MA.
specializarea Analiza şi Soluţionarea Conflictelor,

Abstract: Despite the fact that there it exists at an assertory level an identity of interests between the Turkish State and the EU regarding Turkey’s increasing role in the region as an energy hub and thus its contribution to the decrease of the EU’s dependence on natural gas imports from Russia, numerous obstacles posed by certain European States in the way of Turkey’s accession negotiations alongside the EU’s desire to offer Ankara, since the initiation of Nabucco pipeline project, the mere transit role of energy resources from the Caspian Sea Basin, have prompted the Turkish State to use in numerous occasions its geopolitical and geotrategical position in order to pursue its own internal politics interests, adopting decisions that sometimes have affected the EU`s projection of the Southern Gas Corridor. Thus, Ankara has used its geostrategic position to condition the developments in the Nabucco pipeline project of the opening of the energy chapter in its accession negotiations with the EU, and it has undermined the EU’s ability of having a decisive role in the Southern Gas Corridor through the agreement signed with Azerbaijan for the construction of TANAP pipeline that will carry azer gas to Europe starting with 2018. The Turkish State has pursued in a pragmatic manner one of the main goals of its energy security strategy, namely Turkey’s transformation into an energy hub, that will offer it an important leverage of power in its relations with the countries of the region and with the EU, in particular.

Geopolitica energiei

O subdiviziune a geopoliticii, extrem de importantă în zilele noastre este geopolitica energiei care se preocupă în principal cu importanţa deţinerii resurselor de petrol şi gaz natural şi a accesului la acestea.^[1] Ce este însă şi mai important este faptul că, „istoric, resursele energetice au constituit instrumente geopolitice”^[2] utilizate pentru avansarea diverselor ţeluri politice. Legătura strânsă dintre geopolitică şi energie poate fi văzută în rolul cheie jucat de resursele energetice precum petrolul şi gazul natural în urmărirea puterii geopolitice. Deoarece acestea sunt resurse naturale epuizabile, ele au devenit extrem de preţuite şi au ajuns să joace un rol major în sferele politicii şi economiei internaţionale. Pe linia acestei argumentări, Bilgin a introdus termenul de neopolitică (noua politică a ordinii energetice)^[3] definită de însemnătatea crucială pe care o au resursele petroliere şi gazul natural. Astfel, conform noii geopolitici a energiei, lumea poate fi divizată în state cu un deficit în resurse energetice (SUA, China, Japonia, membrii UE) şi state care au un surplus de astfel de resurse (Rusia, Venezuela, mare parte din statele din Orientul Mijlociu, statele din zona Mării Caspice) o situaţie care consolidează rivalităţile geopolitice dintre aceste două tabere.^[4]

Numeroşi autori consideră că a avea control asupra „coridoarelor de transport energetic poate fi la fel de esenţial ca a deţine controlul asupra respectivelor resurse energetice.”^[5] Rutele de tranzit pentru resursele energetice sunt astfel de o extraordinară importanţă geopolitică. Aşa cum Barnes susţinea „geografia, tehnologia şi alegerile de politică direcţionează comerţul cu gaz pe o anumită rută în detrimentul alteia, investiţiile fiind şi ele redirecţionate, cu implicaţii politice considerabile.”^[6] În această privinţă, Coskun şi Carlson susţin că în perioada post Război Rece „o nouă geopolitică bazată pe fluxul resurselor a prevalat asupra geopoliticii Războiului Rece conduse de diviziuni ideologice.”^[7] Schimbarea post-Război Rece în securitatea internaţională de la un concept de securitate bazat pe diferenţe ideologice la unul care se învârte în jurul securizării accesului şi controlului asupra resurselor energetice a necesitat o înţelegere şi o conceptualizare mult mai comprehensive ale legăturii dintre energie şi geopolitică. În acest context, Ulke Aribogan discuta conceptul de energeopolitică^[8], iar Coskun şi Carlson susţin că politica conductelor joacă un rol crucial în energeopolitică, din moment ce transportul hidrocarburilor este determinat nu numai de cerere şi ofertă ci şi de importantele preocupări geopolitice.^[9] Autorii consideră că în contextul noii geopolitici a energiei, în afara controlului resurselor energetice „rutele conductelor au devenit subiectul competiţiei geopolitice pentru putere, influenţă şi avantaj economic”.

Yergin a susţinut că „petrolul şi gazul natural ca şi resurse sunt puternic legate de elaborarea strategiilor naţionale şi de politică globală pentru putere.”^[10] Petrolul şi gazul natural precum şi conductele de tranzit au devenit principala sursă a conflictelor internaţionale, fiind clară utilizarea resurselor energetice şi a coridoarelor de tranzit de către state drept instrumente de putere pentru atingerea ţelurilor politicilor lor externe.

În viziunea autorilor Bobrow şi Chan natura şi istoria determină până la un grad însemnat poziţia şi statutul ţărilor din sistemul internaţional, „acestea au numeroase posibilităţi de a-şi îmbunătăţi poziţia internaţională şi de a-şi crea nişa favorită pentru ele însele.”^[11] Poziţia unei ţări particulare relativă la alta este mai puternică atunci când statul respectiv este singurul sau cel mai important furnizor al unui anumit bun, astfel încât aşa cum Bobrow şi Chan susţineau, puterea de negociere a unei ţări în politica externă este mult mai mare atunci când „furnizează ceva ce nu mai este disponibil în altă parte, sau este disponibil însă numai la un preţ foarte ridicat.”^[12]

Turcia „hub energetic regional” şi strategia de securitate a Uniunii Europene. Identitate de interese la nivel declarativ

UE este un actor care depinde în mare măsură de sursele externe de energie pentru alimentarea economiei sale dinamice. Unii analişti susţin că „şansele UE de a-şi obţine securitatea energetică prin auto-suficienţă sunt extrem de scăzute”^[13] şi deci nevoia de surse externe de hidrocarburi va creşte puternic în viitor. UE deţine numai 0.9% din rezervele de gaz dovedite şi este responsabilă pentru 4.5% din producţia mondială, în timp ce consumă 13.4% din gazul produs în lume. Producţia de gaz internă a UE acoperea 33.7% din cererea de gaz în 2012. În acel an, Rusia (105.5 miliarde metri cubi) şi Norvegia (106.6 miliarde metri cubi) au fost de departe cei mai mari furnizori de gaz pentru UE; al treilea cel mai mare furnizor a fost Algeria cu 32.8 miliarde de metri cubi de export de gaz către UE. În 2012, cele trei ţări au oferit 55.2% din totalul de gaz consumat în UE şi dependenţa UE de gazul importat a fost de 59% din total.^[14]

În medie, consumul energetic din Turcia ajunge la 8% anual, fiind una dintre ţările cu cel mai mare consum energetic din lume.^[15] Consumul intern de gaz în Turcia a crescut de la 0.4 miliarde metri cubi în 1982 la aproximativ 45.3 miliarde metri cubi în 2012.^[16] Consumul de gaz natural în Turcia este proiectat să crească şi mai mult în anii ce urmează, iar deoarece statul turc nu posedă mari rezerve de petrol sau gaz natural trebuie deci să importe aceste hidrocarburi pentru a-şi îndeplini nevoile energetice interne, principalul furnizor fiind de asemenea Federaţia Rusă.

Atât factorii interni cât şi cei externi au jucat un rol important în creşterea interesului Europei pentru obţinerea unei securităţi energetice^[17], astfel încât „în timp ce preţurile creşteau rapid, declinul producţiei energetice europene şi o piaţă energetică internă fragmentată au contribuit la anxietăţi privind abilitatea Europei de a îndeplini cererile energetice interne viitoare.”^[18] În afară de proviziile de gaz nord africane – acolo unde Gazpromul devine de asemenea un actor important – regiunea Mării Caspice reprezintă „singura sursă potenţială de gaz natural care nu este controlată de ruşi şi care este disponibilă Europei.”^[19] Non-existenţa unei politici energetice europene comune precum şi acorduri bilaterale precum cel semnat de Germania cu Federaţia Rusă în 2006, au determinat numeroşi autori să susţină că „a sosit timpul pentru crearea unei strategii energetice la nivel european; atât timp cât fiecare stat membru îşi urmăreşte propriile politici energetice, securitatea energetică totală a UE se diminuează şi se limitează opţiunile de politică externă ale UE.”^[20] Principalele obiective ale politicii securităţii energetice a UE propusă de Cartea Verde din 2006, consolidată de Consiliul European^[21] şi finalizată în Tratatul de la Lisabona^[22] susţine că viitorul sistem energetic pentru Uniune se va baza pe trei principii: sustenabilitate, competitivitate şi securitatea proviziilor în asigurarea energiei.

În ceea ce priveşte furnizorii de gaz natural ai UE, Rusia deţine o poziţie dominantă. Mai mult „poziţia privilegiată a Rusiei în Europa şi în vecinătatea europeană este puternic legată de abilitatea sa de a ţine gazul din regiunea caspică sub controlul său”^[23] Mulţi autori sunt de acord că UE a devenit gradual dependentă de gazul rusesc.^[24] Situaţia în sine nu este dăunătoare Europei, însă în anii recenţi a devenit clar în retorica UE că Rusia nu se bucură de o reputaţie de încredere ca furnizor de energie, deşi Kremlinul a insistat că nici în timpul Războiului Rece nu a oprit furnizarea hidrocarburilor către Vest. Analiştii vestici susţin că Rusia „a devenit mai asertivă în politica sa externă şi în ţelul său de monopolizare a depozitelor energetice de la sfârşitul anilor 1990”^[25] şi că energia a reprezentat o pârghie politică importantă în relaţiile sale cu UE şi republicile post-sovietice. Rusia a folosit deseori gazul natural drept o armă politică^[26] şi ca pe un instrument de politică externă pentru a „pedepsi statele neascultătoare în vecinătatea sa apropiată” precum Ucraina, Belarus, Letonia şi Georgia.^[27] Atât suspendarea livrării gazului rusesc în Ucraina în ianuarie 2006 şi ianuarie 2009 precum şi a livrării petrolului către Belarus în iarna 2006/2007 au subliniat fragilitatea situaţiei rezervelor energetice europene şi importanţa securităţii energetice pentru UE.^[28] Această situaţie poate deveni şi mai complicată pe termen lung „de impact mai puţin simbolic dar mai important sunt eforturile ruseşti de a-şi diversifica exporturile către Asia; o preocupare însă şi mai mare este faptul că producţia de gaz a Rusiei stagnează.”^[29]

Mai mult, riscul presupus de dependenţa de gazul rusesc a motivat UE să afirme oficial că „diversificarea a devenit direcţia cheie în asigurarea securităţii energetice prin căutarea unor modalităţi de furnizare a gazului non-rusesc prin rute aflate în afara controlului Federaţiei Ruse.”^[30] Pentru a se confrunta cu problema lipsei de provizii energetice, Europa caută să diversifice sursele şi rutele de energie pentru a preveni orice posibilă perturbare a sistemului energetic şi deci a întregii economii europene, Europa căutând o alternativă pentru Rusia ca principal furnizor energetic.^[31]

Politica energetică a Turciei de a deveni un hub energetic prin intermediul conductelor construite pe teritoriul său a dobândit o importanţă crescută în lumea vestică, în special din cauza politicii energetice ruseşti şi a crizelor ucraineană şi georgiană.^[32] În acest context, rezervele de hidrocarburi din Bazinul Mării Caspice pot juca un rol crucial în satisfacerea nevoilor energetice ale UE şi special în contextul în care Agenţia Internaţională pentru Energie a prevăzut că gazul natural caspic poate îndeplini o parte importantă din nevoia internă de gaze naturale a Europei, din moment ce se previzionează că regiunea Caspică îşi va spori producţia de gaz de la 159 miliarde metri cubi în 2009 la peste 310 miliarde metri cubi în 2035.^[33] Ca un exemplu al politicii UE în această privinţă, opţiunea unui „al patrulea coridor de gaz” (Norvegia, Algeria, Rusia fiind celelalte trei coridoare) sau aşa numitul coridor sudic a fost puternic analizată, pentru a asigura furnizarea către Europa a gazului natural existent în statele din regiunea Mării Caspice.^[34]

Există numeroase viziuni care susţin că „energia domină gândirea strategică a Turciei” şi este deci crucial să analizăm strategia energetică pentru a înţelege modul în care Ankara o foloseşte pentru a-şi îndeplini ţelurile de politică externă. Strategia de securitate energetică a Turciei se învârte în jurul a trei piloni principali: să asigure provizii energetice diversificate care să îi poată susţină consumul intern, să liberalizeze piaţa sa energetică şi să devină o ţară tranzit cheie pentru petrolul şi gazul ce vin către Europa pentru ca în final să se transforme într-un hub energetic.

Turcia este un jucător cheie în dinamicile energetice din regiune deoarece este geo-strategic situată drept un „coridor energetic natural” între Orientul Mijlociu bogat în resurse, ţările central-asiatice, precum Rusia şi pieţele consumatoare din Europa. Turcia are acces la Marea Neagră şi Marea Mediterană şi controlează pasajul dintre ele prin Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar aceste elemente au determinat-o pe Katinka Barysch să susţină că „poziţia naturală a Turciei de a fi un hub energetic contribuie la securitatea energetică europeană în mod pozitiv prin proximitatea sa de regiunile bogate în resurse din vecinătatea sa.”^[35] Turcia joacă un rol crucial în dinamicile cererii-ofertei energetice din regiune datorită locaţiei sale geostrategice ca ţară tranzit pentru resursele energetice, „Turcia aflându-se lângă regiuni care posedă peste 70% din rezervele globale dovedite de petrol şi gaz.”^[36]

De asemenea, rolul Turciei în asigurarea securităţii energetice europene este unul însemnat deoarece statul turc este considerat „unul dintre cele mai stabile potenţiale state de tranzit a energiei către UE.”^[37] Încrederea este un aspect important în securitatea energetică. Ţările vestice ca şi consumatori majori de energie din lume au preocupări privind încrederea exportatorilor de energie precum şi a ţărilor de tranzit, din cauza impredictibilităţii întreruperii proviziilor din cauza conflictelor politice precum în exemplul Rusia-Ucraina. În această privinţă, Turcia are o poziţie pivotală, deoarece Turcia este una dintre puţinele tări din regiune în care instituţiile vestice sunt cele mai dezvoltate. Turcia are legături strânse şi o relaţie specială cu SUA pentru mai mult de 50 de ani, este membru NATO, iar prin aplicarea politicii sale de zero-probleme cu vecinii săi împărtăşeşte interese comune precum promovarea păcii, stabilităţii şi valorilor democratice în Orientul Mijlociu şi regiunile caspice, bogate în resurse energetice, dar regiuni în care democraţia nu este atât de puternică. Baza fizică a unei reţele energetice europene mai strâns integrate şi mai expansive, infrastructura de conducte transnaţionale presupun un context politic şi economic predictibil în care investitorii să sosească, iar un anumit grad de stabilitate presupune coordonarea unei game largi de actori precum şi de aranjamente financiare, de reglementare,fizice şi politice, consonante cu spaţiul de reglementare comun guvernat de UE sau „comunitatea energetică pan-europeană”. Astfel, orice reţea energetică trans-europeană va fi mult mai uşor de extins către un stat precum Turcia, care oferă nu numai avantajul adiţional al diversificării furnizorilor, dar a şi demonstrat bunăvoinţa de a se conforma cu reglementările UE, în special cu directiva privind piaţa gazului natural emisă de Consiliul European în 2003.

Politica de securitate energetică a Turciei se suprapune cu cea a UE. Turcia şi UE au interese comune de securitate energetică.^[38] Astfel, în contextul în care ne îndreptăm către „o ordine energeopolitică multi-centrată în care Rusia şi China ca superputeri energetice rivalizează cu SUA, UE, unii actori precum Turcia s-au găsit în centrul atenţiei ca huburi energetice.”^[39] În această perspectivă, „UE a recunoscut valoarea potenţială a Turciei ca o rută sigură şi independentă pentru importul rezervelor energetice non-ruseşti”^[40] afirmând în Raportul de Progres din 2004 privind Turcia că „statul turc va juca un rol pivotal în diversificarea resurselor şi rutelor pentru petrolul şi gazul ce vin din ţările vecine UE.“^[41] Aşa cum Babali susţinea, Turcia se află la răscrucea comerţului energetic mondial: este poziţionată între producătorii de petrol şi gaz natural din bazinul caspic, Rusia precum şi Golful Persic şi consumatorii acestor hidrocarburi din Europa, iar în acest context este clar că „Turcia devine un partener crucial în politica energetică a UE.”^[42] De asemenea, în viziunea lui Mane-Estrada „Turcia este agentul de energie care amalgamează comunitatea de securitate pan-europeană şi care compensează pentru influenţa excesivă din partea Federaţiei Ruse.”^[43] Chiar şi unii liderii europeni sceptici referitor la aderarea Turciei la UE precum Carl Bildt şi Massimo D`Alema, miniştrii de externe ai Suediei şi Italiei susţineau că „Turcia este un actor cheie în domeniul securităţii energetice iar dată fiind incertitudinea pieţelor energetice şi mizele acestora, este interesul UE să încorporeze Turcia într-un sistem integrat funcţional.”^[44]

Pe de altă parte este extrem de important de menţionat viziunea nuanţată a Turciei în ceea ce priveşte strategia sa energetică din 2011, iar conform acesteia „ţelul primar al Turciei este să îşi realizeze propria securitate energetică şi apoi, ca obiectiv secund să contribuie la securitatea Europei”^[45] devenind astfel un hub energetic şi un coridor energetic. Conform ministrului afacerilor externe al Republicii Turce^[46] „un obiectiv important al Turciei este să devină a patra arteră principală de furnizare a energiei către Europa după Norvegia, Rusia şi Algeria” care va deschide „o nouă cale pentru cooperarea dintre Turcia şi UE”.

În 2007, ministrul energiei, Hilmi Guler a susţinut că „perspectiva de aderare a Turciei şi negocierile de aderare cu UE vor fi o forţă conducătoare pentru realizarea unor proiecte comune care vor spori securitatea proviziilor energetice ale Turciei şi UE”.^[47] Oficialii europeni fiind conştienţi de meritele adoptării unei abordări strategice faţă de energie, au considerat conductele ce urmau să traverseze teritoriului Turciei drept pârghii cruciale.^[48] Într-adevăr, comisarul UE în domeniul Energetic, Andris Piebalgs a susţinut că acestea sunt „esenţiale pentru Europa şi sunt cel mai important proiect de asigurare a gazului pentru UE.”^[49] Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a afirmat de asemenea în 2009 că securitatea energetică „este unul dintre cazurile în care putem demonstra opiniei publice a UE cât de importantă este Turcia pentru UE”^[50], consolidând implicit conexiunea elaborată de oficialii turci între cooperarea în proiectul Nabucco şi progresul privind aderarea Turciei la UE, chiar şi în capitolul energetic. În aprilie 2013, comisarul Fule, responsabil cu lărgirea şi Politica Europeană de Vecinătate, a cerut deschiderea capitolului energetic în negocierile de aderare dintre Turcia şi UE.^[51] Câteva luni mai târziu, Comisia a subliniat că „Turcia este un partener strategic pentru UE, iar prin locaţia sa strategică, Turcia joacă un important rol regional în asigurarea securităţii energetice regionale.”^[52]

Coridorul sudic al gazului – Gazoductul TANAP

UE a încercat să delimiteze conceptul de Coridor Sudic în Summitul de la Praga din 8 mai 2009. În declaraţia semnată de liderii europeni, Azerbaidjan, Turcia şi Georgia la Praga, s-a clarificat că, Coridorul Sudic este considerat un „drum modern al mătăsii” ce interconectează ţări şi popoare din diverse regiuni şi creează un cadru adecvat, necesar pentru încurajarea comerţului, schimbului multidirecţional a know-how-ului, tehnologiilor şi experienţei.

Crearea unor noi coridoare de gaz alternative a fost asociată cu asigurarea securităţii proviziilor energetice şi asigurarea competitivităţii pe pieţele UE.^[53] Coridorul sudic al gazului (CSG) reprezintă o iniţiativă a Comisiei Europene menită să faciliteze diversificarea rutelor şi surselor de import a gazului în Europa^[54] şi este considerată a fi cea de-a patra rută majoră de aprovizionare energetică a UE, după cele din Rusia, Algeria şi Norvegia. CSG este văzut a fi parte din noul Drum al Mătăsii, ce leagă resursele energetice din Marea Caspică de pieţele de consumatori din Europa.^[55] În acest context, CSG poate fi considerat o modalitate de a obţine acces la rezerve de gaz adiţionale, ocolind Rusia.^[56]

În cadrul CSG, UE a susţinut iniţial proiectul Nabucco, cea mai ambiţioasă propunere, ce presupunea construcţia unei conducte de gaz cu o capacitate anuală de 31 de miliarde de metri cubi^[57], ce ocolea Rusia şi urma să livreze gaz din Caucaz către Turcia şi apoi prin sudul Europei către Austria. Încă de la început, Nabucco a avut susţinere politică completă de la Bruxelles, Washington şi Berlin, reprezentând un proiect de conductă strategică, proiectul de infrastructură de gaz cel mai ambiţios pan-european pentru asigurarea securităţii energetice europene.

Atât Turcia cât şi UE au nevoie de provizii de gaz adiţionale din surse non-ruseşti la preţuri rezonabile, iar conform intereselor proprii, UE şi-a dorit transformarea Turciei într-un stat tranzit care să nu deţină o putere de negociere mult prea mare, pe când viziunea Turciei a fost considerabil distinctă de cea europeană, statul turc dorindu-şi transformarea într-un hub energetic. Această lipsă a armoniei intereselor a fost cea mai vizibilă în cazul proiectului Nabucco şi a atitudinii statului turc pe teritoriul căruia se află cele mai multe conducte. Turcia a părut că încearcă să profite de iniţiativa CSG şi să utilizeze poziţia sa geografică pentru a-şi îndeplini nevoile de gaz la preţuri scăzute şi pentru a accelera negocierile de aderare la UE. Turcia iniţial a susţinut Nabucco atât pentru că „îi consolida importanţa geopolitică şi oferea venituri de tranzit uriaşe”^[58], dar şi pentru că i-ar fi îmbunătăţit poziţia sa ca punte între Marea Caspică, Orientul Mijlociu şi Europa. De-a lungul timpului însă, Turcia a ajuns să fie percepută drept un „obstacol, deoarece insista să consume 15% din gazul din oricare conductă construită pe teritoriul său”^[59] şi a dorit să taxeze gazul ce urma să treacă prin conductă şi să joace rolul de intermediar în comerţul de gaz din Marea Caspică către UE, în loc să fie un simplu stat tranzit.^[60] Conform planurilor originale, Turcia urma să devină „un pod energetic” care ar crea o legătură de lungă durată între Ankara şi UE. UE a sperat iniţial să realizeze un acord care să reducă rolul Turciei la cel al unei „curele de transmisie” însă această idee a fost respinsă de Ankara.^[61]

Turcia se poate bucura de câştiguri economice prin taxele pe care le poate percepe pentru tranzitul gazelor naturale pe teritoriul său, dar şi de sporirea puterii politice, poziţia sa strategică de hub energetic şi ţară de tranzit, putând fi considerate instrumente strategice pentru dobândirea unei influenţe sporite în regiune şi a avansării ţelurilor sale politice.^[62] Astfel, fiind conştientă de importanţa conductelor ce urmau a-i traversa teritoriul pentru securitatea energetică a UE şi cât de important este pentru UE să deschidă „un al patrulea coridor” de provizii de gaz natural care să ocolească Rusia, guvernul turc a susţinut clar că va condiţiona participarea sa în proiectul Nabucco de progresul capitolului energetic în discuţiile de aderare la UE, folosind deci rolul de tranzit energetic ca un instrument pentru a-şi avansa ţelul de politică externă şi anume cel al aderării la UE. Prim-ministrul turc Erdogan susţinea în 2009 că „dacă ne confruntăm cu o situaţie în care capitolul energetic va fi blocat, ne vom revizui bineînţeles poziţia privind proiectul Nabucco.”^[63] Această declaraţie a venit într-un moment în care UE era extrem de atentă la securitatea şi stabilitatea liniilor de tranzit a resurselor energetice şi a declanşat puternice preocupări legate de posibilele contribuţii ale Nabucco la securitatea energetică a UE.^[64] Un alt exemplu clar de utilizare a importanţei poziţiei geostrategice în scopul obţinerii anumitor ţeluri de politică externă şi deci a unor avantaje în faţa statelor membre UE a fost blocarea de către Turcia a participării GDF (Gaz de France) în proiectul Nabucco ca urmare a aprobării de către statul francez a unei legi prin care recunoştea genocidul armean. UE a cerut consorţiului Nabucco să accepte GDF drept cel de-al şaselea partener, pentru a creşte nu numai susţinerea politică şi de business pentru proiect dar şi fezabilitatea acestuia, însă refuzul Turciei a subliniat încă odată puterea de negociere imensă pe care statul turc o deţine, graţie poziţiei sale geostrategice de pivot energetic regional.

Nabucco nu a fost lipsit de probleme, disputele privind preţurile dintre Turcia şi cei cinci parteneri ai consorţiului UE, probleme de finanţare şi receptivitatea crescândă pentru folosirea gazului rusesc, pe care Gazprom a decis să îl trimită prin proiectul său rival South Stream au aruncat îndoieli privind fezabilitatea şi raţiunea acestei conducte. Turcia şi-a revitalizat dialogul energetic cu Rusia, iar pe 28 decembrie 2011, cele două state au ajuns la un acord ce permitea conductei South Stream condusă de Gazprom să treacă prin zona economică exclusivă a Turciei. În schimb, Ankara a obţinut concesii semnificative legate de preţ din partea Gazprom, în timp ce Moscova a fost de acord să renegocieze contractele la gaz. Decizia de a negocia acest acord pentru a obţine un preţ mai mic la gazele naturale a fost criticată de UE, succesul South Stream fiind perceput ca un risc vital pentru fezabilitatea proiectului Nabucco şi în general a iniţiativei CGS. Încrederea în Turcia ca partener energetic al EU a fost atunci puternic chestionată.

Ministrul de externe Davutoglu a contestat scepticismul îndreptat împotriva deciziei statului turc, de a susţine două proiecte energetice ce par pentru comunitatea vestică a fi rivale, afirmând că „Turcia nu este un loc pentru proiecte rivale ci pentru proiecte complementare; Turcia va servi ca rută energetică sigură, consolidând atât integrarea regională cât şi structura economică globală”.^[65] Davutoglu a susţinut de asemenea că prin implicarea în mai multe proiecte energetice, South Stream şi Nabucco, Turcia doreşte să trimită un mesaj clar: „da, avem o orientare europeană; nimeni nu poate avea îndoieli privind apartenenţa noastră la NATO, dar această geografie necesita politici care să integreze toţi actorii globali şi regionali.” Identificând raţionalitatea drept unul dintre principiile gândirii vestice, Davutoglu a afirmat că semnarea acordului cu Rusia este un exemplu de comportament raţional.

Astfel, deoarece Turcia şi Azerbaidjan au privit Nabucco ca „fiind incompatibil cu interesele lor naţionale, ambele şi-au retras susţinerea şi au început să se orienteze către alte proiecte menite a le servi mai bine intereselor proprii”^[66]Turcia a jucat astfel, un rol activ în materializarea a ceea ce poate fi numită modificarea radicală, a proiectului Nabucco prin acordul semnat cu Azerbaidjan pe 26 iunie 2012 pentru construcţia unei noi conducte pentru a aduce gazul azer prin Turcia. Conducta Trans-Anatoliană (TANAP) este aşteptată să fie operaţională în 2018. Va fi primul pas în aducerea a 10 miliarde metri cubi de gaz azer în Europa şi a 6 miliarde metri cubi pe piaţa turcă extrem de dinamică. Pe 28 iunie 2013, consorţiul Shah Deniz şi deţinătorii săi principali SOCAR şi BP au încheiat negocierile şi au ales proiectul Conductei Trans-Adriatice pentru a transporta gazul azer de la graniţa UE-Turcia către pieţele europene. Pamir Necdet, membru al comisiei Comitetului Naţional Turc al Consiliului Energetic Mondial a declarat pentru Today`s Zaman în 2012 că acest acord poate fi în beneficiul Turciei: „statul turc nu va avea mult de câştigat de pe urma TANAP decât dacă se poziţionează ca un hub energetic al gazului şi nu o simplă ţară de tranzit”.

TANAP va avea o capacitate mult mai mică decât cea a proiectului original Nabucco, dar se va dezvolta în etape, ajungând la o capacitate de aproximativ 60 de miliarde de metri cubi.^[67] Aşa cum comisarul UE al Energiei, Gunther Oettinger afirma în Frankfurt „cei 10 miliarde metri cubi anuali de gaz pe care UE îi va importa de la Shah Deniz II sunt prea puţini pentru nevoile totale ale UE. În sine această cantitate nu poate justifica toate eforturile realizate de UE, dar odată cu Shah Deniz Coridorul Sudic al Gazului se va deschide şi viitoare resurse de gaz din Marea Caspică pot fi importate pe piaţa europeană”.^[68] Azerbaidjanul cu 51% acţiuni deţinute în cadrul consorţiului TANAP, se va bucura de control asupra tranzitului gazului via conducte prin Turcia şi va fi capabil să permită volume de gaz adiţionale de la alte surse şi să stabilească tarife de tranzit. Deşi Ankara a cerut permisiunea de a re-exporta volumul complet de importuri de gaz, acordul final a fost mult mai modest, permiţând Turciei să consume sau să re-exporte un volum limitat al importurilor^[69], fapt ce nu subminează însă ţelul statului turc de a deveni în viitor hub energetic.

Statul turc a devenit partenerul principal al Azerbaidjanului în modelarea formei Coridorului Sudic al Gazului, Ankara dobândind o importantă pârghie de putere în negocierile sale cu UE. La nivel formal, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso a apreciat decizia consorţiului Shah Deniz II de a selecta conducta trans-adriatică ca ruta europeană a CSG: „acesta este un succes pentru Europa şi o piatră de hotar în consolidarea securităţii energetice a Uniunii noastre”^[70] Acordul TANAP a schimbat fundamental situaţia furnizării gazului caspic către Europa, a declarat Frank Umbach, şeful programului de securitate energetică internaţională al Centrului pentru Strategii de Securitate Europene din Berlin: „TANAP va diminua valoarea strategică originală a Nabucco, dat fiind faptul că, controlul major al exporturilor de gaz Shah Deniz II prin conducta TANAP va aparţine aproape în exclusivitate Azerbaidjanului şi nu unui Consorţiu de Conductă European; interesul strategic al UE de a aduce gaz caspic către Europa a devenit mult mai realist odată cu proiectul conductei TANAP”. ^[71]

Un alt aspect ce trebuie analizat este aşa cum sublinia Erkan Erdogdu, modul în care UE va utiliza negocierile din procesul de aderare pentru a modela deciziile de politică şi acţiunile Turciei. Pe de o parte, spunea Erdogdu, deşi „acquisul energetic UE oferă un cadru transparent, eficient şi depolitizat pentru piaţa de gaz natural a Turciei, ceea ce este o precondiţie pentru a fi hub de gaz natural internaţional”^[72], implementarea acquis-ului fără a fi membru al UE este văzută ca problematică de către Turcia deoarece nu are niciun cuvânt de spus în formularea normelor. Pe de altă parte, prin exportul aqusiului său energetic în Turcia, „UE va încerca să minimizeze abilitatea Turciei de a manipula fluxul de gaz şi de a-l modela conform obiectivelor sale politice şi economice.”^[73] Pentru a deveni membru UE, Turcia trebuie să adopte şi să implementeze regulile de liberalizare ale Celui de al Treilea Pachet Energetic, mai specific să separe proviziile de gaz natural, sistemele de transmisie şi distribuţie şi să permită accesul unei a treia părţi la conductele ce trec pe teritoriul său. Astfel, compania energetică majoră de stat, BOTAS şi-ar pierde controlul său asupra liniilor de transmisie strategice (rutele energetice), devenind deci o simplă companie de import. UE se aşteaptă ca „această politică să decupleze inevitabil proiectele de energie de politica înaltă (high politics) a Turciei, privând deci statul turc de una dintre cele mai puternice pârghii de negociere ale sale; în viziunea ideală a UE, Turcia va deveni o ţară şi nu un hub energetic”^[74], viziune ce merge contrar intereselor naţionale ale statului turc care şi-a proiectat pentru sine în viitor, deţinerea unui important rol de hub energetic care să îi confere o mai mare influenţă în regiune însă şi în raporturile sale cu celelalte state de pe scena vieţii internaţionale.

Un alt aspect crucial în analiza evoluţiei dinamicii negocierilor dintre UE şi Turcia în vederea creării unui sistem stabil de asigurare a securităţii energetice îl reprezintă analiza relaţiilor Turciei cu Azerbaidjanul. Astfel, percepând că, cooperarea energetică cu UE este puţin probabil să aducă pe termen scurt avantaje însemnate, Ankara exasperată de lipsa sprijinului din partea UE pentru aderarea sa, precum şi de viziunea europeană conform căreia Turcia ar trebuie să deţină un simplu statut de ţară tranzit şi de asemenea confruntându-se cu probleme comerciale din cauza eşecului Nabucco, a optat să-şi urmărească propriile interese, apelând la Azerbaidjan. Acordul pentru proiectul TANAP a oferit efectiv un impuls realizării CSG, dar în acelaşi timp a redelegat UE la rolul de spectator, comunitatea europeană fiind martora diminuării puternice a puterii sale de negociere faţă de statul turc. Cooperarea strânsă dintre Azerbaidjan (cel mai important furnizor de gaz din iniţiativa CSG) şi Turcia (cea mai importantă ţară de tranzit din proiectul CSG) „le-a conferit influenţă considerabilă în faţa UE“.^[75]

Decizia de a înveşti în TANAP şi TAP subliniază faptul că „ambele ţări percep investiţiile în infrastructura energetică ca pe un mod de a-şi spori ţelurile lor geostrategice şi comerciale, iar astfel, a devenit treptat evident că dacă UE doreşte să implementeze proiectul CSG, are puţine opţiuni, fiind necesar să ţină cont de preferinţele Turciei şi Azerbaidjanului cu costul propriilor sale planuri.”^[76] Un învingător clar ia totul: TANAP a demonstrat aptitudinile extraordinare comerciale şi geopolitice ale Turciei şi Azerbaidjanului, cele două ţări fiind unite într-un parteneriat strategic care ilustrează încrederea dintre ele.

Acordul privind construcţia Conductei Trans-Adriatice reprezintă o mai mică confruntare directă cu Federaţia Rusă, care se poate dovedi în viitor în avantajul Azerbaidjanului şi companiilor din consorţiul Shah Deniz, deoarece TAP nu intră direct în zona în care se află coridoarele ruse majore de gaz. Conform lui Loskot-Strachota şi Lasocki, deoarece piaţa italiană, punctul final al conductei Trans-Adriatice este bine diversificată, „alegerea TAP reprezintă sfârşitul proiectului Nabucco, ceea ce înseamnă că în viitorul apropiat gazul din Bazinul Mării Caspice sau din Orientul Mijlociu nu va ajunge la ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est direct şi nu va conduce la diminuarea dependenţei regiunii de gazul caspic.”^[77] La 10 miliarde metri cubi, TAP este considerată de către unii autori a avea o valoare limitată, ba chiar non-strategică în ceea ce priveşte volumul şi destinaţia pieţei. La 20 miliarde metri cubi, TAP ar deveni efectiv anti-strategică, transportând proviziile de gaz unor ţări europene ce nu depind de monopolul Gazprom. Italia şi Elveţia sunt puternic diversificate şi puternic aprovizionate, în timp ce ţările din Europa centrală şi de sud est au nevoie atât de diversificare cât şi de volume adiţionale de gaz.^[78]

De asemenea, politic important este şi faptul că, conducta Trans-adriatică se va baza pe Azerbaidjan şi Turcia pentru identificarea surselor suplimentare energetice pentru a-i spori capacitatea şi „nu putem exclude că interesele azere şi turce vor face ca TAP să se dezvolte într-un proiect care să se plieze intereselor lor naţionale şi strategiilor lor de politică externă”.^[79] Astfel, „alegerea TAP înseamnă eşecul UE şi poate rezulta într-o diminuare graduală a angajamentului său viitor în cadrul Coridorului Sudic al Gazului”. Autorii continuă şi susţin că anii de muncă în vederea dezvoltării Coridorului Sudic al Gazului au subliniat limitele politicii UE, explicând că deşi a existat susţinere politică însemnată, deşi nu unitară şi chiar susţinere financiară, accesul la finanţare a devenit mai dificil din cauza crizei economice din UE, susţinând în acelaşi timp că adevăratul progres în construcţia unui Coridor Sudic al Gazului menit să contribuie la diminuarea dependenţei UE de importurile de gaz ruseşti, a sosit numai odată cu deciziile luate de ţările producătoare de gaz şi a ţărilor tranzit: decizia Azerbaidjanului de a vinde gaz Europei şi acordul turco-azer de a transporta acel gaz prin Turcia, prin TANAP, precum şi decizia consorţiului Shah Deniz de a favoriza TAP. Astfel „UE are numai influenţă indirectă asupra acestor decizii şi este incapabilă să garanteze surse suplimentare de gaz “.^[80]

Deşi Nabucco era menit să reprezinte existenţa unei politici energetice europene comune, politica UE de a reduce Turcia la statutul de ţară tranzit şi Azerbaidjanul la cel de ţară furnizor au eşuat clar, iar drept consecinţă cele două state şi-au consolidat puternic poziţiile în relaţia lor faţă de UE şi au devenit actori cheie care au capacitatea să modeleze viitorul Coridor Sudic al Gazului. Decizia de a susţine proiectele TANAP şi TAP subliniază faptul că „viitoarea conductă nu va mai fi folosită de Europa ca un instrument de negociere în politicile sale faţă de Turcia, ci va conferi statului turc mai multă putere în relaţiile sale cu UE.” ^[81]

Conducta Nabucco se poate să fi livrat volume mai mari de gaze către Europa comparat cu TANAP, dar actualul proiect oferă Turciei cantităţi mai mari de gaz pe termen scurt, odată cu instalarea TANAP, Turcia fiind capabilă să cumpere 6.6 miliarde metri cubi adiţionali de gaz de la Azerbaidjan începând cu 2017, reprezentând probabil mai mult gaz decât ar fi primit Turcia în prima fază a proiectului Nabucco. Pe lângă interesele naţionale, interne, „aspiraţiile internaţionale ale Turciei au jucat un rol important în opţiunea statului turc pentru TANAP, funcţionarea acestei conducte contribuind la realizarea strategiei Turciei pe termen lung de a deveni un coridor energetic pentru Europa.”^[82] Independent de faptul că TANAP nu va pune capăt dependenţei energetice europene şi turce de importurile venite din Rusia, poate fi totuşi considerată drept „un pas mai mic, dar mai practic către deschiderea unui coridor sudic care este independent de controlul rus.”^[83]

Acordul TANAP a reînviat astfel prospectul unei iniţiative fezabile de a aduce gazul caspic în Europa şi de a contesta hegemonia energetică rusă^[84], fiind un proiect strategic ce poate avea succes drept „cea de-a patra superautostradă a gazului către Europa”.^[85]

Bibliografie:

Cărţi:

1. David G./Jaffe, Amy M./Hayes, Mark H. (eds.): „Natural gas and geopolitics: from 1970 to 2040”, New York: Cambridge University Press, 2006
2. Goldman, Marshall I. (2008) Petrostate: Putin, Power and the New Russia. Oxford: Oxford University Press, 2008
3. Yergin, Daniel, „The prize: the epic quest for oil, money and power.”, New York: Free Press, 1991
4. Klare, Michael T., „Rising powers, shrinking planet: the new geopolitics of energy”, New York: Metropolitan Books, 2008
5. Mitchell, John V, „The New Geopolitics of Energy”, London: Royal Institute of International Affairs, 1996

Articole:

1. Abbasov, Faig Galib, „EU’s external energy governance: A multidimensional analysis of the southern gas corridor”, Energy Policy, Vol. 65, No. 2 (February 2014), p. 27-36
2. Aribogan, Deniz Ulke, „Gelecegin Haritasi”, Istanbul: Profil Yayincilik, 2008, pp 151-153
3. Babali, Tuncay, „Turkey at the Energy Crossroads. Turkey: present and past”, Middle East Quarterly, 16 (2), 2009, pp. 25-33, disponibil la http://www.meforum.org/ 2108/turkey-at-the-energy-crossroads, accesat la data de 10 iunie 2014
4. Baev, Pavel K. (2010) Energy intrigues on the EU’s southern flank: applying game theory. In: Problems of Post-Communism, 57 (3), 2010, 11-22
5. Baran, Zeyno, „EU Energy Security: Time to End Russia Leverage,” The Washington Quarterly, Autumn 2007
6. Barysch, Katinka, “Turkey’s Role in European Energy Security,” Centre for European Reform
7. Belkin, Paul, “The European Union’s Energy Security Challenges,” CRS Report for Congress, 07.05.2007 disponibil la:
8. Bilgin, Mert, „Geopolitics of European natural gas demand: Supplies from Russia, Caspian and the Middle East”,Energy Policy, 37, 2009, 4482-4492
9. Bilgin, Mert, „Neopolitics (new energy order politics) of fossil, renewable and nuclear fuels: Turkey’s position and alternative futures”, Uluslararasi Iliskiler, 5 (20), 2009
10. Bobrow, Davis B./Chan, Steve, „Understanding Anomalous Successes: Japan, Taiwan and South Korea”, in: Herman, Charles F./Kegley, Charles W., Jr./Rosenau, James N. (eds.) „New Directions in the Study of Foreign Policy”, Boston: Allen & Unwin, Inc., 1987, 111-130
11. Cagapaty, Soner; Evans, Tyler, „Turkey`s energy policy and the future of natural gas”, James A. Baker III Institute for public policy Rice University, 16 decembrie 2013
12. Cain, Michael J.G; Ibrahimov, Rovshan; Bilgin, Fevzi, „Linking the Caspian to Europe: repercussions of the Trans-Anatolian Pipeline”, Rethink Institute Washington DC, Paper 06/october 2012
13. Cornell, Svante E; Jonsoon, Anna; Nilsson, Niklas; Haggstrom, Per, „The Wider Black Sea Region: An Emerging Hub in European Security, Silk Road Paper, December 2006
14. Coşkun, Bezen Balamir /Carlson, Richard, „New Energy Geopolitics: Why does Turkey Matter?” Insight Turkey, 12 (3), 2010, 205-220
15. Coşkun, Bezen Balamir, „Energizing the Middle East: Iran, Turkey and Persian Gulf States”, Turkish Policy Quarterly, 2010, 71-80
16. Erdogdu, Erkan „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`S Southern Gas Corridor”, Istituto Affari Internazionali, Working Papers 14/01-Februarie 2014
17. Erkan Erdogdu, “Bypassing Russia: Nabucco project and its implications for the European gas security”, MPRA Paper No. 26793, posted 19. November 2010
18. Keppler, Jan Horst (2007) International relations and security of energy supply: Risks to continuity and geopolitical risks. External study of the Directorate-General for External Policies of the Union. Brussels: European Parliament, 2007
19. Koranyi, David; Sartori, Nicolo, „EU-Turkish energy relations in the context of EU accesion negociations: Focus on natural gas”, Atlantic Council Dinu Patriciu Eurasia Center and Istituto Affari Internazionali, decembrie 2013
20. Krauer-Pacheco, Ksenia, „Turkey as a transit country and energy hub: The link to its foreign policy aims”, no 118, decembrie 2011
21. Locatelli, Catherine, „Russian and Caspian Hydrocarbons: Energy Supply Stakes for the European Union”, Europe-Asia Studies, 62 (6), 2010, 959-971
22. Mañé-Estrada, Aurèlia, „European energy security: Towards the creation of the geo-energy space”, Energy Policy, 34, 2006, 3773-3786
23. Ozer, Yonka, „EU energy security and the role of Turkey”, in „Turkish Review of Eurasian Studies”, Foundation for Middle East and Balkan Studies, Bigart, Istanbul Annual, 2007
24. Pardo Sierra, Oscar, „A corridor through thorns: EU energy security and the Southern Energy Corridor”, European Security, 19 (4), 2010, 643-660
25. Roberts, John, „The Turkish Gate: Energy Transit and Security Issues”, Brussels: Centre for European Policy Studies, 2004
26. Socor, V, „Pipeline Project Can Diversify Europe’s Gas Supplies”, Eurasia Daily Monitor, June 30
27. Söderbergh, Bengt/Jakobsson, Kristofer/Aleklett, Kjell, „European energy security: An analysis of future Russian natural gas production and exports”, Energy Policy, 38, 2010, 7827-7843
28. Tekin, Ali/Walterova, Iwa, „Turkey’s Geopolitical Role: The Energy Angle”, Middle East Policy, 14 (1), 2007, 84-94
29. Tekin, Ali/Williams, Paul A, „EU-Russian Relations and Turkey’s Role as an Energy Corridor”, Europe-Asia Studies, 2009, 61 (2), 337-356
30. Tekin, Ali; Walterova, Iva, „Turkey’s Geopolitical Role: The Energy Angle,” Middle East Policy 14, 2007
31. Tokus, Halil Ibrahim, „Turkey as an emerging energy hub”, Turkish Air Force Academy, 2004, Naval postgraduate School, iunie 2010
32. Ypori, Emre, „The EU`s energy security and Turkey`s energy strategy”, article in „Turkish review of Eurasian studies”, Foundation for Middle East and Balkan Studies, Bigart, Istanbul Annual, 2007

Site-uri web

1. Bildt, Carl; D’Alema, Massimo, “It’s Time for a Fresh Effort,” august 2007, disponibil la http://www.nytimes.com/2007/08/31/opinion/31iht-edbildt.4.7335844.html?_r=0 accesat la data de 10 iulie 2014
2. Jarosiewicz, Aleksandra, „Southern Gas Corridor managed by Azerbaijan and Turkey”, 2012, disponibil la http://www.osw.waw.pl/en/publikacje/osw-commentary/2012-07- 18/ southern-gas-corridor-managed-azerbaijan-and-turkey accesat la data de 10 iulie 2014
3. Vucheva, Elitsa, „Turkey May Rethink Nabucco If EU Talks Stall,” EU Observer, ianuarie 19, 2009, disponibil la http://euobserver.com/15/27431 accesat la data de 10 iulie 2014
4. „Europe’s southern gas corridor: The great pipeline race”, in EurActiv, 11 October 2010 (updated 29 May 2012), http://www.eurodialogue.eu/energy-security/Europe-southern-gas-corridor-The-great-pipeline-race, accesat la data de 10 iulie 2014
5. Loskot-Strachota, Agata; Lasocki, Janek, „End of Nabucco-End of Southern Gas Corridor”, 27 iunie 2013, disponibil la: http://www.energypost.eu/end-of-nabucco-end-of-southern-gas-corridor/ accesat la data de 10 iulie 2014
6. Socor, Vladimir, „Trans-Anatolia, Nabucco-West Pipeline Projects: an optimal fit”, Eurasia Daily Monitor Volume, 9 Issue, 62, martie 2012, disponibil la http://www.jamestown.org/ single/?tx_ttnews[tt_news]=39189#.U7rBc0BvoZw accesat la data de 10 iulie 2014
7. International Energy Agency, World Energy Outlook 2010 Executive Summary. Paris: International Energy Agency, 2010, disponibil la http://www.iea.org/textbase/npsum/ weo2010sum.pdf accesat la data de 10 iulie 2014
8. Comisia Europeană, „Raport Regulat privind progresulTurciei în procesul de aderare”, 6 Octombrie 2004, http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/key_docu ments/2004/rr_tr_2004_en.pdf accesat la data de 10 iulie 2014
9. Strategia Energetică a Turciei, Minsterul Afacerilor Externe al Turciei, disponibil la http://www.google.com/url?q=http://www.mfa.gov.tr/%255Cdata%255CDISPOLITIKA%255CEnerjiPolitikasi/Mayis2011ing.docx&sa=U&ei=32HrTtf-J8ewhAe6q5jQCA&ved= 0CAgQFjAC&client=internal-uds-cse&usg=AFQjCNGyDmODu-_gKOBU05qEAr5Din ewNg accesat la data de 10 iulie 2014
10. EU-Turkey Joint Press Release: Turkey and the EU: Together for a European Energy Policy.
11. High Level Conference in İstanbul on 5 June, İstanbul, 5 June 2007, http:// europa.eu/rapid/press-release_IP-07-748_en.htm accesat la data de 10 iulie 2014
12. Comisia Europeană cere deschiderea capitolului energetic în procesul de aderare al Turciei
13. Hurriyet Daily News, 16 Aprilie 2013, disponibil la http://www.hurriyetdailynews.com/ eu-commission-call-to-open-new-chapter.aspx?pageID=238&nid=45042 accesat la data de 10 iulie 2014
14. Strategia de lărgire şi principalele provocări 2013-2014, (COM(2013) 700 final), 16 Octombrie 2013, disponibil la http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&ved=0CDMQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.toad.cor.europa.eu%2FViewDoc.aspx%3Fdoc%3Dcdr%255Ccivex-v%255Cdossiers%255Ccivex-v-046%255CEN%255CCDR6834-2013_00_00_TRA_DT_EN.doc%26docid%3D2953102&ei=steVU8CGOcOA4gS0loD4BA&usg=AFQjCNElnGTJqNE42ow4ZZlUXeeG9gYXJw&sig2=USMyF82vsrShDXSl2p5Nfw accesat la data de 10 iulie 2014
15. BP, Statistical Review of World Energy 2013, iunie 2013, disponibil la http://www.bp.com/ statisticalreview, accesat la data de 10 iulie 2014
16. European Commission, An energy policy for Europe (COM(2007) 1 final), 10 ianuarie 2007, disponibil la http://new.eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52007 DC0001 accesat la data de 10 iulie 2014
17. Comisia Europeană, Energia 2020. O strategie pentru energie competitivă, sustenabilă şi sigură, (COM(2010) 639 final), 10 noiembrie 2010, disponibil la http://new.eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52010DC0639 accesat la data de 10 iulie 2014
18. Socor, Vladimir, „Turkey Sees Opportunity in Trans-Caspian Gas Pipeline Project,” Eurasia Daily Monitor 9, no. 164 (Septembrie 2012), disponibil la http://www.james town.org/regions/centralasia/single/?tx_ttnews[pointer]=1&tx_ttnews[tt_news]=39826&tx_ttnews[backPid]=661&cHash=74de0af586d721f719c211fd948aced1 accesat la data de 10 iulie 2014
19. Socor, Vladimir, „Aliyev, Erdogan Sign Inter-Governmental Agreement on Trans-Anatolia Gas Pipeline to Europe,” Jamestown Foundation, iunie 27, 2012, disponibil la: http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&ved=0CDQQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.jamestown.org%2Fregions%2Fthecaucasus%2Fsingle%2F%3Ftx_ttnews%255Bpointer%255D%3D5%26tx_ttnews%255Btt_news%255D%3D39545%26tx_ttnews%255BbackPid%255D%3D642%26cHash%3Db0a1d469e5e4c8900cdefcaee3724f23&ei=cNVU4isOMep7AbP5ICIAg&usg=AFQjCNEa2cLnAznNedchK2IiF4Ykv68kZQ&sig2=3pOyvaxrqvVbIlfPDJOp9waccesat la data de 10 iulie 2014
20. Selma Stern, “Turkey’s Energy and Foreign Policy,” Globalization, 2003, disponibil la http://globalization.icaap.org/content/v3.1/03_stern.html accesat la data de 10 iulie 2014

^[1] Mitchell, John V, „The New Geopolitics of Energy”, London: Royal Institute of International Affairs, 1996, p 1

^[2] Coşkun, Bezen Balamir /Carlson, Richard, „New Energy Geopolitics: Why does Turkey Matter?” Insight Turkey, 12 (3), 2010, 205–220, p 206

^[3] Bilgin, Mert, „Neopolitics (new energy order politics) of fossil, renewable and nuclear fuels: Turkey’s position and alternative futures”, Uluslararasi Iliskiler, 5 (20), 2009

^[4] Klare, Michael T., „Rising powers, shrinking planet: the new geopolitics of energy”, New York: Metropolitan Books, 2008, p 15

^[5] Tekin, Ali/Walterova, Iwa, „Turkey’s Geopolitical Role: The Energy Angle”, Middle East Policy, 14 (1), 2007, 84–94, p 84

^[6]Barnes, Joe/Hayes, Mark H./Jaffe, Amy M./Victor, David G, „Introduction to the study”, in Victor, David G./Jaffe, Amy M./Hayes, Mark H. (eds.): „Natural gas and geopolitics: from 1970 to 2040”, New York: Cambridge University Press, 2006, 3–24, p 5

^[7] Coşkun, Bezen Balamir /Carlson, Richard, „New Energy Geopolitics: Why does Turkey Matter?”, Insight Turkey, 12 (3), 2010, 205–220, p 206

^[8] Aribogan, Deniz Ulke, „Gelecegin Haritasi”, Istanbul: Profil Yayincilik, 2008, pp 151-153

^[9] Coşkun, Bezen Balamir /Carlson, Richard, „New Energy Geopolitics: Why does Turkey Matter?”, Insight Turkey, 12 (3), 2010, 205–220, p 208

^[10] Yergin, Daniel, „The prize: the epic quest for oil, money and power.”, New York: Free Press, 1991, p 13

^[11] Bobrow, Davis B./Chan, Steve, „Understanding Anomalous Successes: Japan, Taiwan and South Korea”, in: Herman, Charles F./Kegley, Charles W., Jr./Rosenau, James N. (eds.) „New Directions in the Study of Foreign Policy”, Boston: Allen & Unwin, Inc., 1987, 111–130, p 125

^[12] Ibidem, 1987, 126

^[13]Tekin, Ali/Williams, Paul A, „EU–Russian Relations and Turkey’s Role as an Energy Corridor”, Europe-Asia Studies, 2009, 61 (2), 337–356, p 339

^[14] BP, Statistical Review of World Energy 2013, June 2013, disponibil la http://www.bp.com/ statisticalreview, accesat la data de 10 iulie 2014

^[15] Erkan Erdogdu, “Natural gas demand in Turkey”, MPRA Paper No. 19091, posted 22. December 2009, p 1, disponibil la: http://mpra.ub.uni-muenchen.de/19091/1/natural_ gas_demand_in_turkey_word.pdf accesat la data de 10 iulie 2014.

^[16] IEA, “OECD natural gas supply and consumption”, în Natural Gas Information 2013, July 2013.

^[17] Ypori, Emre, „The EU`s energy security and Turkey`s energy strategy”, article in „Turkish review of Eurasian studies”, Foundation for Middle East and Balkan Studies, Bigart, Istanbul Annual, 2007, p 6

^[18] Belkin, Paul, “The European Union’s Energy Security Challenges,” CRS Report for Congress, 07.05.2007, p.4 disponibil la

http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33636.pdf, accesat la data de 10 iulie 2014

^[19] Cornell, Svante E; Jonsoon, Anna; Nilsson, Niklas; Haggstrom, Per, „The Wider Black Sea Region: An Emerging Hub in European Security, Silk Road Paper, December 2006, p. 22

^[20] Baran, Zeyno, „EU Energy Security: Time to End Russia Leverage,” The Washington Quarterly, Autumn 2007, p.143

^[21] Comisia Europeană, O politică energetică pentru Europa, (COM(2007) 1 final), 10 ianuarie 2007, http://new.eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52007DC 0001 accesat la data de 10 iulie 2014

^[22] Comisia Europeană, Energie 2020- O strategie pentru energie competitivă. Sustenabilă şi sigură,

(COM(2010) 639 final), 10 noiembrie 2010, p. 2, disponibil la http://new.eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52010DC0639 accesat la data de 10 iulie 2014

^[23] Bilgin, Mert, „Geopolitics of European natural gas demand: Supplies from Russia, Caspian and the Middle East”,Energy Policy, 37, 2009, 4482–4492, p 4487

^[24] Söderbergh, Bengt/Jakobsson, Kristofer/Aleklett, Kjell, „European energy security: An analysis of future Russian natural gas production and exports”, Energy Policy, 38, 2010, 7827–7843, p 7827

^[25] Pardo Sierra, Oscar, „A corridor through thorns: EU energy security and the Southern Energy Corridor”, European Security, 19 (4), 2010, 643–660, p 643

^[26] Goldman, Marshall I. (2008) Petrostate: Putin, Power and the New Russia. Oxford: Oxford University Press, 2008, p 136-139

^[27] Babali, Tuncay, „Turkey at the Energy Crossroads. Turkey: present and past”, Middle East Quarterly, 16 (2), 2009, pp. 25-33, disponibil la http://www.meforum.org/2108/turkey-at-the-energy-crossroads, accesat la data de 10 iulie 2014

^[28] Keppler, Jan Horst (2007) International relations and security of energy supply: Risks to continuity and geopolitical risks. External study of the Directorate-General for External Policies of the Union. Brussels: European Parliament, 2007, p 6

^[29] Ibidem, p 7

^[30] Baev, Pavel K. (2010) Energy intrigues on the EU’s southern flank: applying game theory. In: Problems of Post-Communism, 57 (3), 2010, 11–22, p 4

^[31] Barysch, Katinka, “Turkey’s Role in European Energy Security,” Centre for European Reform

Essays, December 2007, p 1, disponibil la http://www.cer.org.uk/sites/default/files/publications/ attachments/pdf/2011/essay_turkey_energy_12dec07-1381.pdf, accesat la data de 10 iulie 2014

^[32] Tokus, Halil Ibrahim, „Turkey as an emerging energy hub”, Turkish Air Force Academy, 2004, Naval postgraduate School, iunie 2010, p 2

^[33] International Energy Agency, World Energy Outlook 2010 Executive Summary. Paris: International Energy Agency, 2010, p 10, disponibil la http://www.iea.org/textbase/npsum/ weo2010sum.pdf, accesat la data de 10 iulie 2014

^[34] Locatelli, Catherine, „Russian and Caspian Hydrocarbons: Energy Supply Stakes for the European Union”, Europe-Asia Studies, 62 (6), 2010, 959–971, p 960

^[35] Barysch, Katinka, “Turkey’s Role in European Energy Security,” Centre for European Reform

Essays, December 2007, p 2

^[36] Roberts, John, „The Turkish Gate: Energy Transit and Security Issues”, Brussels: Centre for European Policy Studies, 2004, p 1

^[37] Coşkun, Bezen Balamir, „Energizing the Middle East: Iran, Turkey and Persian Gulf States”, Turkish Policy Quarterly, 2010, 71–80, p 76

^[38] Selma Stern, “Turkey’s Energy and Foreign Policy,” Globalization, 2003, disponibil la

http://globalization.icaap.org/content/v3.1/03_stern.html, accesat la data de 10 iulie 2014

^[39] Coşkun, Bezen Balamir /Carlson, Richard, „New Energy Geopolitics: Why does Turkey Matter?”, Insight Turkey, 12 (3), 2010, 205–220, p 209

^[40] Tekin, Ali/Williams, Paul A, „EU–Russian Relations and Turkey’s Role as an Energy Corridor”, Europe-Asia Studies, 61 (2), 2009, 337–356, p 337

^[41] Comisia Europeană, Raport regulat privind progresul Turciei în cadrul negocierilor de aderare, 6 Octombrie 2004, p 116, disponibil la http://ec.europa.eu/enlargement/archives/ pdf/key_docu ments/2004/rr_tr_2004_en.pdf accesat la data de 10 iulie 2014

^[42] Babali, Tuncay, „Turkey at the Energy Crossroads”, Middle East Quarterly, 2009, 16 (2), http://www.meforum.org/2108/turkey-at-the-energy-crossroads, accesat la data de 10 iulie 2014

^[43] Mañé-Estrada, Aurèlia, „European energy security: Towards the creation of the geo-energy space”, Energy Policy, 34, 2006, 3773–3786, p 3784

^[44] Bildt, Carl; D’Alema, Massimo, “It’s Time for a Fresh Effort,” august 2007, disponibil la http://www.nytimes.com/2007/08/31/opinion/31iht-edbildt.4.7335844.html?_r=0 accesat la data de 10 iulie 2014

^[45] Strategia Energetică a Turciei, Ministerul Afacerilor Externe al Turciei, 2009 p 1, disponibil la http://www.google.com/url?q=http://www.mfa.gov.tr/%255Cdata%255CDIS POLITIKA%255CEnerjiPolitikasi/Mayis2011ing.docx&sa=U&ei=32HrTtf-J8ewhAe6q5jQCA&ved=0CAgQFjAC&client=internal-uds-cse&usg=AFQjCNGyDmODu-_gKOBU05qEAr5DinewNg accesat la data de 10 iulie 2014

^[46] Ibidem

^[47] EU-Turkey Joint Press Release: Turkey and the EU: Together for a European Energy Policy.

High Level Conference in İstanbul on 5 June, İstanbul, 5 June 2007, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-07-748_en.htm accesat la data de 10 iulie 2014

^[48] Tekin, Ali; Walterova, Iva, „Turkey’s Geopolitical Role: The Energy Angle,” Middle East Policy 14, 2007, p 86

^[49] Socor, V, „Pipeline Project Can Diversify Europe’s Gas Supplies”, Eurasia Daily Monitor, June 30

^[50] Vucheva, Elitsa, „Turkey May Rethink Nabucco If EU Talks Stall,” EU Observer, January 19, 2009, disponibil la http://euobserver.com/15/27431, accesat la data de 10 iulie 2014

^[51] Comisia UE cere deschiderea capitolului energetic în procesul de aderare al Turciei, Hurriyet Daily News, 16 April 2013, disponibil la, http://www.hurriyetdailynews.com/eu-commission- call-to-open-new-chapter.aspx?pageID=238&nid=45042, accesat la data de 10 iulie 2014

^[52] Comisia Europeană, Strategia de Lărgire şi Principalele Provocări 2013-2014, COM(2013) 700 final), 16 October 2013, p. 21 and 40, disponibil la http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&ved=0CDMQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.toad.cor.europa.eu%2FViewDoc.aspx%3Fdoc%3Dcdr%255Ccivex-v%255Cdossiers%255Ccivex-v-046%255CEN%255CCDR6834-2013_00_00_TRA_DT_EN.doc%26docid%3D2953102&ei=steVU8CGOcOA4gS0loD4BA&usg=AFQjCNElnGTJqNE42ow4ZZlUXeeG9gYXJw&sig2=USMyF82vsrShDXSl2p5Nfw accesat la data de 10 iulie 2014

^[53] Abbasov, Faig Galib, „EU’s external energy governance: A multidimensional analysis of the

southern gas corridor”, Energy Policy, Vol. 65, No. 2 (February 2014), p. 27-36, p 33

^[54] Erdogdu, Erkan „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`S Southern Gas Corridor”, Istituto Affari Internazionali, Working Papers 14/01-Februarie 2014, p 2

^[55] „Europe’s southern gas corridor: The great pipeline race”, in EurActiv, 11 October 2010 (updated 29 May 2012), http://www.eurodialogue.eu/energy-security/Europe-southern-gas- corridor-The-great-pipeline-race, accesat la data de 10 iulie 2014

^[56] Erkan Erdogdu, “Bypassing Russia: Nabucco project and its implications for the European gas security”, MPRA Paper No. 26793, posted 19. November 2010, p 7

^[57] Ibidem, p 2

^[58] Idem, „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`S Southern Gas Corridor”, Istituto Affari Internazionali, Working Papers 14/01-Februarie 2014, p 8

^[59] Ibidem

^[60] Idem, „Bypassing Russia: Nabucco project and its implications for the European gas security”, MPRA Paper, No. 26793, posted 19. November 2010, p 14

^[61] Jarosiewicz, Aleksandra, „Southern Gas Corridor managed by Azerbaijan and Turkey”, 2012, disponibil la http://www.osw.waw.pl/en/publikacje/osw-commentary/2012-07-18/southern- gas-corridor-managed-azerbaijan-and-turkey, accesat la data de 10 iulie 2014

^[62] Krauer-Pacheco, Ksenia, „Turkey as a transit country and energy hub: The link to its foreign policy aims”, no 118, decembrie 2011, p 28

^[63] Vucheva, Elitsa, „Turkey May Rethink Nabucco If EU Talks Stall,” EU Observer, ianuarie 19, 2009, disponibil la http://euobserver.com/15/27431 accesat la data de 10 iulie 2014

^[64] Ozer, Yonka, „EU energy security and the role of Turkey”, in „Turkish review of Eurasian Studies”, Foundation for Middle East and Balkan Studies, Bigart, Istanbul Annual, 2007, p 134

^[65] „Davutoglu-Turcia o răscruce a transportului energetic global”, Today s Zaman 2009, disponibil la http://www.todayszaman.com/tz-web/newsDetail_openPrintPage.action?newsId= 183531 accesat la data de 10 iulie 2014

^[66] Erdogdu, Erkan, „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`s southern gas corridor”, IAI Working papers, 14/01-februarie 2014, p 7

^[67] Socor, Vladimir, „Turkey Sees Opportunity in Trans-Caspian Gas Pipeline Project,” Eurasia Daily Monitor 9, no. 164 (septembrie 2012), disponibil la http://www.james town.org/regions/centralasia/single/?tx_ttnews[pointer]=1&tx_ttnews[tt_news]=39826&tx_ttnews[backPid]=661&cHash=74de0af586d721f719c211fd948aced1, accesat la data de 10 iunie 2014, accesat la data de 10 iulie 2014

^[68] Oettinger, Günther, Discurs ţinut la Primul Forum Anual al Gazului de la Frankfurt, Germany, 29 November 2012

^[69] Idem, „Aliyev, Erdogan Sign Inter-Governmental Agreement on Trans-Anatolia Gas Pipeline to Europe,” Jamestown Foundation, June 27, 2012, disponibil la http://www.google.ro/ url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&ved=0CDQQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.jamestown.org%2Fregions%2Fthecaucasus%2Fsingle%2F%3Ftx_ttnews%255Bpointer%255D%3D5%26tx_ttnews%255Btt_news%255D%3D39545%26tx_ttnews%255BbackPid%255D%3D642%26cHash%3Db0a1d469e5e4c8900cdefcaee3724f23&ei=cN-VU4isOMep7AbP5ICIAg&usg=AFQjCNEa2cLnAznNedchK2IiF4Ykv68kZQ&sig2=3pOyvaxrqvVbIlfPDJOp9w, accesat la data de 10 iulie 2014

^[70]„Eu-backed Nabucco-over- after rival pipeline wins Azeri gas bid”, iunie 2013, disponibil la http://www.euractiv.com/energy/eu-favoured-nabucco-project-hist-news-528919, accesat la data de 10 iulie 2014

^[71] Tariverdiyeva, E, „TANAP agreement fundamentally changes situation around bringing Caspian gas to Europe”, Baku, februarie 2012, disponibil la http://acturca.info/2012/02/ 16/tanap-caspian-europe/ accesat la data de 10 iulie 2014

^[72] Erdogdu, Erkan „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`S Southern Gas Corridor”, Istituto Affari Internazionali, Working Papers 14/01-Februarie 2014, p 9

^[73] Ibidem

^[74] Ibidem

^[75] Erdogdu, Erkan „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`S Southern Gas Corridor”, Istituto Affari Internazionali, Working Papers 14/01-Februarie 2014, p 11

^[76] Ibidem, p 11

^[77]Loskot-Strachota, Agata; Lasocki, Janek, „End of Nabucco-End of Southern Gas Corridor”, 27 iunie 2013, disponibil la: http://www.energypost.eu/end-of-nabucco-end-of-southern-gas-corridor/ http://acturca.info/2012/02/16/tanap-caspian-europe/ accesat la data de 10 iulie 2014

^[78] Socor, Vladimir, „Trans-Anatolia, Nabucco-West Pipeline Projects: an optimal fit”, Eurasia Daily Monitor Volume, 9 Issue, 62, martie 2012, disponibil la http://www.jamestown.org/ single/?tx_ttnews[tt_news]=39189#.U7rBc0BvoZw accesat la data de 10 iulie 2014

^[79] Ibidem

^[80] Socor, Vladimir, „Trans-Anatolia, Nabucco-West Pipeline Projects: an optimal fit”, Eurasia Daily Monitor Volume, 9 Issue, 62, martie 2012, disponibil la http://www.jamestown.org/ single/?tx_ttnews[tt_news]=39189#.U7rBc0BvoZw accesat la data de 10 iulie 2014

^[81] Erdogdu, Erkan „Turkey`s energy strategy and its role in the EU`S Southern Gas Corridor”, Istituto Affari Internazionali, Working Papers 14/01-Februarie 2014, p 12

^[82] Cain, Michael J.G; Ibrahimov, Rovshan; Bilgin, Fevzi, „Linking the Caspian to Europe: repercussions of the Trans-Anatolian Pipeline”, Rethink Institute Washington DC, Paper 06/october 2012, p 8

^[83] Ibidem, p18

^[84] Cagapaty, Soner; Evans, Tyler, „Turkey`s energy policy and the future of natural gas”, James A. Baker III Institute for public policy Rice University, 16 decembrie 2013, p 20

^[85] Koranyi, David; Sartori, Nicolo, „EU-Turkish energy relations in the context of EU accesion negociations: Focus on natural gas”, Atlantic Council Dinu Patriciu Eurasia Center and Istituto Affari Internazionali, decembrie 2013, p 7