Artur LAKATOS 

Abstract: This paper is dealing with the issue of two projects for transporting natural gas crucial for Romania’s energy security, the Nabucco and AGRI projects. Energy transport is a key issue in current geoeconomics of East-Central Europe, and covers a series of competing economic and politic interests. In this paper, the focus is ont he Nabucco and AGRI projects, in which Romania played a crucial role as intiator and potential coutnry for transit.

Aprovizionarea cu carburanți și cu gaze reprezintă baza oricărui economii moderne, iar în Europa Centrală și de Est, țările suferă de lipsa unor surse diversificate la acest capitol, fiind dependente în mare parte de sursele din fostul spațiu sovietic. În perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică și suplimenta aliații-sateliți prin conductele Prieteniei, care odată cu căderea și dezmembrarea Uniunii Sovietice, s-a compromis datorită deteriorării relațiilor ruso-ucrainene, Ucraina devenind țara prin care trecea calea de aprovizionare către majoritatea țărilor . În consecință, Rusia a căutat să construiască conducte alternative, dintre care Curentul Nordic s-a dovedit a fi cel mai de succes. Dominația Rusiei a îngrijorat instituțiile Uniunii Europene de multă vreme, existând o politică dublă în acest sens: pe de o parte, se dorea adâncirea cooperării cu Federația Rusă mai ales pe plan economic, pe de o altă parte, se dorea reducerea dependenței energetice față de aceasta, mai ales după ce, în urma Războiului împotriva Terorii, Rusia și-a recâștigat pozițiile comerciale atât în Europa, cât și în fostele republici sovietice din Asia centrală și din Caucaz, împunându-și interesele printr-o serie de contracte. În majoritatea statelor din Asia centrală, chiar a obținut un fel de cvasi-monopoliu, cel mai vizibil în țări care la rândul lor, pe plan politic, au depus eforturi serioase să pare a fi independente de Rusia, cum ar fi Uzbekistan și Turkmenistan. În clipe de față, 20% din GDP-ul Federației Ruse este reprezentat de sectorul de energie, și administrația putinistă face eforturi considerabile ca să-și păstreze această poziție. De exemplu, Rusia nu a ratificat Charta Energetică care i-ar fi supus sistemul de conducte regulațiilor internaționale. Ca o măsură de prevenire a posibilelor situații de șantaj, Uniunea Europeană a propus crearea Spațiului Economic Comun ( CES) la Sankt Petersburg, în 2003, care totodată ar fi încurajat zona de liber schimb. Teoretic vorbind, România ar fi mult mai puțin dependentă de alimentarea cu gaz și cu petrol din Rusia, datorită rezervelor proprii, decât majoritatea vecinilor ei, în practică însă, prețul convenabil oferit de companiile ruse și relativa sărăcie a populației din România – care ar resimți orice fluctuație a prețurilor de energie – contrabalansează această stare de independență relativă. Conform unei statistici, dependența statelor mici est/central europene de gazul rusesc este următoarea: țările baltice 100%, Slovacia 99%, Ungaria 80%, Republica Cehă 78%, Polonia 67 % și România, numai 15%. Acest procent relativ redus însă are o importanță mai mare decât s-ar părea la prima vedere, iar România, cu toată orientarea ei euro-atlantică, ar fi serios afectată de un scenariu de a fi lăsată în afara sistemelor de transport de gaze din fostul spațiu sovietic. Un astfel de scenariu ar forța România să se aprovizioneze la costuri mai ridicate de la vecini, și ar pierde și beneficiile financiare care ar rezulta din statutul de țară-tranzit pentru conducte. Un altfel de proiect a fost proiectul Curentul Sudic ( South Stream ) din care, conform planurilor inițiale, România inițial a fost lăsată afară. La rândul ei, România participă la proiecte propuse de alții, sau chiar își inițează, în colaborare cu țări furnizoare, proiectele proprii. Un astfel de exemplu ar fi proiectul AGRI, propus în colaborare de Azerbaidjan, Georgia și România, care are ca scop principal transportul de gaze din portul Kulev din Georgia până la Constanța. Ungaria și-a exprimat în scurt timp interesul de a lua parte în proiect. În cele ce urmează, vom prezenta două proiecte, care până în clipa de față nu s-au realizat, dar cărora ar fi prematur ca să i se cânte prohodul : proiectul grandios Nabucco și proiectul AGRI.

Proiectul Nabucco s-a bucurat de o mediatizare imensă datorită importanței geostrategice și geoeconomice a ideii de bază în sine. A fost desemnat să reprezinte nu numai o întreprindere economică, ci și un simbol al cooperării între companiile majore de profil din Europa, având totodată o susținere necondiționată din partea cercurilor politice și economice din Statele Unite ale Americii. Proiectul s-a născut în mod oficial în 2002, cu intenția clară de a reduce dependența de Rusia a statelor europene prin atragerea unor surse de gaz în mod independent de companiile rusești. Conform planurilor inițiale, construcția acestuia trebuia să înceapă în 2011, și să fie finalizată și pusă în funcțiune în 2014. Conform planului inițial, sursa principală de aprovizionare pentru conducta Nabucco era reprezentată de zăcământul din Shah Deniz din Azerbaidjan, dar planificatori erau deschiși și spre alte surse, cum ar fi exploatările din Turkmenistan, Irak, eventual chiar și Iran sau Kazakhstan. La un moment dat, Egiptul era foarte interesat să-și ofere resursele pentru proiectul Nabucco, și se pare că era în plan și exploatarea resurselor aflate în platforma Mării Negre. Datorită problemelor de securitate însă din estul Turciei, planul original a fost modificat. Astfel s-a născut proiectul Nabucco West. Acesta era planificat să pornească de pe teritoriul securizat al Turciei, dar după ce administratorii exploatării de la Shah Deniz au ales să semneze cu proiectul Trans Adriatic Pipeline (TAP ), un rival pentru Nabucco, administratori acestuia din urmă n-au reușit să găsească o sursă alternativă de aprovizionare. Fostul premier ungar, Gyurcsány Ferenc, a spus în 2007: Nabucco este un vis. Chiar dacă a rămas cum a spus premierul ungar, cu siguranță a fost un vis frumos, în care idealismul s-a îmbinat perfect cu ideea de a face profit într-un mod constructiv. Pentru a ilustra acest fapt, trebuie aruncată o privire asupra acționariatului.

În scopul de a administra proiectul Nabucco, în 2002 a fost fondată la Viena compania multinațională Nabucco gas Pipeline International GmbH. Acționariatul inițial a fost format din cele cinci companii fondatoare din țările interesate de transportul și utilizarea în scop de consum a gazului : OMV ( Austria), MOL ( Ungaria), Transgaz ( România), BEH ( Bulgaria), și BOAS ( Turcia). Inițial, și compania germană RWE s-a numărat între inițiatori, dar și-a vândut acțiunile OMV-ului în 2013. În Ungaria, MOL-ul a fost înlocuit cu timpul de Földgázszállító Zrt, și investitori francezi la rândul lor au cumpărat acțiuni de la OMV. Potențialul care zăcea în Nabucco a fost ilustrat și de interesul companiei poloneze PGNiG, și unui fond de investiții foarte puternic din Abu Dhabi. În mod oficial, nici Statele Unite, nici Uniunea Europeană ( la nivelul instituțiilor centrale) nu s-a implicat în acest proiect, dar i-au acordat o susținere necondiționată, și pe planul discursurilor oficiale, fără margini. Uniunea Europeană a dat, printr-o serie de politici de subvenții, sume mari proiectului Nabucco ( numai în cursul anului 2009, susținerea a fost în valoare de 250 milioane de Euro) iar Banca de dezvoltare a Europei era dispusă să acopere prin finanțare 25% din costurile de construcție ale conductei din clipa în care construcția efectivă ar fi început. Însă această fază nu a mai venit.

Principalele argumente pentru construirea Nabucco au fost următoarele:

– garantarea bunăvoinței capitalului și armatei americane, care și-ar fi luat, în parte, răspunderea asupra protejării conductei

– diversificarea surselor de aprovizionare cu gaz natural a Europei

– reducerea dependenței unilaterale da gazul rusesc

– s-ar fi realizat o apropiere reală, bazată pe interesul comun, de Europa a statelor din Caucaz, Asia Centrală și chiar și din lumea arabă, ceea ce ar fi adus și o serie de avantaje politice

– prin această apropiere, Uniunea europeană ar fi putu să-și exercite influența pacificatoare în cel puțin patru regiuni geografice distincte: Asia Centrală, Caucaz, regiunea Mării Negre și Europa Centrală și de Sud-Est.

Pe de o altă parte, au apăsat mai greu în balanță problemele care au compromis atât planul original Nabucco, apoi și versiunea modificată a acestuia. Aceste probleme s-au dovedit a fi de nerezolvat în timp util, și au compromis definitiv proiectul conductei. Dintre acestea, vom menționa următoarele:

-riscul ridicat de războaie locale și riscul foarte ridicat al atacurilor teroriste

– lipsa perseverenței din partea companiilor implicate în proiect și a forțelor politice, care au abandonat relativ repede planurile concepute prin cheltuirea unor sume colosale

– numărul mare al alternativelor,cum au fost proiectele menționate TAP sau South Stream

– pentru că Nabucco dorea să aprovizioneze în primul rând țările din Europa Centrală și de Est, nu a fost susținut din toate puterile de către marile puteri ale lumii occidentale

– proiectul a fost criticat din considerente ecologice de o serie de NGO-uri

Proiectul Nabucco nu este defunct în mod oficial, însă există slabe șanse pentru resurecția acestuia. Un fost diplomat român a spus odată : „proiectul Nabucco se va realiza numai după ce va purta numele Ivan Groznîi”, ca să ilustreze influența rusă în regiunea în care se planifică construirea conductei Nabucco. În 2015 însă au apărut semne că OMV-ul ar avea planuri diferite, și ar fi devreme încă să se cânte prohodul proiectului Nabucco.

Al doilea proiect care ar putea să fie crucial pentru securitatea energetică a României se numește Azerbaidjan-Georgia-Romania Interconnector ( prescurtat AGRI ) care a fost proiectat ca să ofere o cale practică și fezabilă pentru a transporta gaze naturale din Azerbaidjan prin Marea Neagră în Europa prin România. Ca și inițiativă, AGRI-ul face parte din Strategia Danubiană, sprijinită de Uniunea Europeană, care are între scopuri securitatea resurselor de energie și înainte să se realizeze, proiectul a avut efecte benefice și asupra cooperării româno-ruse în domeniul energetic, determinând potențialul de negociere a României care ar fi primit loc într-o versiune modificată South Stream, după ce inițial fusese lăsată în afara acestuia.

Conform planurilor originale, elaborate în 2010 de către oficiali de rang înalt de stat din Azerbaidjan, Georgia și România, de la terminalul Sangachal din Azerbaidjan gazul se transportă prin conductă până la terminalul petrolier Kulevi din Georgia, utilizat de o companie subsidiară SOCARului, adică companiei naționale de gaze din Azerbaidjan. Aici gazul se transformă în lichid, și este transportat cu petroliere la Constanța, unde se procedează la regazificare, în urma căruia gazul este distribuit în România și în țările vecini, la cei doritori să cumpere. Trebuie să menționăm că în acest caz nu companiile comerciale, ci administrațiile de stat au formulat ideile de bază, iar companiile s-au alăturat proiectului din mers, după ce au văzut posibilitățile în realizarea acestuia. Inițiativa a fost întâmpinată în scurt timp cu un interes pozitiv din partea Ungariei și Bulgariei, iar vicepreședintele SOCAR Vitaly Beylarbeyov a afirmat cu o oarecare mândrie în 2011: „Companii petroliere și de gaz din Japonia, Coreea, Turcia, Franța și Norvegia au arătat interes în proiectul nostru”.

În 2011, proiectului i s-au alăturat companiile SOCAR, Romgaz, Compania de Petrol şi Gaze a Georgiei, şi Magyar Villamos Művek din Ungaria. Cele patru companii au fondat corporaţia AGRI LNG Co, fiecare dintre membri fondatori având câte 25 % din acțiuni. Compania a fost înregistrată în România, la București, director general fiind numit Mitică Savu. Deși proiectul se bazează în principiu pe resursele Azerbaidjanului, în perspectivă se ia în considerare și aprovizionarea din Turkmenistan. Însă cu timpul regiunea Mării negre a devenit instabilă datorită intervenției ruse din Georgia, apoi a conflictului ruso-ucrainean securitatea trasporturilor și în consecință și viitorul pe termen scurt al proiectului a fost amânat. Uniunea Europeană ar fi preferat, desigur, realizarea mult mai ambițiosului proiect Nabucco, dar în oglinda lipsei de securitate ce înconjoară un astfel de proiect măreț, probabil că șansele AGRI-ului au crescut semnificativ.

După o perioadă de stabilitate și de dezvoltare, în regiunea Mării Negre, rivalitățile geopolitice ale marilor puteri s-au renăscut, iar competiția nu se desfășoară atât pe plan militar – deși prin bazele militare și planul american al scutului antirachetă, nici acest aspect nu este de neglijat – cât pe plan economic și cel al influenței politice. Din acest punct de vedere, politica se intersectează cu interesele economice ale unor companii mari, dar și cu cele ale populației din țările mici din Europa Centrală și de Est. Securitatea energetică reprezintă un obiectiv comun, însă nu este totuna în ce mod se va realiza aceasta. Din acest punct de vedere, este vorba de un joc cu competitori multipli, de calibru diferit, în care la un moment dat colaborarea între o parte dintre jucători este inevitabilă. Cu toți vor să se numere între cei câștigători, sau mai bine zis, între aceia care vor avea cel mai mult de câștigat. Studiul de față a prezentat numai două posibilități care sunt deschise în fața României. Evident, realizarea lor nu depinde numai de ea.

Bibliografie

Călin Ion, Ilie Ioana Corina 2014, „The natural gas Diplomacy between the Political Signal and the Geopolitical Signal”, International Scientific Conference “Strategies XXI, Bucharest, “Carol I” National Defence University, 2014. pp. 56-59.

Chifu Iulian. Energy Security Strategies in the Wider Black Sea Region. București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2011.

Codoban Alin-Doru . „Romania – a new geopolitical actor in the Black sea energy game”, Karandeniz Arastirmalari, Vol. 34, 2011. pp. 1-9.

Feller, Gordon, “Prospects For Nabucco Pipeline Appear Anything But Bright”, Pipeline & Gas Journal, Vol. 235, Jan. 2008. No. 1, p 50

Hoffstatner, Peter, The Nabucco-Pipeline. Economic and Political Effects in relation to the EU, VDM Verlag, 2011

Lakatos Artur, Nagy Egon, Balogh Bettina, Kortárs geoökonómiai kérdések Közép- és Kelet Európában: a Nabucco – és a Déli Áramlat kérdése és hatásai in Thinkonomy, May 2015, http://thinkonomy.ro/kortars-geookonomiai-kerdesek-a-nabucco-es-a-deli-aramlat-hatasai-i-resz/

Luft, Gal and Korin, Anne (eds.), Energy Security Challenges for the 21th Century, Praeger Publishers, 2009.

Marácz László. „The Strategic Relevance of AGRI in Europe’s Southern Gas Corridor”, Karadeniz Araştırmaları Merkezi, nr. 28, 2011. pp. 19-28.

Petersen, Alexandros, “The Nabucco Pipeline project is dead”, Oil & Gas Journal, Vol. 109, Nov. 7, 2011., No. 18, pp 40-42

Rowley, Mark, “The Nabucco Pipeline Project – Gas Bridge to Europe?”, Pipeline & Gas Journal Vol. 236, Sep. 2009. No. 9. pp 72-73.

Socor,Vladimir, „ South-East Europe Pipeline: A Downsized Nabucco proposed by BP”, Eurasia Daily Monitor, Volume 8, issue 202, 2 November 2011. http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38609&tx_ttnews[backPid]=228&cHash=ce4cc1f73f4e7c8be75725182a346259#.VpDXYU89ISY

Stoica,, Adrian „ Comeback after Two Years. Nabucco Pipeline, once more on the European Map?”, Petroleum Industry Review, February, 2015. http://www.petroleumreview.ro/magazine/2015/february/53-july-august-2015/743-comeback-after-two-years-nabucco-pipeline-once-more-on-the-european-map

Svante E. Cornell (ed.), The International Politics of the Armenian-Azerbaijani Conflict. The Original frozen Conflict and European Security,