, şi astfel a testat posibilităţile de atac din ape internaţionale şi nu de pe teritoriul Rusiei, evitând complicaţii diplomatice. Al doilea motiv este faptul că Turcia, fiind în stare de tensiune diplomatică cu Rusia şi nefăcând nimic pentru detensionare, trebuie, în mod normal, să ia în calcul orice variantă de evoluţie a situaţiei, inclusiv cea a unui conflict militar şi, în consecinţă, să fie în măsură să contracareze un atac lansat din Marea Caspică sau din orice altă zonă, după cum vom vedea în continuare.
Rachetele tip 3M-54 Klub, în caz de conflict şi, mai ales, în faza iniţială a conflictului, vor fi lansate numai de pe platforme navale, inclusiv submarine şi, în mod cert din poziţii aflate în apele internaţionale, dar foarte aproape de apele teritoriale ale statelor aflate în zonă. O analiză a condiţiilor de lansare a acestor rachete împotriva unor ţinte din Siria arată că informaţiile, provenite din surse destul de credibile[1], indică faptul că poziţiile de lansare a navelor ruse au fost în sudul Mării Caspice. Poziţia aleasă a fost în apele internaţionale din largul coastelor Azerbaidjanului, Turkmenistanului şi Iranului şi nu din dreptul coastelor Rusiei, cum ar fi fost de aşteptat.
Pentru Turcia, este important să aibă în vedere următoarele aspecte, privind Marea Caspică:
- Rusia poate executa atacuri cu rachete de croazieră din Marea Caspică, din poziţii greu de descoperit şi, mai ales, greu de combătut, deoarece, în mod cert, va alege poziţii de lansare la limita apelor teritoriale ale statelor riverane;
- Ţările din zonă, cu excepţia Azerbaidjanului, sunt în poziţii divergente faţă de Turcia (Iranul şi Armenia) sau, din diferite raţiuni, pe poziţii neutre, cum este cazul celorlalte ţări. Chiar şi Azerbaidjanul este nesigur, deoarece vecinătatea Rusiei şi a Iranului nu îi favorizează o legătură puternică cu Turcia, exceptând domeniul cultural şi religios;
- Divergenţele de ordin inter-islamic dintre ţările din zonă fac ca religia să nu reprezinte nicio valenţă pozitivă în relaţiile dintre Turcia şi aceste state.
Cea mai mare vulnerabilitate pentru Turcia o reprezintă Marea Neagră, deoarece Rusia deţine o poziţie cheie în ecuaţia geostrategică a Mării Negre şi faptul că Peninsula Crimeea aparţine, acum, Rusiei, echivalează cu prezenţa unei grupări de portavion, bineînţeles ostile. Crimeea adăposteşte o serie de obiective militare extrem de importante, cum ar fi Baza Navală Sevastopol, Baza Navală Donuzlav, Bazele Aeriene ale Flotei Mării Negre de la Kacea şi Gvardeisk şi Baza Brigăzii 810 Infanterie Marină de la Sevastopol. La acestea se adaugă multe alte facilităţi militare, numărul acestora crescând semnificativ după anexarea Crimeii de către Rusia. Practic, aşa cum arată şi agenţia ucraineană UNIAN, în doi ani, numărul forţelor ruse dislocate în Crimeea a crescut cu peste jumătate, ajungând la 24.000 de militari şi, în perspectiva anilor 2020-2025, acest număr se estimează că va creşte la 43.000 militari[2]. Acelaşi lucru se întâmplă, în mod logic, şi cu tehnica şi armamentul care se vor acumula în Crimeea, concomitent cu un program accelerat de modernizare şi înlocuire a tehnicii şi armamentului vechi.
Crimeea, începând cu anul 2015, a devenit principala bază de atac a Rusiei din zonă, cu destinaţie NATO şi, bineînţeles, Turcia, care este vizată în mod special, nu numai ca ţară membră a NATO. La jumătatea anului 2015, ministrul apărării al Rusiei a anunţat dislocarea în Crimeea a primei unităţi de aviaţie de bombardament cu rază mare de acţiune care are în dotare avioane Tu-22M3. La acestea se adaugă şi avioanele multirol Su-27, care, deja, sosiseră pe aerodromul Centrului de pregătire al aviaţiei ambarcate de la Novo-Fyodorovka.[3]
Rusia, în fapt, după ce a ocupat Crimeea, a trecut rapid la crearea şi dislocarea de noi unităţi în peninsulă, ministrul apărării declarând că acestea, în număr de 96, au fost create şi dislocate până la sfârşitul anului 2014 şi că sunt în măsură nu numai să apere Rusia şi Crimeea, dar să execute şi misiuni în afara apelor teritoriale.[4] Era interesant dacă preciza şi cât de departe în afara apelor teritoriale, dar, în mod sigur, foarte departe. Practic, acesta era mesajul real.
Dar să analizăm puţin aceste forţe dislocate, în principal, în Crimeea, dar şi în alte locaţii din zona Mării Negre (Fig. 2).
Fig. 2. Principalele forţe militare ruse dislocate în Crimeea
Principalele elemente de forţă militară ale Rusiei din Crimeea aparţin Flotei Mării Negre şi ultimii ani au însemnat o intensă activitate de redotare şi modernizare a acesteia, precum şi generarea şi dezvoltarea componentei navale din Marea Mediterană, care are, deja, componenţa unei flotile.
Imediat după anexarea Crimeei, când întreg portul Sevastopol a trecut în mâinile ruşilor, şi, mai ales, după intervenţia în Siria şi deteriorarea gravă a relaţiilor cu Turcia, importanţa Flotei Mării Negre a cunoscut o ascensiune rapidă, din următoarele motive:
– reconfigurarea ecuaţiei geostrategice din zona Mării Negre, prin extinderea teritorială şi, implicit, prin mărirea zonei de responsabilitate a flotei;
– modificarea radicală a ecuaţiei geopolitice din zonă, prin deteriorarea relaţiilor cu Ucraina şi cu Turcia, aceste state devenind state inamice;
– implicarea în războiul din Siria şi necesitatea susţinerii forţelor proprii din teatrul de operaţii, în special în domeniul logistic, dar şi cu nave, aeronave, armament, tehnică de luptă şi trupe, în caz de escaladare a confruntărilor din zonă;
– extinderea şi amplificarea controlului total, în întregul bazin al Mării Negre, prin adoptarea unor dispozitive mult mai avansate şi mai ofensive;
Fig. 3. Principalele elemente ale Flotei Mării Negre dislocate în Crimeea
– împreună cu alte forţe din zonă, în special cele de apărare aerospaţială şi cele ale Districtului Militar Sud, să poată descuraja prezenţa NATO în zonă.
Cel mai important element al structurii de forţe ruse din Crimeea şi, bineînţeles, din Marea Neagră, este Flota Mării Negre. Structura sa (Fig. 3), unui nespecialist, nu îi spune nimic, numai prin simpla enumerare a elementelor componente.
Noi, în mod obligatoriu, trebuie să scoatem în evidenţă caracteristici definitorii şi, bineînţeles, să tragem un semnal în privinţa pericolului pe care îl reprezintă această structură militară aflată în plin proces de modernizare, redotare, relocare, dezvoltare numerică şi structurală şi, mai ales, de reevaluare a obiectivelor şi misiunilor, în concordanţă cu noua doctrină navală a Rusiei, care are ca orizont de finalizare anul 2030. Concluzia este clară şi anume că, până în anul 2030, Flota Mării Negre va încheia acest proces amplu de transformare.
Nu trebuie să uităm de Baza Navală Novorosiisk, unde se află o parte din navele Flotei Mării Negre, dintre care se detaşează Divizionul 247 Submarine, care are în dotare, deja, patru noi submarine din clasa Vraşavianka, proiect 636.3 (Fig. 4), numit şi „Gaura Neagră” (deoarece este aproape imposibil de detectat) şi care, în acest an, va primi încă două submarine din acest tip, finalizând, astfel, structura acestui divizion (dintre care 6 submarine sunt de ultimă generaţie).
Trebuie arătat faptul că submarinul Rostov-pe-Don, din cadrul acestui divizion, în decembrie 2015, din largul Mării Mediterane, a lansat un atac cu rachete de croazieră asupra poziţiilor ISIS din Siria.
În Baza Navală Novorosiisk, în următorii ani, vor avea loc modificări importante, în special, în opinia mea, prin apariţia unui divizion de corvete purtătoare de rachete clasa Buyan-M, proiect 21631 (Fig. 5) şi, foarte probabil, a unui divizion de fregate din clasa Admiral Grigorovici, proiect 11356Р/М (Fig. 6).
Modificările geopolitice şi geostrategice din zonă, în mod cert, au accelerat procesul de redotare şi modernizare a Flotei Mării Negre, iar deteriorarea gravă a relaţiilor cu Turcia sigur va face, în viitor, să avem mutărisurpriză ale ruşilor, inclusiv prin dotarea Flotei Mării Negre şi cu alte nave, dar care nu vor depăşi nivelul de fregată şi submarin cu propulsie clasică. Trebuie luat în calcul şi faptul că toate facilităţile militare ucrainene din Crimeea au fost preluate, în cele mai multe cazuri, integral şi este de aşteptat ca Baza Navală Donuzlav să aibă un rol important în reconfigurarea Flotei Mării Negre, urmând a fi folosite şi navele capturate de la ucraineni care, deşi sunt vechi şi în stare tehnică precară, pot fi modernizate şi folosite, în special pentru antrenament şi ca nave auxiliare. Totuşi, este clar că ruşii vor folosi această bază navală pentru a disloca nave ce vor avea, în mod cert, misiuni ce vor viza Bulgaria şi, în mod special, România, unul dintre obiectivele importante fiind Delta, gurile Dunării, Canalul Dunăre – Marea Neagră şi, bineînţeles, obiectivele de pe litoral.Crimeea nu poate fi privită ca o entitate izolată, mai ales de către Turcia. În cazul unui conflict militar cu Turcia, în mod cert Rusia va miza pe faptul că, din motive politice, articolul 5 nu va funcţiona şi, cu siguranţă, va introduce în ecuaţia conflictului gherila kurdă, alimentând-o din plin cu armament şi tehnică militară şi, bineînţeles, cu lovirea masată a forţelor turce din zonă. Principalii actori ruşi vor fi Flota Mării Negre, ca de altfel şi Flota Mării Caspice, care vor face parte dintr-o structură masivă de forţe a noului creat District Militar Sud (Fig. 7), care cuprinde, pe lângă Crimeea, teritoriile republicilor Adygea, Dagestan, Inguşetia, Kabardino-Balkaria, Kalmukia, Karaciay-Cerkesia, Osetia de Nord – Alania şi Cecenia, precum şi ale regiunilor Krasnodar, Stavropol, Astrahan, Volgograd şi Rostov.
Fig. 7. Structura principalelor forţe ale Districtului Militar Sud
Gruparea masivă de forţe este formată din marile unităţi şi unităţi ale Armatei a 49-a, Armatei a 58-a, Comandamentului 4 al Forţelor Aeriene şi Apărare Aeriană şi a unor mari unităţi independente, inclusiv forţe speciale SPETNAZ, precum şi o divizie şi o brigadă de trupe aeropurtate. La acestea se adaugă şi Baza militară 102 de la Gyumri, Armenia (cu o brigadă motorizată la Gyumri, o brigadă motorizată în Erevan şi regimentul de apărare aeriană de la Gyumri), Baza militară 4 din Osetia de Sud (o brigadă de puşcaşi).
Nu voi face nicio referire la ce forţe dispune Turcia, deoarece mi-am propus analiza vulnerabilităţilor sale şi nu a modului cum le contracarează. Bineînţeles că Turcia are o concepţie bine structurată asupra modalităţilor de răspuns la aceste vulnerabilităţi, iar generalii şi amiralii turci îşi cunosc foarte bine profesia.
După atâta Rusie, să trecem şi la Marea Egee şi să analizăm vulnerabilităţile care îşi au originea în această zonă.
Aceste vulnerabilităţi sunt două: disputele teritoriale dintre Grecia şi Turcia şi fenomenul migraţionist. (Fig. 8)
Disputele teritoriale cu Grecia, deşi par minore, par rezolvate şi sunt rar vizibile, există şi pot genera conflicte, care pot lua şi forma extremă, adică pot avea caracter militar. Factorii care atenuează această vulnerabilitate sunt apartenenţa ambelor ţări la NATO, intenţia probabilă a Turciei de a adera la Uniunea Europeană şi faptul că Grecia nu poate lua în calcul un conflict militar cu Turcia, decât în cazul unei conjuncturi geopolitice şi geostrategice extrem de favorabile, care, în acest moment şi pe termen mediu sau chiar lung, nu există. Mai concret spus, Grecia nu poate declanşa un conflict, decât atunci când Turcia ar fi, deja, angrenată într-un conflict major.
Factorii care potenţează această vulnerabilitate sunt:
– amplificarea prezenţei Rusiei în zonă şi creşterea rolului acesteia în ecuaţia geopolitică şi geostrategică a zonei, precum şi acceptarea de către alte state mediteraneene, pe lângă Siria, ca Rusia să aibă baze militare pe teritoriul lor;
– relaţia semi-conflictuală a Turciei cu Cipru;
– deteriorarea relaţiilor cu Israelul;
– faptul că Grecia nu are alţi potenţiali adversari.
Din succintul raport de forţe, prezentat în figură, se vede că între cele două forţe navale nu există diferenţe majore şi aceeaşi situaţie o găsim şi la numărul de corvete, vedete, elicoptere şi avioane navale. Apar unele nuanţe, în sensul că Turcia a lansat propriul program de dotare cu nave moderne, cunoscut sub numele MILGEM, în timp ce Grecia a optat pentru achiziţia de la parteneri externi.
De remarcat este faptul că, în caz de conflict între cele două ţări, orice alianţă va schimba radical echilibrul de forţe. Nu trebuie uitat nici faptul că, în mod cert, în caz de conflict, Grecia va face tot posibilul să blocheze Strâmtoarea Dardanele, pentru a bloca ieşirea în Marea Egee a navelor de luptă din Marea Neagră şi Marea Marmara.
A doua vulnerabilitate importantă cu origine în Marea Egee este fenomenul migraţionist, care, în acest moment, s-a diminuat în mod considerabil. Turcia a riscat poziţia de lider în lumea islamică şi a optat pentru cooperarea cu Uniunea Europeană. Aceasta nu înseamnă că fenomenul a fost stopat. Prin continuarea politicii actuale, Turcia va diminua considerabil această vulnerabilitate, care, în mod cert, se va îndrepta în mod direct spre celelalte ţări mediteraneene europene şi, concret, în cazul Mării Egee, spre Grecia. Totuşi, această vulnerabilitate persistă şi trebuie gestionată şi monitorizată cu atenţie, deoarece Turcia este, încă, una dintre destinaţiile valurilor migraţioniste, care, în mod cert, nu sunt întâmplătoare, ba, din contră, sunt bine organizate şi generate în mod intenţionat. Argumente, în acest sens, sunt destule. Dar nu ne-am propus să facem analiza migraţiei.
Trecând la ultima parte a subiectului nostru, Marea Mediterană, trebuie să arătăm că ea a fost, este şi va fi o veşnică sursă de vulnerabilităţi la adresa Turciei. În estul Mării Mediterane se intersectează nu numai rute maritime importante, dar şi interese diverse şi importante ale ţărilor din zonă, dar nu numai, din păcate. Turcia nu poate miza pe sprijinul niciunei ţări din estul Mării Mediterane, decât, cel mult, pe un Liban care nu are prea multe de spus în ecuaţia geopolitică şi geostrategică a zonei.
Siria este în mod clar o ţară care va depinde foarte mult timp de Rusia; Israelul este un adversar din ce în ce mai înverşunat al Turciei, pe care o consideră unul din protectorii terorismului islamic şi un stat care deranjează, cel puţin spus, interesele Israelului, în special economice; Egiptul are o vădită orientare de a relua colaborarea cu Rusia, iar Ciprul şi Grecia, în mod cert sunt opozanţi perpetui ai Turciei. În ecuaţie trebuie luată în calcul şi Libia, care, momentan, are probleme mari şi pericolul este ca, după ce ruşii îşi rezolvă tema din Siria, aceştia să aibă revelaţia că pot fi şi salvatorii Libiei, astfel reactivând prezenţa economică şi militară în această ţară, unde, în mod cert vor găsi un Bashar al Assad care să le legitimeze prezenţa.
Vulnerabilităţile Turciei cu origine în Marea Mediterană (Fig. 9) sunt generate de prezenţa Rusiei în zonă, relaţiile destul de încordate cu Grecia, Cipru şi Israel, precum şi de fenomenul migraţiei.
Trecând direct la realitate, este evident, aşa cum arătam, că Flotila Rusă din Marea Mediterană este, deja, o realitate. Schimbarea periodică a navelor din zonă de către ruşi este, pe de-o parte, o mişcare firească de refacere a forţelor şi de rezolvare a problemelor logistice şi, pe de altă parte, este determinată de faptul că această structură, care nu are o denumire exactă, aşteaptă, încă, navele de ultimă generaţie.
După cum se vede, iarăşi dăm de Rusia. Noua doctrină navală a Rusiei, care prefigurează politica Rusiei în domeniul naval, până în anul 2030, consfinţeşte intenţia fermă a Rusiei de a-şi poziţiona interesele pe întreg Oceanul Planetar, iar Marea Mediterană este unul dintre obiectivele prioritare. În documentul pe care l-am amintit, pe lângă un singur obiectiv economic care vizează Marea Mediterană, se regăseşte un obiectiv care se referă la „transformarea regiunii într-o zonă de stabilitate militaro-politică şi bună vecinătate”[5], iar altul este mai la obiect, arătând în mod direct intenţia Rusiei „de asigurare a unei prezenţe navale adecvate a Federaţiei Ruse, în regiune, în mod regulat”[6]. Nu vom face analiza acestor fraze, deoarece în spatele fiecărui cuvânt se ascund multe intenţii extrem de imprevizibile.
Siria este deja un exemplu clasic de intrare în sfera rusă de influenţă, pe teritoriul său existând o bază navală şi o bază aeriană, care aparţin Rusiei şi care înglobează nu numai nave şi aeronave, dar şi forţe speciale din trupele SPETNAZ şi cele aeropurtate, la care, bineînţeles, se adaugă infanteria marină şi sisteme de rachete de diverse tipuri.
Egiptul este, fără îndoială, atras de reluarea colaborării cu Rusia, tratativele pentru crearea unei baze navale ruse fiind destul de avansate. Să nu uităm că, în portul Alexandria, navele militare ruse au executat reparaţii şi Egiptul este în curs de a achiziţiona echipamente militare de la Rusia. Aceste echipamente erau pregătite pentru dotarea navelor tip Mistral, pe care ruşii ar fi trebuit să le achiziţioneze din Franţa. Povestea este cunoscută, dar trebuie menţionat faptul că ruşii au primit planurile de construcţie ale acestui tip de navă şi, în mod cert, vor construi singuri astfel de nave. Bineînţeles că Egiptul preferă să cumpere echipamentele de la ruşi, deoarece aceştia le au gata de livrare.
Fig. 10. Actualele baze militare ruse şi bazele pe care Rusia
intenţionează să le activeze în zona Mării Mediterane
Sursa: The Economist
De asemenea, Libia este în atenţia Rusiei şi, în opinia mea, povestea cu Siria se va repeta şi cu Libia, iar Rusia va reactiva fosta sa bază navală din Libia, ba, mai mult, va stabili şi alte facilităţi militare. O ştire lansată acum două săptămâni de către Sputnik International arată că Rusia intenţionează să livreze armament Libiei, Somaliei şi Sudanului de Sud.[7] Nu este numai o simplă chestie de afaceri, ci, în mod sigur, Rusia are în plan ceva cu aceste ţări. De asemenea, în calculele geostrategice ale Rusiei figurează şi baze militare în alte state (Fig. 10).
Exemplele pot continua, dar să revenim la concluzii privind vulnerabilitatea pe care o reprezintă Rusia pentru Turcia în Marea Mediterană. Prezenţa Rusiei în Marea Mediterană, în mod cert, are ca obiectiv prioritar căile de acces care fac legătura cu Marea Marmara şi Marea Roşie şi va acţiona, în funcţie de situaţie şi de interesele sale, pentru blocarea acestora sau pentru a împiedica blocarea acestora. Și aici mă refer la Dardanele şi la Canalul de Suez. Gibraltarul nu este, deocamdată, un obiectiv imediat pentru Rusia.
De asemenea, Rusia va executa acţiuni de descurajare în favoarea statelor prietene din zonă, un bun exemplu fiind Ciprul. Prezenţa navelor militare ruse în zona Ciprului, cu diferite ocazii şi sub diferite pretexte, nu este de loc întâmplătoare. Este demn de remarcat faptul că exerciţiile navale (care în ultimii trei ani au angrenat forţe importante) pe care navele militare ruse le-au desfăşurat în Marea Mediterană, s-au desfăşurat în estul acesteia.
Prezenţa Rusiei în zonă, în mod evident, constituie o vulnerabilitate pentru Turcia, mai ales că, aşa cum am mai arătat, relaţiile dintre cele două ţări sunt destul de deteriorate.
Grecia, ca şi în cazul Mării Egee, reprezintă o vulnerabilitate pentru Turcia, chiar şi în estul Mării Mediterane, deoarece aici este situat Ciprul, care, la rândul său, este şi el o vulnerabilitate. Disputa nerezolvată şi care s-ar părea că nu se va rezolva curând şi care a generat şi un război generează tensiuni şi provocări permanente.
Descoperirea însemnatelor zăcăminte de petrol şi gaze din zonă au pus gaz pe foc. Republica Turcă a Ciprului de Nord, declarând în mod unilateral ape teritoriale şi zonă economică exclusivă, a intrat, în mod evident, în conflict cu Ciprul, disputându-şi zăcământul Afroditi (Fig. 11).
Bineînţeles că aceste acţiuni au generat imediat dispute. Prezenţa unei nave de cercetări geologice şi a două fregate turce în zonă, în toamna anului 2014, a înrăutăţit situaţia. Ciprul, Israelul şi Rusia, pe de o parte, au declanşat ample exerciţii navale comune, iar Turcia şi NATO au răspuns imediat printr-un exerciţiu mai lung ca durată şi de mai mare amploare.
Fig. 11. Revendicările Republicii Turce a Ciprului de Nord
asupra zăcămintelor de gaze din estul Mării Mediterane
Cel mai important este însă faptul că, Israelul, Ciprul şi Grecia au hotărât să transporte gazul din zonă, spre Europa, prin Cipru-Grecia, ignorând ruta deja consacrată prin Ceihan (Turcia). Bineînţeles că perdantul este Turcia.
Prezenţa unor nave militare ruse în porturile cipriote face ca un posibil atac turcesc asupra Ciprului să aibă ca rezultat implicarea Rusiei în conflict şi, atunci, în mod aproape sigur, se va implica şi Grecia. Mai mult decât atât, Rusia nu a renunţat la intenţia de a amplasa rachete în Cipru. Să ne amintim de scandalul rachetelor de acum 18 ani.
Israelul, aflat în dispute teritoriale cu Libanul, care este, practic, singurul stat favorabil Turciei din zonă, din momentul descoperirii zăcămintelor de petrol şi gaze din zonă şi urmare a faptului că este principalul beneficiar, şi-a remodelat concepţia privind structura sa militară, în sensul că a decis să structureze o forţă navală redutabilă, care va avea în compunere, foarte probabil, şi fregate, renunţând la ideea de a avea nave de mărimea cel mult corvetă. Oricum, echipamentele de pe navele israeliene sunt moderne şi performante, iar recentele teste de lansare rachete arată clar intenţia Israelului de a dezvolta în mod apreciabil raza de acţiune a forţelor sale navale, în primul rând pentru apărarea zonei sale economice exclusive, unde se află zăcămintele.
Ultima vulnerabilitate cu origine în Marea Mediterană care priveşte Turcia, este, încă, cea a migraţiei, care, în pofida ultimelor acorduri privind returnarea acestora din Grecia spre Turcia, nu pare a da semne de scădere în intensitate.
Oricum, în mod logic, după ultimele poziţionări ale Turciei, migraţia se va repoziţiona şi ea, în sensul că se va căuta drumul cel mai scurt pe mare spre insulele Greciei şi, după cum se vede, acesta trece prin partea estică a Mării Mediterane.
Nu vom detalia această vulnerabilitate, deoarece ea este bine definită, dar necontrolată eficient.
Concluzia este că Turcia prezintă vulnerabilităţi evidente, care, în parte, se datorează evoluţiilor geopolitice şi geostrategice, dar şi unor poziţionări nu tocmai fericite din partea Turciei. Problemele existente acum un an – doi, erau gestionate foarte bine de Turcia, care reuşea un echilibru ce îi era favorabil, însă deteriorarea gravă a relaţiilor cu Rusia a dezechilibrat poziţionarea geopolitică şi geostrategică şi a potenţat o serie de vulnerabilităţi, aşa cum am arătat.
Timpul va da răspuns la toate şi va valida sau va invalida afirmaţiile pe care le-am făcut.
[1] ***, Russian missiles ‘hit IS in Syria from Caspian Sea‘, BBC, October 2015
[2] ***, How Crimea turns into Russia’s military base, UNIAN Information Agency, 15 martie 2016
[3] Artem Kureev, Russia‘s military overtures in Crimea provoke a NATO response, Russia Direct, 28 July 2015
[4] ***, Almost 100 military units and organizations created in Crimea – defense minister, TASS Agency, March 30, 2015
[5] ***, Морская доктрина Российской Федерации, http://static.kremlin.ru/media/events/files/ru/uAFi5nvux2twaqjftS5yrIZUVTJan77L.pdf
[6] Ibidem
[7] ***, Russia May Consider Supplying Arms to Libya, Somalia and South Sudan, Sputnic International, May 11, 2016
Coments