Radu SĂGEATĂ, PhD

Abstract. Russia and China’s de-enclavation. The paper joins studies that raise the issue of China’s de-enclavation to the north through the development of the Arctic transoceanic route under the conditions of global warming. This facilitates China’s access to the immense resources of Siberia through the contribution of technology and the spillover of demographic pressure from the border between the two countries to the north.

Cuvinte cheie: dezenclavizare, ruta maritimă a nordului, China, Rusia

ENCLAVIZAREA (CONTAINMENT-ul)

Containment a fost o doctrină geostrategică urmărită de Statele Unite în timpul Războiului Rece, începând din perioada administraţiei Truman, de a preveni răspândirea comunismului după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (Berghe 2019). Originile sale sunt însă mult mai vechi, fiind documentată o strategie similară promovată de Germania în raport de Franţa după Războiul franco-prusac şi unificarea sa din 1871 (Stone 1994). Însuşi interesele Rusiei, sintetizate în testamentul lui Petru cel Mare (Sankt Petersburg, 1725) (Carrère dʼEncausse 2015) cuprind elemente de containment şi tot Petru I a fost cel care, sesizând importanţa geostrategică a coridorului ponto-baltic (dintre mările calde şi cele reci), pentru dezenclavizarea Rusiei, a iniţiat, încă din 1721, lucrările la un canal navigabil între Lacul Ladoga / Marea Baltică şi Marea Azov / Marea Neagră (Iachim 2022).

Într-un context mai larg, conceptul desemnează o strategie militară, care are ca scop să împiedice sau să limiteze capacitatea unui adversar de a-şi proiecta politica la nivel regional şi internaţional. Constituirea statelor tampon, pe de o parte, şi a statelor pivotale, de cealaltă parte, este o expresie a politicilor de containment, pe care au avut-o de-a lungul timpului marile puteri coloniale de a-şi împărţi sferele de influenţă în Africa, Asia şi Americi.

Ascensiunea economică a Chinei, favorizată de imensul său potenţial demografic şi de diaspora chineză, o situează ca principal competitor al Statelor Unite în lupta pentru redesenarea sferelor de influenţă pe arena mondială (Naumescu 2021, Sciutto 2025), iar actuala administraţie de la Washington pare să adopte o politică activă în acest sens. De cealaltă parte, „prietenia fără limite” ruso-chineză pare să nu se limiteze la un parteneriat resurse versus tehnologie, ci să vizeze aspecte mult mai diverse, între care dezenclavizarea arctică a Chinei, prin dezvoltarea drumului maritim nordic în contextul încălzirii climatice globale, ocupă un rol important.

În prezent, Rusia tinde să devină un satelit economic al Chinei. China este cel mai mare cumpărător de petrol, gaze naturale, lemn şi cărbune din Rusia, ceea ce susţine economia rusă tot mai afectată de conflictul cu Ucraina. În plus, s-a ajuns la un paradox: deşi Rusia a achiziţionat din China componente tehnologice necesare dronelor folosite în Ucraina, distrugerea de către dronele ucrainene a infrastructurii de rafinare a petrolului din Rusia accentuează dependenţa acesteia de China, iar o mare parte din comerţul ruso-chinez se derulează prin Manzhouli (150.000 loc.), oraş

din regiunea autonomă chineză Mongolia Interioară, prin care Rusia a construit încă din anul 1900 o cale ferată către nord-estul Chinei (Pricop 2025). Aceasta subliniază o dată în plus importanţa pentru China de a-şi extinde influenţa în nordul arctic rusesc, bogat în resurse minerale, pe care însă tehnologia rusească este incapabilă pentru moment să le pună în exploatare şi cu atât mai puţin într-un mod eficient.

DEZENCLAVIZAREA

Dezenclavizarea, ca proces opus enclavizării, vizează lărgirea influenţei geostra-tegice prin accesul la arterele de comunicaţie şi în primul rând la cele asigurate de Oceanul Planetar. Numeroase state au purtat în istoria lor războaie pentru câştigarea unui acces la mare, după cum pierderea accesului la marea deschisă a unor state (Bolivia, Etiopia) a avut un puternic impact negativ asupra economiei acestora. Istoria colonială a Africii a purtat amprenta luptei pentru bi-maritimitate dintre imperiul colonial britanic şi cel francez, iar pro-ruperile unor state (R.D. Congo, Iordania, Israel, Irak, Bosnia şi Herţegovina etc.) vizează tocmai dezenclavizarea prin câştigarea accesului maritim.

Acordurile comerciale bilaterale sau structurile de cooperare economică regională au printre obiectivele fundamentale dezenclavizarea maritimă prin folosirea teritoriului şi a porturilor din statele vecine. În acest sens, scriitorul român Duiliu Zamfirescu într-o comunicare ţinută la Academia Română în contextul geostrategic al Primului Război Mondial (la 13 martie 1915) susţinea că „Dunărea şi Marea sunt scăparea noastră – marea liberă, strâmtori libere, acelea ce îngăduiesc produselor solului nostru să ajungă pe pieţe străine cu înlesnire”, iar istoricul Gh. I. Brătianu sublinia, de această dată în conjunctura pierderilor teritoriale din cel de-al Doilea Război Mondial (1941-43), că „marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiul vital, dar şi condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre. În spaţiul nostru de securitate intră şi problema Strâmtorilor, prelungirea gurilor Dunării şi a Porţilor de Fier, care-i reglează cursul” (1988, 2022).

O altă strategie, ce vizează dezenclavizarea, este relocalizarea. Istoria colonială a lumii este amplu documentată în acest sens, agenţiile comerciale (comptoarele) de la care au pornit vectorii de colonizare europeană către interiorul continentelor fiind relocalizări coloniale pe ţărmuri, ce au evoluat ulterior prin funcţia portuară. Dezenclavizarea so-vietică, ca proces opus containment-ului american, a vizat implantarea şi finanţarea de regimuri politice de stânga, satelitare Moscovei, în state din Africa (Etiopia, Sudan, Libia, Algeria, Mozambic, Angola, Guineea Bissau etc.), Orientul Apropiat şi Mijlociu (Palestina, Irak, Siria, Yemenul de Sud), Asia de Est (Coreea de Nord, Vietnam) sau America (Cuba, Nicaragua, Venezuela). Unele dintre acestea au întreţinut lungi războaie civile (Etiopia, Somalia, Afganistan, Angola), ce au ruinat economiile locale (Dufour 2002), iar în cazurile cele mai dramatice au ameninţat chiar securitatea internaţională, cum a fost în criza rachetelor din Cuba (1961-62) (Delmas 2003).

Prăbuşirea regimurilor pro-sovietice şi sentimentele anticoloniale din Africa au pregătit un teren fertil pentru pătrunderea influenţei chineze: mai întâi în Asia de Sud-Est, prin intermediul diasporei şi al afinităţilor culturale, apoi în Africa, Orientul Mijlociu şi America Latină. În aceste condiţii, comerţul dintre China şi Africa a crescut cu 700% în anii 1990 (Servant 2005), iar China a devenit încă din 2011 cel mai mare partener comercial al Africii, ceea ce a stârnit îngrijorarea guvernului Statelor Unite (Wonacott 2011).

CHINA ŞI DEZENCLAVIZAREA

Cu cei 14.500 km linie de coastă la Oceanul Pacific prin mările Galbenă, Chinei de Est şi a Chinei de Sud (Dragomirescu, Săgeată 2011), China nu ar părea, la o primă vedere, un stat enclavizat. Situaţia se schimbă însă dacă avem în vedere mărimea teritoriului şi ambiţiile sale geopolitice. O singură faţadă maritimă, la care se adaugă potenţialul de enclavizare al Taiwanului, Coreei de Sud, Japoniei (prin arhipelagurile sale sudice – Okinawa şi Ryukyu) şi al insulelor Filipine, aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, îi vulnerabilizează atuurile geostrategice conferite de lungimea ţărmurilor, mai ales că şi în sud dezenclavizarea către Oceanul Indian întâmpină dificultăţi datorită obstacolelor orografice.

În plus, cele mai lungi frontiere terestre le are cu statele din nord: Mongolia (4.677 km), Rusia (3.645 km) şi Kazahstan (1.533 km) (Idem). Mongolia şi Kazahstanul, cele mai mari state enclavizate ale lumii, se numără printre aliaţii tradiţionali ai Moscovei: Mongolia aflată într-o puternică dependenţă energetică faţă de Rusia (Colţea 2024), iar Kazahstanul, cea mai mare şi ultima republică independentă faţă de Moscova, a continuat să-i rămână un satelit şi unul dintre aliaţii fideli al acesteia, fapt demonstrat şi cu prilejul revoltelor de la Janaozen, Almatî şi din alte oraşe kazahe, în ianuarie 2022, reprimate dur cu ajutorul Rusiei. În ultimele luni, ca urmare a atacurilor chirurgicale executate de dronele ucrainene asupra instalaţiilor de rafinare a petrolului din Rusia, situaţia pare să se inversat dramatic: penuria de combustibili, cu care se confruntă marile oraşe ruseşti, forţează din ce în ce mai mult Rusia să apeleze la importuri de produse petroliere din Kazahstan.

Pe de altă parte, în dezenclavizarea unor teritorii atât de vaste (Kazahstan – 2.724.910 km², Mongolia – 1.567.116 km²), magistrala feroviară transsiberiană şi conexiunile sale cu porturile pacifice din Manciuria chineză are un rol primordial. La acestea se adaugă co-nexiunile de mare viteză dintre estul industrializat al Chinei şi regiunile sale muntoase şi minoritare din vest (Uiguria / Xinjiang şi Tibet), menite să le asigure o mai bună integrare şi, implicit, un control mai eficient al Beijingului în aceste regiuni periferice.

  Diagonala demografică a Chinei

În acest context, axa China – Mongolia – Rusia a devenit una dintre priorităţile guvernului chinez, câştigând teren pe lista argumentelor „prieteniei nelimitate” cu marele său vecin nordic (Judge 2025, Frankopan 2021). Pentru a opri extinderea către sud a Deşertului Gobi şi a contribui la dezvoltarea infrastructurii, China a plantat, începând din 1978, 66 de miliarde de copaci formând în nord „Marele Zid Verde”, cu o lungime de peste 4.800 kilometri, şi intenţionează să mai planteze încă 34 miliarde până la jumătatea acestui secol (Antena 3 2026).

Mizele geostrategice ale acestui coridor de transport sunt amplificate de interesele Beijingului de conectare la resursele Siberiei, iar unul dintre marii lianţi ai acestei conexiuni pare să fie structura etnico-minoritară din sudul Siberiei. Nu pot fi excluse din această ecuaţie diferenţele enorme în ceea ce priveşte densităţile de populaţie dintre marile concentrări demografice din estul Chinei, care depăşesc 1.000 loc./km², şi densităţile reduse din regiunile deşertice ale Mongoliei (2,3 loc./km² – dens. medie în Mongolia) şi din taigaua siberiană, ce ar determina, printr-o mai bună conectivitate, o „revărsare” către nord de populaţie din jumătatea estică a Chinei.

MINORITĂŢILE DIN SUDUL SIBERIEI – PUNTE A DEZENCLAVIZĂRII CHINEI CĂTRE NORD

Sudul Siberiei se caracterizează printr-o organizare politico-administrativă dife-renţiată, dominată în arealul frontalier ruso-mongol de republici autonome (Altai, Hakasia, Tuva şi Bureatia), caracterizate printr-o pronunţată structură etnico-minoritară dominată de comunităţi de origine turcică şi mongolă, iar în cel ruso-chinez, prin teritorii (krai) şi regiuni (oblasturi), dominate etnic de ruşi. Globalizarea şi permabilizarea frontierelor şi în Siberia de Vest au transformat logica „împarte şi stăpâneşte” din perioada Războiului Rece, ce a stat la baza regionărilor coordonate de Stalin şi succesorii săi, într-o regionare, în care comunităţile etnice minoritare să constituie punţi culturale de integrare trans-frontalieră.

Teritoriul Altai (169.100 km², 2.163.693 loc., rec. 2021, 12,8 loc./km², centru ad-ministrativ Barnaul: 620.419 loc., 2024) este o unitate administrativă dominată de ruşi (92% din total), cu o continentalitate climatică extremă şi o reţea hidrografică tributară fluviului Obi. Deţine mari suprafeţe împădurite (circa 6 milioane hectare) şi uriaşe rezerve de minerale neferoase (magneziu, wolfram, molibden, bauxită şi aur), feroase şi de grafit.

Republica autonomă Altai (Gorno-Altai) (92.903 km², 210.924 loc., rec. 2021, 2,27 loc./km², capitala Gorno-Altaisk: 63.848 loc., 2025), este o republică creată pentru co-munitatea altaică, de origine turcică, care este minoritară în raport de ruşi (33,5% din populaţia totală, faţă de 57,4% ruşi), ponderea fiind în creştere pe parcursul ultimului secol (24,2% faţă de 70,4% ruşi în 1939). Cu un relief predominant montan, principala resursă a republicii o constituie rezervele de apă potabilă (în mare parte cantonată în gheţari) şi izvoarele minerale. Extracţia de minereuri utile a scăzut considerabil faţă de perioada sovietică, principalele resurse fiind cele de aur, argint, fier şi litiu.

Republica autonomă Hakasia (61.569 km², 532.403 loc., rec. 2021, 8,65 loc./km², capitala Abakan: 173.200 loc., est. 2025), creată pentru populaţia hakasă, tot de origine turcică, este în prezent puternic dominată de ruşi (82,1% din populaţia totală, faţă de doar 12,7% hakaşi), dinamica etnică fiind însă opusă celei din Altai: dacă în Altai ponderea minoritarilor a crescut faţă de ruşi, în Hakasia a scăzut, datele de la recensământul din 1926 consemnând o pondere a hakaşilor uşor superioară celei a ruşilor: 49,8% faţă de 46,6% ruşi.

  Subiectele federale ale Rusiei

Republica autonomă Tuva (168.604 km², 336.651 loc., rec. 2021, 2,0 loc./km², capitala Kyzyl: 109.918 loc., rec. 2021) a fost fondată de bolşevici în 1921 şi a funcţio-nat ca stat independent de jure (Republica Populară Tuva) până în 1944, când a fost integrată în Uniunea Sovietică. Este una dintre republicile cu un pronunţat caracter etnic, comunitatea tuvină deţinând o majoritate absolută de 88,7% din totalul populaţiei, faţă de doar 10,1% ruşi (rec. 2021), pondere, care a crescut semnificativ în ultimele şapte decenii (de la 57,0% tuvini faţă de 40,1% ruşi în 1959). Populaţia tuvină / tuvană este de asemenea de origine turcică, însă există şi comunităţi tuvine în China şi Mongolia, care vorbesc dialecte distincte ale acestei limbi. Economia ţării se bazează pe minerit (bazinul carbonifer Ulugh-Khem) şi pe exploatări forestiere.

Republica autonomă Bureatia (351.334 km², 978.588 loc., rec. 2021, 2,78 loc./km², capitala Ulan-Ude: 435.067 loc., est. 2025) este cea mai extinsă republică autonomă din sudul Siberiei, riverană lacului Baikal, cu un relief predominant muntos şi un continen-talism climatic accentuat. Deţine mari resurse de aur, tungsten, zinc şi uraniu, precum şi resurse forestiere. Populaţia bureată, de origine mongolă, este minoritară în raport de ruşi (32,5% faţă de 63,9%, rec. 2021), decalaj, care s-a accentuat considerabil în ultimul secol (43,8% faţă de 52,7% ruşi, rec. 1926). Budhismul tibetan (practicat de circa 20% din populaţie) şi credinţele şamanice constituie punţi culturale spre populaţiile sino-mongole din sud.

Teritoriul Zabaikalski (431.892 km², 1.004.125 loc., rec. 2021, 2,32 loc./km², centru administrativ Chita: 337.063 loc, est. 2025) este o unitate administrativă recentă, creată la 1 martie 2018. Structura sa etnică este dominată de ruşi (89,2% din totalul populaţiei), principala minoritate constituind-o bureaţii (7,4%). Economia este dominată de minerit şi exploatări forestiere.

Oblastul Amur / Amurskaia (361.908 km², 766.912 loc., rec. 2021, 2,12 loc./km², centru administrativ Blagoveşcensk: 225.453 loc., est. 2025), situat pe malurile Amurului, unul dintre cele mai vechi oraşe din Orientul îndepărtat rusesc (atestat în 1856). Structura etnică evidenţiază o majoritate absolută a ruşilor (95,2% din populaţia totală), iar eco-nomia este puternic dominată de minerit. Regiunea dispune de cele mai mari rezerve de aur din Rusia, titan, argint, molibden, tungsten, cupru şi staniu. La acestea se adaugă rezerve carbonifere (cărbune bituminos şi lignit) şi de minereuri de fier de înaltă puritate.

Regiunea autonomă Evreiască (36.271 km², 150.453 loc., rec. 2021, 4,15 loc./km², centru administrativ Birobidjan: 75.413 loc., rec. 2010), limitată la sud de provincia chineză Heilongjiang. A fost creată pentru coloniştii evrei din Rusia în perioada inter-belică (stabilită printr-un document oficial sovietic din 1928 şi constituită oficial în 1934), idişul fiind limbă minoritară recunoscută. Evreii din întregul spaţiu sovietic au fost încurajaţi să se mute acolo, astfel că în anii ʼ30 ai secolului trecut ponderea evreilor a atins un nivel maxim de circa un sfert din populaţia totală (46-50.000 pers.) (Holley 2025). La recensământul din 2021 mai erau consemnaţi însă doar 837 rezidenţi evrei (0,6% din totalul populaţiei) în condiţiile unei majorităţi absolute a ruşilor (133.625 pers., 88,8% din total) şi 1.292 ucraineni (în majoritate, urmaşi ai deportaţilor din perioada stalinistă) (0,9%). Economia regiunii se bazează metalurgie neferoasă şi prelucrarea me-talelor, construcţii, silvicultură şi prelucrarea lemnului, folosind materii prime locale.

Teritoriul Habarovsk (787.633 km², 1.292.944 loc., rec. 2021, 1,64 loc./km², centru administrativ Habarovsk: 617.000 loc., est. 2025), unul dintre cele mai mari subiecte federale din Extremul Orient rus, a cărei jumătate din populaţie este concentrată în oraşul cu acelaşi nume, situat pe Amur, la doar 30 de kilometri de frontiera cu China. Se evidenţiază prin mari rezerve de aur, cupru şi staniu. Climatul continental excesiv, în pofida largii deschideri la Oceanul Pacific (Marea Ohotsk) şi subarctic în nord, ca şi gradul mare de împădurire (taigaua siberiană) limitează considerabil potenţialul de populare. Structura etnică este dominată de ruşi (92,9% din total), iar principalele mino-rităţi sunt constituite din nanai (o populaţie autohtonă: 1,0%) şi ucraineni (urmaşi ai deportărilor staliniste: 0,6%).

Teritoriul Primorie (164.673 km², .45.165 loc., rec. 2021, 11,2 loc./km², centru ad-ministrativ Vladivostok: 603.519 loc., est. 2021, ce de-al doilea mare oraş din extremul Orient rus). Este parte a regiunii istorice Manciuria, cedat de China în 1858-60 pe fondul expansiunii ruseşti în Orientul Îndepărtat şi al slăbiciunii Chinei Dinastiei Qing (Buzatu 2009; Iachim 2022). Regiunea dispune de importante resurse de cărbune (bazinele Partizansky, Razdolnensky, Uglovsky), staniu, tungsten, plumb, zinc, argint, aur, bor şi metale rare. Din punct de vedere etnic, este dominată de ruşi în proporţie de 75,4% (rec. 2021).

Celelalte subiecte federale din Siberia de Est, ce pot asigura dezenclavizarea arctică a Chinei prin rute terestre şi fluviale, se numără printre cele mai extinse şi puţin populate din lume datorită climatului aspru (continental-excesiv, subpolar şi polar), gradului mare de împădurire (taiga) şi al permafrostului (sol permanent îngheţat), ce limitează considerabil posibilităţile tehnologice de extracţie.

Subiectele federale ale Rusiei din Siberia de nord-est

* Cele mai mari rezerve din Rusia

ÎNCĂLZIREA CLIMATICĂ GLOBALĂ ŞI RUTA MARITIMĂ A NORDULUI

Cea de-a doua variabilă pentru dezenclavizarea Chinei către Arctica rusă şi către resursele Siberiei de nord-est este dezvoltarea drumului maritim arctic (rutei maritime a nordului). Influxul de tehnologie chineză poate fi determinant în acest sens, în con-diţiile reducerii maselor de gheaţă ca urmare a încălzirii climatice globale.

Ruta maritimă a nordului (Sevmorput), cu o lungime de circa 5.600 km, conectează partea de vest a Eurasiei cu regiunea Asia-Pacific (Strâmtoarea Bering), respectiv Marea Barents şi bazinul Atlanticului de Nord de Oceanul Pacific, prin mările Oceanului Arctic (Kara, Laptev şi Marea Siberiei de Est). Este considerată cea mai scurtă rută maritimă dintre Europa şi Asia, scurtând distanţa cu aproape 8.000 km şi 40-60% în timp (Detsch, Gramer 2024; Sclavone 2024). Se află în întregime în apele teritoriale ale Rusiei şi este deservită de porturile arctice Sabetta, Dikson, Dudinka, Khatanga, Tiksi şi Pevek (Schislyaev et al. 2019).

Porturile arctice ale Rusiei

* Porturi fluvio-maritime

Ruta maritimă nordică ar putea constitui o alternativă la traficul prin Marea Roşie în condiţiile creşterii insecurităţii datorită atacurilor frecvente ale rebelilor Houthi în Strâmtoarea Bab el-Mandeb şi în Marea Arabiei, ceea ce determină transportatorii să caute rute alternative mai sigure. Conflictul din Orientul Mijlociu a făcut ca traficul maritim prin Marea Roşie să scadă cu aproape 60% în 2023 faţă de anii precedenţi, iar costurile de asigurare pentru tranzitarea Strâmtorii să crească considerabil (Detsch, Gramer 2024; Sclavone 2024). Reizbucnirea conflictului în 2026 şi blocarea de către Iran a Strâmtorii Ormuz a adus o presiune în plus în această ecuaţie geostrategică.

Pe de altă parte, datorită climatului arctic şi a salinităţii reduse ca urmare a apor–tului de apă dulce adus de marile fluvii siberiene Obi, Enisei şi Lena, unele sectoare sunt libere de gheaţă doar două-trei luni pe an, ceea ce face ca anumite porturi (Khatanga, Tiksi) să opereze doar în perioada verii. Încălzirea globală tinde însă să corecteze aceste deficienţe, făcând ruta din ce în ce mai atractivă pentru companiile de transporturi.

Declinul economic din perioada post-sovietică s-a reflectat şi în scăderea consi-derabilă a traficului prin porturile nordice (Schislyaev et al. 2019), ceea ce le-a determinat o scădere accentuată de populaţie, iar revitalizarea acestei rute, în condiţiile încălzirii climatice, pare să constituie o premisă pentru revitalizarea întregii economii arctice ruse. Sancţiunile economice impuse Rusiei după agresiunea împotriva Ucrainei, ca şi taxele de tranzit, constituie însă, în continuare, serioase impedimente.

Evoluţia populaţiei porturilor arctice ruse

Conflictul ruso-ucrainean şi sancţiunile aplicate Rusiei s-au reflectat de asemenea în traficul rutei maritime de nord. De la internaţionalizarea acesteia în 2011, când traficul a înregistrat o creştere considerabilă (41 de traversări complete faţă de doar 10 în anul precedent), s-au atins maxime în anii 2013 şi 2021 (71, respectiv 85 traversări complete), după care traficul s-a înjumătăţit – doar 43 traversări în 2022 (Centre for High North Logistics 2023). Semnificativă este şi evoluţia structurii traficului: dacă în 2021 era evidentă o structură internaţională a traficului, dominată de nave sub pavilion rus şi chinez, în anul următor 84% din navele comerciale erau sub pavilion rus.

Intensitatea traficului este direct proporţională cu impactul asupra ecosistemelor naturale. Ecosistemele arctice sunt recunoscute pentru fragilitatea lor, iar schimbările climatice tind să le accentueze vulnerabilitatea (Chapin et al. 2012; Ribeiro, Limoges, Massé et al. 2021). Procesul de încălzire globală ca urmare a intensificării emisiilor de carbon determină accentuarea topirii calotelor glaciare, cu consecinţe negative asupra ecosistemelor arctice, dar pozitive pentru facilitarea accesului maritim pe ruta maritimă de nord. O analiză a principalilor emitenţi de carbon în atmosferă evidenţiază că tocmai aceştia sunt actorii geopolitici, care au interes în dezvoltarea transporturilor în regiunea arctică (China, S.U.A. şi Rusia).

Principalii poluatori mondiali după emisiile totale de CO₂*

* peste 1 000 mil. tone. Sursa: Global Carbon Atlas (2022), preluat din Mionel (2024), p. 45.

China se detaşează net în această ierarhie cu o cantitate dublă a emisiilor de CO₂ faţă de cea a SUA, cu interese geostrategice orientate către arhipelagul arctic canadian, Groenlanda şi Atlanticul de Nord, iar hiper-rivalitatea dintre cele două superputeri periclitează orice efort de reducere a încălzirii globale (Mionel 2024).

CONCLUZII

Lucrarea se alătură studiilor, care pun problema dezenclavizării spre nord a Chinei prin dezvoltarea drumului transoceanic arctic în condiţiile încălzirii climatice globale, China fiind principalul poluator mondial cu emisii de CO₂, ceea ce contribuie la topirea mai rapidă a calotelor glaciare şi la facilitarea navigaţiei în zonele arctice printr-o frec-venţă mai redusă a gheţurilor.

Tehnologia şi capitalul chinez, pe de o parte, în condiţiile declinului activităţilor industrial-portuare din Siberia în perioada post-sovietică şi mai ales după agresiunea rusă în Ucraina, şi imensele resurse din Siberia, de cealaltă parte, care pot fi dezencla-vizate către China, sunt principalele argumente, ce stau la baza „prieteniei” dintre cele două ţări.

Rusia tinde să devină astfel un satelit economic al Chinei, punerea în exploatare şi eficientizarea resurselor din Siberia fiind tot mai dependente de tehnologia şi capitalul chinez în condiţiile sancţiunilor internaţionale aplicate Rusiei şi, mai recent, a distrugerii infrastructurii sale de rafinare a petrolului de către dronele ucrainene.

Este facilitată astfel dezenclavizarea Chinei către nord şi atenuarea decalajelor demografice dintre regiunile foarte dens populate din marile câmpii chineze şi cele slab populate din regiunile deşertice şi de taiga din Mongolia şi sudul Siberiei. Procesul migra-ţional poate fi într-o oarecare măsură facilitat prin convergenţele culturale cu populaţiile autohtone din unităţile teritoriale ruse din sudul Siberiei.

Bibliografie

1. Antena 3 (2026), „China a plantat 66 de miliarde de copaci în „Marele Zid Verde”. Aceştia par să crească mult mai repede decât cei din pădurile naturale”;
   https://www.antena3.ro, 30.06.2026.

2. Bekkers, E., François, J-F., Rojas-Romagosa, H. (2016), Melting Ice Caps and the Economic Impact of Opening the Northern Sea Route, The Economic Journal, 128(610), 1095-1127;
   https://doi.org/10.1111/ecoj.12460

3. Berghe, Y-V. (2019), O istorie a Războiului Rece, Edit. Orizonturi, Bucureşti.

4. Brătianu, Gh.-I. (1988), Marea Neagră. De la origini până la cucerirea romană, I, Edit. Meridiane, Bucureşti.

5. Brătianu, Gh.-I. (2022), Chestiunea Mării Negre, Edit. Litera, Bucureşti.

6. Buzatu, I. (2009), Istoria Chinei şi a civilizaţiei chineze. România şi China, Edit. Uranus, Bucureşti.

7. Carrère dʼEncausse, H. (2015), Orgoliile Kremlinului. O istorie a Imperiului Rus de la 1552 până astăzi, Edit. Orizonturi, Bucureşti.

8. Centre for High North Logistics (2023), NSR Shipping activities in 2022;
   https://chnl.no/research/reports-reports/nsr-shipping-activities-in-2022/

9. Chapin, F-S., Jefferies, R-L., Reynolds, J-F., Shaver, G-R., Svoboda, J., Chu, E-W. (Edt.) (2012), Arctic Ecosystems in a Changing Climate. An Ecophysiological Perspective, Elsevier Academic Press.

10. Colţea, A. (2024), „Putin în Mongolia şi cosplayul politic: paradoxul singurei naţiuni care e vecină cu ruşii şi îi simpatizează. Află de ce!”;
    https://comunitatealiberala.ro/putin-in-mongolia-si-cosplayul-politic-paradoxul-singurei-natiuni-care-e-vecina-cu-rusii-si-ii-simpatizeaza-afla-de-ce/

11. Delmas, C. (2003), Crizele din Cuba (1961-1962), Edit. Corint, Bucureşti.

12. Detsch, J., Gramer, R. (2024), “The Geopolitics of New Arctic Shipping Lanes. Turmoil in the Middle East makes the Northern route more attractive, if still treacherous”, Foreign Policy;
    https://foreignpolicy.com/2024/05/30/arctic-geopolitics-russia-china-maritime-trade-northern-sea-route/

13. Dragomirescu Ş., Săgeată R. (2011), Statele lumii contemporane, Edit. Corint, Bucureşti.

14. Dufour, J-L. (2002), Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Edit. Corint, Bucureşti.

15. Frankopan, P. (2021), Noile drumuri ale mătăsii. Prezentul şi viitorul lumii, Edit. Trei, Bucureşti.

16. Global Carbon Atlas (2022), Fossil Fuels Emission. Retrieved Sep. 01, 2023 from:
    http://www.globalcarbonatlas.org/en/

17. Holley, D. (2005), “In Russiaʼs Far East, a Jewish Revival”, Los Angeles Times;
    https://www.latimes.com/archives/la-xpm-2005-aug-07-fg-enclave7-story.html

18. Iachim, I. (2022), O istorie a expansiunilor ruseşti, Paul Editions, Bucureşti.

19. Judge, C. (2025), “Evolution of the China – Mongolia – Russia Economic Corridor. Weighing Functio–nality and Rhetoric”, în Routledge Handbook of Chinaʼs Belt and Road Initiative in Eurasia, Routledge, London;
    https://doi.org/10.4324/9781003513872

20. Mionel, V. (2024). Geopolitica schimbărilor climatice. Acordul de la Paris şi combustibilii fosili, Edit. Universitară, Bucureşti.

21. Naumescu, V. (2021), Războiul pentru supremaţie. SUA-China şi cele cinci forţe care schimbă lumea. Consecinţe pentru România, Edit. Polirom, Iaşi.

22. Pricop, S. (2025), „Cum a ajuns un oraş de frontieră din China să menţină economia Rusiei pe linia de plutire”;
    https://hotnews.ro/cum-a-ajuns-un-oras-de-frontiera-din-china-sa-mentina-economia-rusiei-pe-linia-de-plutire-2030866

23. Ribeiro, S., Limoges, A., Massé, G. et al. (2021), “Vulnerability of the North Water ecosystem to climate chang”, Nature Communications, 12, 4475;
    https://doi.org/10.1038/s41467-021-24742-0

24. Schislyaev, S-M., Kovalenko, E-A., Schislyaeva, E-R. (2019), “International Logistics Northern Sea Rouite Hubs Infrastructure”, The European Proceedings of Social & Behavioural Sciences, Modern Tools for Sustainable Development of Territories. Special Topic: Project Management in the Regions of Russia;
    https://doi.org/10.15405/epsbs.2029.12.05.123

25. Sciutto, J. (2025), Întoarcerea marilor puteri. Rusia, China şi următorul război mondial, Edit. Corint. Istorie, Bucureşti.

26. Sclavone, I. (2024), „Ruta nordică, alternativă la traficul prin Marea Roşie. Rolul pe care l-ar putea juca Rusia în comerţul mondial”, Evenimentul Zilei, 3 iunie;
    https://evz.ro/traficul-maritim-ruta-nordica-rusia.html

27. Servant, J-C. (2005), “Chinaʼs trade safari in Africa”;
    https://mondediplo.com/2005/05/11chinafrica

28. Stone, J. (1994), “Bismark and the Containment of France (1873-1877)”, Canadian Journal of History, 29(2), 281-304.

29. Wonacott, P. (2011), “In Africa, U.S. Watches Chinaʼs Rise. Ethiopia and Zambia are Among Fans of Continentʼs New Top Trade Partner”; Washington Presses for Accountability, The Wall Street Journal;
    https://www.wsj.com/articles/SB10001424053111903392904576510271838147248

30. Zamfirescu, D. (1915), „Bosforul şi Dardanelele faţă de interesele româneşti”, Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare, XXXVII, Bucureşti.