Dr. Liviu Mihai DănilăSursa: https://thinkline.ro/stoicism-si-hybrid/
Tot mai puțini participanți la diferite evenimente, de masă, recurente sau de prin social media, se exprimă în cunoștință de cauză despre o formă actuală de existență socială: stoicism, cu referire la hybrid România!
Speța este una nuanțată, complexă și extrem de relevantă pentru contextul actual de securitate, fie național, fie regional, iar subiectul pentru acest articol a reieșit (poate nu o să vă vină să credeți) dintr-o discuție amical – intelectuală, amplă, de zeci de minute, cu un foarte bun amic, hâtru, epigramist, dar medic experimentat, octogenar, doctor în științe medicale – chirurgie, membru al Academiei Române și multe altele onorante pentru Excelența și Domnia Sa. Mi-a explicat că dintre toate realizările sale regretă că nu a aprofundat stoicismul, chestiune aplicată de fapt în toată cariera și parcursul profesional și de viață al Domniei Sale, atât înainte, cât și după decembrie 1989.
Discuția m-a pus pe gânduri, deși ne despart doar 2 decenii de viață, eu fiind abia un sexagenar adolescent (din categoria sexa-septolescenților), am trecut și eu prin aceste perioade de parcurs istoric recent ale României, constatând că sunt, de altfel, tributar și deficitar stoicismului.
Astfel m-am decis să aprofundez stoicismul, care este o filosofie extrem de practică și rezistentă, perfectă pentru a înțelege mai bine cum să navighezi prin provocările vieții. O să vă explic în stilul meu (poate caracteristic la câte articole am publicat peThinkLine.ro), pas cu pas, începând cu esența termenului, apoi manifestarea în cultura românească și, în final, rolul (sau ecourile) în istoria militară românească, cu foarte puține exemple, ca să nu plictisesc, dar să zgândăr pe cei curioși și dornici de a aprofunda speța!
Ce este stoicismul?
Stoicismul este o școală filosofică antică, fondată în jurul anului 300 î.Hr. la Atena de către Zenon din Citium. Numele vine de la “Stoa Poikile” (Porticul Pictat), locul unde Zenon preda.
A înflorit în perioada elenistică și romană, cu figuri majore precum:
• Epictet (fost sclav, care a pus accent pe libertatea interioară),
• Seneca (un consilier imperial, cu foarte multe scrieri practice, pe care îl cităm destul de des în zilele noastre, mai ales cu referiri la palierul decizional din societatea actuală),
• Marcus Aurelius (un împărat roman, autorul Meditațiilor – un jurnal personal stoic, pe care vi-l recomand să-l lecturați, cu multe chestiuni actuale care se regăsesc în cuprinsul cărții).
Termenul nu este doar „în a suporta durerea fără să te plângi” (cum se folosește adesea cuvântul „stoic” – în limbaj comun al DOOM).
Stoicismul este un sistem complet de viață, bazat pe rațiune, virtute și acceptarea realității, cu scopul de a trăi o viață bună (eudaimonia), indiferent de circumstanțe externe.
Voi enumera și câteva Principii cheie ale conceptului, pentru o percepție corectă a textului.
Dihotomia controlului (Epictet) ne arată că există lucruri care depind de noi (opinii, dorințe, acțiuni, judecăți) și lucruri care nu (evenimente externe, sănătate, reputație, moarte). Conform experienței de sclav, a fi stoic te obligă să fii concentrat doar pe primele, care depind de noi, celelalte să le accepți cu seninătate.
Virtutea, ca un întreg, să o accepți ca singurul bine adevărat, astfel încât cele patru virtuți cardinale: înțelepciune (rațiune practică), curaj (a face ce e drept chiar și când e greu), moderație / temperanță (echilibru, autocontrol) și dreptate (corectitudine față de alții). Pe toate celelalte, precum bani, plăceri, stările de disconfort să le tratezi ca și cum sunteți „indiferenți” (nici buni, nici răi în sine).
Să învățăm să trăim în acord cu Natura, pentru că Universul e rațional și interconectat. Cel mai precaut ar fi să ne acceptăm soarta (amor fati – iubește-ți soarta!) și să avem certitudinea că fiecare dintre noi ne îndeplinim rolul social cu datorie și responsabilitate (îmi puteți da câteva exemple ale liderilor strategici actuali?).
Să nu neglijăm deloc cât mai multe exerciții practice, conform zicerii „Premeditatio malorum” (să anticipi dificultățile), precum editarea jurnalului zilnic (exemplificare prin meditațiile lui Marcus Aurelius), să ai capacitatea de a realiza contemplarea morții (memento mori) pentru a aprecia prezentul (exemplificare în scrierile eminesciene), dar și eliminarea emoțiilor toxice (nu emoțiile în sine, ci reacțiile iraționale, percepute ca animalice).
În orice moment ar trebui să dăm dovadă de un optimism rațional, adică să fii printre oamenii care sunt capabili de virtute prin rațiune și să demonstrezi că tu, alături de comunitatea ta, nu suntem corupți iremediabil (propun o pauză de meditație, să găsiți exemple).
Stoicismul a influențat creștinismul timpuriu, filosofia modernă și chiar psihoterapia (ex. CBT – Terapia Cognitiv-Comportamentală).
Astăzi, termenul e popular pentru reziliență mentală, leadership și wellbeing (bună-stare, prosperitate, stare de sănătate foarte bună).
Cum se manifestă stoicismul la români?
La români, stoicismul nu a fost o doctrină filosofică adoptată masiv precum în Roma antică, dar atitudinea stoică (rezistență calmă, dârzenie, acceptare a greutăților cu demnitate) este profund înrădăcinată în cultura, istoria și mentalitatea populară a poporului nostru. Românii, ca popor latin, la răscrucea imperiilor, au supraviețuit prin adaptare pragmatică și reziliență, care sunt trăsături stoice.
În limbă și mentalitate, cuvântul substantival „stoic” sau caracteristica adverbială de „stoicism” se folosesc frecvent pentru a descrie răbdarea eroică în fața adversității (ex.: „a suportat cu stoicism”). Nume de familie ca Stoica sau Stoicescu reflectă această calitate de calm și compoziție. În folclor și literatură, țăranul român elogiat ca eroul baladelor populare, este cel care îndură secetă, invazii, taxe cu resemnare activă și speranță în dreptate. Eminescu, Caragiale sau Blaga surprind o anumită melancolie stoică față de destin. Brâncuși sau alți artiști exprimă simplitate și esență interioară.
În societatea modernă, mulți cetățeni de origine română manifestă stoicism prin supraviețuire economică post-decembrie 1989, migrație, chiar și rezistența la complexul de crize. Există un interes contemporan (precum cărți traduse din Marcus Aurelius, comunități online), dar este mai mult o aplicare practică decât studiu academic. Găsim și un set de influențe istorice, cum ar fi moștenirea romană (Dacia romanizată) care a adus elemente de disciplină și datorie civică, amestecate cu ortodoxia (caracterizată pe acest palier stoic de răbdare, smerenie), precum și experiența otomană/fanariotă (etapa istorică de supraviețuire discretă), deci nu este un „stoicism pur”, ci un stoicism popular, pragmatic, mai aproape ca înțeles „de a strânge din dinți și a merge înainte”.
Rolul stoicismului în istoria militară românească și exemplificări
Influența directă a filosofiei stoice (ca doctrină) asupra armatei române a fost limitată, spre deosebire de armata romană antică (unde generali ca Marcus Aurelius sau Cato cel Tânăr o practicau). Totuși, atitudinea stoică exprimată prin curaj, disciplină, rezistență la suferință, datorie și responsabilitate a fost esențială în istoria militară românească. Soldații și ofițerii români au demonstrat-o repetat în războaiele de supraviețuire ale neamului românesc. Exemple concrete:
Războiul de Independență (1877-1878), prin operațiunile de la Plevna sau Grivița, unde soldații români au asaltat poziții otomane fortificate în condiții extreme (frig, boli, foc intens al artileriei inamice). Aceștia au arătat stoicism prin perseverență calmă, acceptând pierderi masive pentru un ideal național, dar și de motivația împroprietăririlor după conflict. Ofițeri, chiar însuși regele Carol I sau alți eroi anonimi au întruchipat datoria stoică a neamului românesc.
Primul Război Mondial (1916-1918), prin operațiunea „Mărășești, Mărăști, Oituz” unde armata română, decimată, bolnavă de tifos, cu resurse minime, a rezistat ofensivei germano-austro-ungare. Soldații au îndurat marșuri forțate, foamete și bombardamente cu o rezistență stoică exemplară. Regele Ferdinand și generalii de atunci ai Armatei Române au chemat la datorie și sacrificiu rațional. Este adesea descris ca un exemplu de „stoicism eroic” al poporului român.
Al Doilea Război Mondial, operațiunile de la Odesa (1941) sau în Crimeea, în care unități de luptă românești au arătat tenacitate. Surse istorice le menționează ca „stoicism moral și vigoare” al soldaților care au suportat lipsuri extreme. Aviatori, precum Căpitanul Lucian Toma (pilot de vânătoare, misiuni periculoase pentru apărarea teritoriului) sau infanteriștii de la Câmpulung, au luptat cu mult curaj și cu o acceptare a riscului. Un gest stoic clasic a fost cel al locotenentului Stoicescu, care a murit în luptă, cerând continuarea misiunii.
Ca o tradiție generală, armata română a cultivat setul de valori dat de disciplina, onoarea și rezistența ostașilor (influențate indirect de moștenirea romană și de modele europene). În tranșee sau prizonierat, mulți ostași români au aplicat inconștient principii stoice, prin focus pe ce poți controla (atitudinea, camaraderia), dar acceptarea sorții.
În istoria militară a poporului român, stoicismul nu a fost predat ca filosofie, ci a apărut organic din nevoia de supraviețuire națională. Comparativ cu armata romană (unde era explicit), la români e mai mult o virtute colectivă, prin „a face față cu demnitate”.
Stoicismul nu e rigid, dar este un instrument pentru o viață mai bună.
El poate fi aplicat de fiecare dintre noi dacă citim „Meditațiile lui Marcus Aurelius” (există traduceri bune în română), printr-un exercițiu zilnic, seara, înainte de culcare să-ți notezi ce ai controlat și ce nu ai reușit, iar în situații grele, să te întrebi: „care este acțiunea ce trebuie să o întreprind acum cu virtuozitate?”
Nu mi-am propus acum, prin acest articol, să explic cum stoicismul – care bănui că se poate percepe pe durata unor bătălii politice pentru resurse, influență și narative, funcționează în elaborarea strategiilor și programelor de apărare… Elaborarea strategiilor (ex: Strategia Națională de Apărare a României 2025-2030, Conceptul Strategic NATO, inițiative UE precum SAFE) implică actori multi-nivel: guverne, parlamente, militari, industrie, think-tank-uri, aliați. Specific speței stoice, întâlnim și mecanisme atipice, de tip Hybrid, pentru a sublinia contrariul pentru o prioritate națională ignorată); un atac ad personam mascat (ridiculizarea unui politician sau oponent ca stoic); întâlnim tot mai des o dezinformare ironică (folosită în campanii hybrid, de ex.: fake news despre „dictatură militară” sau „intrare în război”).
Destui politicieni folosesc poziționarea stoică pentru a proteja lobby-uri industriale sau regionale, uneori cu acțiuni de dezinformare de tip hybrid și se emit fake news-uri pentru a reliefa încrederea în programele de apărare.
În următoarele paragrafe încerc să „creionez” un ghid de meditație pentru a cunoaște cum să percepi corect și să navighezi atunci când masterandul sau doctorandul unei universități va emite judecăți ca analist, cetățean sau decident în spectrul poziționării în tradiția stoică.
Așa cum stoicismul se sprijină pe iluzia libertății celui aservit, tot astfel epicurismul se întemeiază pe iluzia fericirii celui ars de viu în taurul falaric (Taurul lui Falaris a fost un instrument de tortură și execuție din Grecia Antică, care a fost inventat de Perillos din Atena și oferit ca dar tiranului Falaris din Acragas, Sicilia, în secolul al VI-lea î.Hr.).
Ambele iluzii atestă puterea psihologică a imaginaţiei, o putere ce nu se poate exercita însă decât atât timp cât realitatea lumii şi a celor vii, în care individul este şi apare fie fericit, fie nefericit, fie om liber, fie aservit, e înlăturată într-o asemenea măsură, încât lumea şi cei vii nu mai sunt acceptaţi nici măcar ca spectatori la spectacolul amăgirii de sine.
Trebuie avută în vedere și o tradiţie a gândirii occidentale: a acuza libertatea că ademeneşte omul în capcana necesităţii de a fi stoic, a condamna acţiunea, iniţierea spontană a ceva nou, pentru că efectele ei se prind într-o reţea de relaţii predeterminată, antrenându-l de fiecare dată împreună cu ele pe terțul care pare să îşi piardă libertatea în chiar clipa când se foloseşte de ea. Singura formă de a scăpa de acest tip de libertate pare să stea în inacţiune, în abţinerea de la întregul domeniu al treburilor omeneşti, ca unic mijloc de ocrotire a suveranităţii şi a integrităţii individului ca persoană.
Dacă lăsăm la o parte consecinţele unor asemenea recomandări (care s-au întrupat într-un sistem coerent de conduită umană doar în stoicism), greşeala lor fundamentală pare să stea în acea identificare a suveranităţii cu libertatea, care a fost întotdeauna socotită drept ceva de la sine înţeles atât de gândirea politică, cât şi de cea filosofică. Dacă ar fi adevărat că suveranitatea şi libertatea coincid, atunci într-adevăr niciun om nu ar putea fi liber, deoarece suveranitatea, ideal de autosuficienţă şi de stăpânire fermă, este incompatibilă cu însăşi condiţia pluralităţii. Niciun om nu poate fi suveran, căci pământul nu e locuit de un singur om, ci de oameni – şi nu, aşa cum susţine tradiţia de la Platon încoace, din cauza vigorii limitate a omului, care îl face dependent de sprijinul altora. Toate recomandările pe care tradiţia le are de oferit pentru a depăşi condiţia ne-suveranităţii şi a dobândi integritatea de neclintita persoanei umane echivalează cu o compensaţie pentru „slăbiciunea” intrinsecă pluralităţii. Totuşi, presupunând că aceste recomandări ar fi urmate, iar încercarea de a depăşi consecinţele pluralităţii ar fi încununată de succes, rezultatul nu ar consta atât de mult în dominarea suverană a sinelui, cât în dominarea arbitrară a celorlalţi, sau, precum în stoicism, în înlocuirea lumii reale cu o lume imaginară, unde pur şi simplu aceşti ceilalţi nu armai exista.
România este stoică, rezistă relativ bine datorită consensului strategic transpartinic pe politica externă și poziționării pro-NATO, dar vulnerabilitățile interne (corupție, polarizare, competențe cyber) rămân exploatate.
Conflictul hybrid nu se va opri brusc – este „noul normal” al competiției geopolitice.
Conceptul hybrid în România reprezintă o amenințare strategică majoră, mai ales în contextul poziției geografice a țării (Flancul Estic NATO, Marea Neagră) și al războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Este o formă de conflict care combină mijloace militare convenționale cu cele non-militare (dezinformare, atacuri cyber, influență economică, instrumentalizarea migrației etc.) pentru a destabiliza un stat fără a declanșa un război deschis.
Războiul hybrid implică o abordare integrată, „pe tot spectrul”.
Scopul principal: slăbirea coeziunii sociale, a încrederii în instituții, a capacității de decizie și a apartenenței la NATO/UE, fără a declanșa Articolul 5.
Stoicismul politic este inevitabil în democrație – el reflectă competiție pentru putere.
Cheia este discernământul: percepe corect omul stoic, dezbate și nu fugi de el, dar analizează interesele din spatele lui!
Dr. Liviu Mihai Dănilă a urmat o carieră militară remarcabilă, începută cu Liceul Militar și încheiată în anul 2017, odată cu trecerea în rezervă, cu gradul de general de brigadă. Pe lângă experiența militară, printre altele, deține un doctorat în Științe Militare și un MBA în Management Strategic. De asemenea, deține gradul diplomatic de Ministru Consilier și a activat ca expert TAIEX al Comisiei Europene, contribuind la dezvoltarea Mecanismului Uniunii privind răspunsul politic integrat în situații de criză. În prezent, ocupă funcția de expert al Centrului de Excelență în domeniul securității cyber maritim, în cadrul Universității Maritime din Constanța (UMC), fiind și cadru didactic universitar asociat, atât la UMC, cât și la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Universitatea Națională de Apărare “Carol I” și Institutul Diplomatic Român, fiind totodată membru al consiliului director al Asociației Ofițerilor în Rezervă din România, afiliată CIOR – NATO.