Mohammed AL-NASSERY

Abstract. This article analyses Iraq’s changing geopolitical and economic dynamics within the framework of the strategic rivalry between the United States and China in 2026, set against a significant decline in regional Iranian influence. The paper examines the structural vulnerabilities of Iraq’s rentier economy – which relies on oil revenues for 88% of its budget – and analyzes the financial leverage held by the Federal Reserve Bank of New York over the state’s operational spending. Concurrently, it dissects Beijing’s silent economic expansion through the „oil-for-reconstruction” mechanism and the dominance of Chinese state companies in the domestic energy sector. Finally, the study evaluates the recent institutional and anti-corruption reforms initiated by Prime Minister Ali Al-Zaidi’s administration and explores future scenarios, including a projected production increase to 7 million bpd outside OPEC quotas, emphasizing the critical necessity of a balanced foreign policy to secure Baghdad’s sovereign independence.

Keywords: Iraq, US – China competition, geopolitics, oil reserves, rentier economy, OPEC, Ali Al-Zaidi, Iranian influence

INTRODUCERE

Irakul reprezintă un stat cu o importanţă geopolitică decisivă în Orientul Mijlociu, iar această poziţie derivă din structura sa demografică şi socială, strâns legată de po-poarele regiunii. Din punct de vedere geografic şi economic, Irakul deţine una dintre cele mai mari cinci rezerve confirmate de petrol din lume şi este clasat drept al doilea cel mai mare producător de ţiţei din cadrul Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). În acelaşi timp, beneficiază de o poziţie strategică ce leagă Iranul, Turcia şi spaţiul arab, precum şi de o moştenire istorică şi civilizaţională de o profunzime excepţională. Începând cu anul 2003, după înlăturarea regimului lui Saddam Hussein, Irakul s-a confruntat cu o lipsă persistentă de stabilitate politică, de securitate şi economică, ca urmare a amplificării fenomenului terorismului şi a extinderii influenţei iraniene, care a ajuns treptat să domine procesul de luare a deciziilor strategice şi să pătrundă în structurile societăţii prin intermediul instituţiilor religioase şi al facţiunilor armate loiale Teheranului. Statele Unite ale Americii nu au reuşit să îşi îndeplinească promisiunile formulate în primii ani ai schimbării regimului privind construirea unui stat bazat pe instituţii puternice, în special după decizia de dizolvare a armatei, a instituţiilor de securitate şi a serviciilor de informaţii. Această decizie a creat un vid instituţional care a permis Iranului să îşi consolideze influenţa prin intermediul reţelei sale de aliaţi locali. Situaţia s-a aprofundat până în punctul în care Washingtonul a pierdut o parte semnificativă din pârghiile sale de influenţă, mai ales după decizia preşedintelui Barack Obama de a retrage forţele americane din Irak în anul 2011, fără a crea în prealabil condiţiile politice şi de securitate necesare pentru o tranziţie stabilă.

Câştigurile Iranului în Irak

Teheranul a reuşit să transforme Irakul într-o ultimă linie de apărare a securităţii sale naţionale, într-un teatru avansat de confruntare cu Statele Unite şi într-o platformă de influenţă regională. Această strategie s-a materializat prin sprijinirea regimului sirian prin intermediul teritoriului irakian, transformarea regiunii într-un coridor pentru traficul de droguri către statele vecine, precum Iordania, Arabia Saudită şi Kuweit, precum şi prin ameninţarea securităţii statelor din Golf. În timpul confruntărilor militare recente dintre Statele Unite şi Israel, pe de o parte, şi Iran, pe de altă parte, Teheranul a utilizat teritoriul irakian pentru a încuraja facţiunile armate să lanseze atacuri cu rachete, evitând în acelaşi timp asumarea directă a responsabilităţii pentru aceste acţiuni.

Pe plan intern, politicile asociate influenţei iraniene au contribuit la consolidarea unui sistem caracterizat prin corupţie şi slăbiciune instituţională, precum şi la deteriorarea calităţii sectoarelor educaţiei şi sănătăţii. În timp ce populaţia Irakului depăşeşte în prezent pragul de 45 de milioane de locuitori (potrivit celor mai recente date ale Ministerului Planificării), economia ţării rămâne în esenţă rentieră, bazată aproape exclusiv pe producţia de petrol, în timp ce majoritatea alimentelor, medicamentelor şi bunurilor de consum sunt importate¹. În consecinţă, Irakul s-a transformat într-o piaţă de consum de mari dimensiuni, asupra căreia Teheranul exercită control asupra unui segment esenţial al circuitelor comerciale. Volumul schimburilor comerciale bilaterale dintre cele două state a fost estimat la 11-12 miliarde de dolari anual până în anul 2025, iar mărfurile iraniene reprezintă peste 90% din totalul acestui comerţ. Acestea includ materiale de construcţii, produse agricole, bunuri de larg consum şi gaze naturale destinate alimentării centralelor electrice irakiene. Potrivit unei declaraţii anterioare a unui oficial irakian, există intenţia de a majora volumul schimburilor comerciale la 25 de miliarde de dolari anual². Pentru a evita efectele sancţiunilor americane, care au împiedicat Bagdadul să achite în numerar contravaloarea gazului importat din Iran, Irakul a încheiat în iulie 2023 un acord de tip barter, prin care furnizează petrol brut şi păcură drept combustibil alternativ Teheranului, în schimbul continuării livrărilor de gaze naturale³. În prezent, piaţa irakiană reprezintă a doua cea mai importantă destinaţie la nivel mondial pentru exporturile iraniene non-petroliere, după China, constituind astfel un veritabil plămân financiar pentru economia iraniană şi o sursă importantă de valută convertibilă. În acelaşi timp, persistă acuzaţii potrivit cărora petrolul iranian ar fi ame-stecat cu ţiţei irakian pentru a permite Teheranului să eludeze restricţiile internaţionale privind exporturile de petrol.

RELAŢIA DINTRE IRAK ŞI STATELE UNITE

Washingtonul deţine instrumente financiare decisive care îi permit să influenţeze stabilitatea structurală a Irakului. Toate veniturile provenite din exporturile de petrol irakian sunt depuse în dolari americani la Federal Reserve Bank din New York. Acest mecanism datează din anul 2003, fiind instituit în baza Rezoluţiei nr. 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care a fost creat Fondul pentru Dezvoltarea Irakului (Development Fund for Iraq – DFI), cu scopul de a proteja activele financiare ale Irakului împotriva executărilor silite şi a revendicărilor rezultate din datoriile anterioare. Deşi fondul a fost închis oficial în anul 2010, contul financiar a fost transferat direct pe numele Băncii Centrale a Irakului la Federal Reserve, rămânând însă supus aceluiaşi regim strict de supraveghere⁴. Veniturile din petrol reprezintă aproximativ 88% din veniturile totale ale statului irakian. Sectorul public şi aparatul administrativ al statului includ aproape cinci milioane de angajaţi şi pensionari, iar plata salariilor şi pensiilor consumă cea mai mare parte a cheltuielilor guvernamentale, costul acestora ridicându-se la aproximativ 8 trilioane de dinari irakieni (echivalentul a circa 6,25 miliarde USD) pe lună, potrivit declaraţiilor consilierului financiar al Guvernului irakian din februarie 2026. Aceste cheltuieli salariale absorb aproximativ 75% din bugetul efectiv al statului, în detrimentul investiţiilor şi al proiectelor de dezvoltare. Gravitatea acestei situaţii constă în faptul că Washingtonul, în eventualitatea unei confruntări politice majore cu Bagdadul, poate suspenda livrările de numerar în dolari americani către Irak, ceea ce ar conduce, în decurs de numai câteva luni, la imposibilitatea statului irakian de a plăti salariile şi de a menţine funcţionarea instituţiilor publice^5,6.

PETROLUL IRAKIAN: PRODUCŢIA ÎNTRE CONSUMUL INTERN ŞI EXPORT

În anul 2025, producţia de petrol a Irakului s-a stabilizat la 4,39 milioane de barili pe zi, situând ţara pe locul al cincilea la nivel mondial şi pe locul al doilea în cadrul OPEC, cu o cotă de aproximativ 4,5% din producţia mondială, estimată la 100 de milioane de barili pe zi. În acelaşi timp, Irakul consumă pe plan intern peste un milion de barili pe zi, necesari alimentării centralelor electrice şi rafinăriilor naţionale, inclusiv rafinăriilor Karbala şi Baiji. Volumul efectiv al exporturilor se situează între 3,3 şi 3,5 milioane de barili pe zi, în conformitate cu cotele stabilite în cadrul alianţei OPEC+. Aproximativ 79% din aceste exporturi sunt direcţionate către pieţele asiatice, în special către China şi India. Această relaţie dintre consumul intern ridicat şi dependenţa guvernului de veni-turile petroliere pentru finanţarea bugetului operaţional şi a proiectelor de dezvoltare va determina autorităţile irakiene să caute, în perspectivă, majorarea producţiei de petrol pentru a acoperi necesităţile economice, fie în cadrul OPEC, fie în afara limitelor impuse de această organizaţie⁷.

RELAŢIA DINTRE IRAK ŞI CHINA

China reprezintă a doua cea mai mare putere consumatoare de petrol din lume. Consumul său a atins un nivel record în anul 2025, depăşind 17 milioane de barili pe zi (echivalentul a 792 milioane de tone anual), înainte de a înregistra o scădere de 4,9% în cursul anului 2026, până la aproximativ 753 milioane de tone, potrivit estimărilor companiei PetroChina. Această diminuare este atribuită tensiunilor din Strâmtoarea Ormuz, care au determinat Beijingul să accelereze tranziţia către surse de energie curată. Prognozele Agenţiei Internaţionale pentru Energie (IEA) şi ale Organizaţiei Ţărilor Ex-portatoare de Petrol (OPEC) pentru perioada 2030-2040 indică faptul că cererea Chinei de petrol destinat combustibililor va atinge nivelul maxim până în anul 2027, ca urmare a creşterii accelerate a vânzărilor de autovehicule electrice şi a extinderii utilizării camioanelor alimentate cu gaz natural lichefiat (LNG)⁸. Cererea totală de petrol este estimată să se stabilizeze la aproximativ 700 de milioane de tone în anul 2030, urmând ca până în 2040 interesul strategic al Chinei să se orienteze aproape integral către dez-voltarea industriilor petrochimice avansate⁹. În contextul acestor transformări, importanţa strategică a Irakului pentru factorii de decizie de la Beijing se fundamentează pe trei dimensiuni principale:

1. Securitatea energetică naţională

Beijingul importă anual peste 60 de milioane de tone de petrol irakian, conside-rându-l o sursă sigură şi stabilă de aprovizionare, relativ independentă de zonele aflate sub influenţa occidentală.

2. Piaţă de consum şi contracte pentru dezvoltare

China utilizează mecanismul „petrol contra reconstrucţie” pentru a obţine contracte de amploare destinate companiilor sale de stat. Un exemplu reprezentativ îl constituie pro–iectul privind construirea a 1.000 de şcoli-model, implementat de compania PowerChina.

3. Poziţia geografică în cadrul Iniţiativei Belt and Road

Irakul reprezintă un coridor logistic care conectează Golful Persic cu Turcia şi Europa, oferind Beijingului posibilitatea de a-şi consolida influenţa economică şi strate-gică într-o regiune considerată, în mod tradiţional, parte a sferei de influenţă americane.

Această importanţă strategică este reflectată de dominaţia celor şapte mari com–panii petroliere chineze (precum CNOOC, Sinopec şi ZhenHua) în cadrul celei de-a cincea runde suplimentare şi al celei de-a şasea runde de acordare a licenţelor petroliere din Irak. Totodată, grupul Shanghai Electric conduce negocierile privind implementarea unor proiecte energetice integrate cu o capacitate totală de 10 gigawaţi, precum şi realizarea proiectului de valorificare energetică a deşeurilor din Nahrawan, destinat producerii a 100 MW de energie electrică. La rândul său, Irakul beneficiază de exportul a aproximativ un milion de barili de petrol pe zi către China, cantitate care acoperă, în mod individual, aproximativ 7% din consumul petrolier chinez, transformând această piaţă într-un pilon esenţial al veniturilor bugetare irakiene. În acelaşi timp, Iranul nu percepe această extindere economică drept o ameninţare, întrucât consideră China un aliat strategic şi un partener apropiat al regimului iranian¹⁰.

TRANSFORMĂRI GEOPOLITICE PROFUNDE ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Orientul Mijlociu traversează un moment de cotitură strategică, marcat de diminuarea influenţei regionale a Iranului şi de pierderea principalilor săi aliaţi şi actori proxy în Gaza, Liban şi Siria, precum şi de apariţia unor scenarii privind posibilitatea prăbuşirii sistemului de guvernare dominat de Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice (IRGC), în urma eliminării principalilor săi lideri implicaţi în procesul decizional. Această tranziţie geopolitică şi destrămarea vechilor structuri de dominaţie nu vor urma însă un parcurs liniar şi lipsit de dificultăţi. Dimpotrivă, este de aşteptat ca procesul să fie însoţit de focare de rezistenţă violentă şi de tulburări de securitate alimentate de reţele de interese consolidate şi de actori nestatali adânc înrădăcinaţi în structura politică şi socială a Irakului, înainte ca echilibrul să se stabilizeze în favoarea instituţiilor statului. Mesajele oficiale transmise de administraţia preşedintelui Donald Trump, precum şi declaraţiile senatorilor republicani apropiaţi acestuia, au reflectat o orientare fermă de respingere a oricărui guvern irakian perceput ca fiind loial Teheranului şi au insistat asupra necesităţii dezmembrării facţiunilor armate şi implementării unor reforme structurale profunde. Această presiune a determinat Cadrul de Coordonare (Coordination Framework) să desemneze un nou candidat, care a beneficiat de sprijinul condiţionat al Washingtonului, respectiv Ali Al-Zaidi. Imediat după preluarea funcţiei, Al-Zaidi a lansat o amplă campanie de combatere a corupţiei, care a condus la arestarea unor parlamentari şi oficiali, precum şi la confiscarea unor cantităţi importante de numerar şi aur în valoare de miliarde. Totodată, guvernul său a solicitat facţiunilor armate să predea armele. Cu toate acestea, campania nu a vizat până în prezent principalii lideri apropiaţi de Teheran, fie din cauza calculelor politice complexe generate de apropiata sa vizită oficială la Washington, fie deoarece există posibilitatea ca această campanie să nu fi fost concepută încă de la început pentru a-i afecta, fiind utilizată în principal pentru a răspunde presiunilor exercitate de administraţia Trump. Scenariul diminuării sau dispa-riţiei influenţei Iranului plasează Irakul în faţa unei necesităţi urgente de a construi parteneriate economice care să depăşească logica alianţelor geopolitice tradiţionale, în vederea reconstrucţiei ţării şi a consolidării deschiderii către statele din regiune. Totodată, această evoluţie ar putea transforma Irakul într-un spaţiu al competiţiei strategice directe dintre Statele Unite şi China. Deşi Ali Al-Zaidi a acordat prioritate companiilor americane în domeniile energiei şi telecomunicaţiilor, dispariţia ameninţării reprezentate de fac-ţiunile armate şi reducerea nivelului de corupţie ar constitui cel mai important factor pentru revenirea marilor companii occidentale pe piaţa irakiană. În acest context, de-claraţia lui Al-Zaidi privind obiectivul de a creşte producţia de petrol la 7 milioane de barili pe zi în următorii trei ani, în afara limitelor impuse de Organizaţia Ţărilor Expor-tatoare de Petrol (OPEC), reprezintă un semnal clar privind posibilitatea ca Irakul să se retragă din organizaţie pentru a-şi maximiza veniturile financiare.

CONCLUZIE

Viitorul geopolitic al Irakului este legat în mod direct de evoluţiile scenei politice interne din Iran. Diminuarea sau dispariţia influenţei Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice (IRGC) ar permite eliberarea procesului decizional irakian în plan politic, de securitate şi economic şi ar crea, pentru prima dată în ultimele două decenii, premisele consolidării unui stat cu adevărat independent. O astfel de evoluţie ar accelera integrarea Irakului în mediul său arab şi dezvoltarea unor parteneriate logistice şi economice majore cu Arabia Saudită, statele din Golful Persic, Iordania şi Turcia. Interesul naţional suprem al Irakului impune aplicarea prevederilor Acordului-cadru strategic dintre Irak şi Statele Unite, precum şi consolidarea relaţiilor cu Uniunea Europeană, pentru a beneficia de capacităţile sale tehnologice în procesul de reconstrucţie. În acelaşi timp, Irakul ar trebui să menţină un nivel avansat şi echilibrat al relaţiilor economice cu China, evitând implicarea într-o politică bazată pe blocuri geopolitice antagonice. Cu toate acestea, scenariul pesimist rămâne posibil în situaţia în care forţele politice şi economice corupte, loiale Iranului, vor reuşi să se reorganizeze şi să identifice un nou aliat capabil să le pro–tejeze interesele. De asemenea, un risc major îl reprezintă transformarea Irakului într-un teatru al confruntării strategice directe dintre Washington şi Beijing, în eventualitatea extinderii rivalităţii dintre cele două mari puteri în alte regiuni ale lumii.

Bibliografie

1. Asharq News, „Populaţia Irakului depăşeşte 45 de milioane de persoane”, noiembrie 2024.

2. Shafaq News, „Irakul intenţionează să majoreze schimburile comerciale cu Iranul la 25 de miliarde de dolari”, aprilie 2025.

3. Al Jazeera, „Bagdadul semnează un acord de barter cu Teheranul pentru schimbul de gaz contra petrol”, iulie 2023.

4. Federal Register (U.S. Government), „Executive Order 13303 – Protecting the Development Fund for Iraq and Certain Other Property in Which Iraq Has an Interest”, mai 2003.

5. Shafaq News, „Veniturile din petrol ale Irakului sub paza financiară a SUA, la 23 de ani de la invazie”, 2026.

6. Rudaw Research Center, „Vor ameninţa veniturile în scădere din petrol ale Irakului salariile din sectorul public în 2026?”, mai 2026, [Rudaw Link].

7. Shafaq News, „Irakul ocupă locul al cincilea în producţia globală de ţiţei în 2025”, 2025.

8. International Energy Agency (IEA), „Pe fondul tensiunilor geopolitice crescute, pieţele petroliere se confruntă cu noi incertitudini”, 2026.

9. Investing.com, „Consumul de petrol al Chinei este estimat să scadă cu 4,9% în 2026”, 2026.

10. Columbia University (SIPA Center on Global Energy Policy), „De unde îşi asigură China petrolul: Importurile de ţiţei în 2025”, 2025.