Cosmin PĂCURARU, PhD

PUŢINĂ TEORIE NU STRICĂ!

Fuziunea şi fisiunea nucleară sunt două procese opuse, prin care nucleele atomice eliberează energie, dar funcţionează fundamental diferit.

Fuziunea nucleară uneşte două nuclee uşoare, precum izotopii de hidrogen, formând un nucleu mai greu şi eliberând o cantitate uriaşă de energie – este procesul, care alimentează stelele.

Fisiunea nucleară, în schimb, rupe un nucleu greu (de exemplu uraniu-235) în fragmente mai mici, eliberând energie şi neutroni, care pot continua reacţia în lanţ.

Pe scurt, fuziunea „construieşte” materie şi necesită temperaturi extreme pentru a începe, în timp ce fisiunea „descompune” materie şi poate fi controlată în reactoarele nucleare actuale.

Producţia de energie nucleară este în creştere.

Fig. 1 – Creşterea producţiei mondiale de energie nucleară

Sursa: ourworldindata.org

Fisiunea nucleară rămâne una dintre cele mai importante surse de energie curată, fiabilă şi cu emisii reduse de carbon la nivel global. La mijlocul anului 2026, aproximativ 416-420 de reactoare nucleare sunt în funcţiune, furnizând circa 9% din electricitatea mondială, cu o capacitate totală de aproximativ 370-376 GW. Generarea de energie nucleară este pe cale să atingă un nou record istoric în 2025-2026, impulsionată de reporniri (Japonia), extinderi de durată de viaţă şi construcţii noi, mai ales în Asia.

Fisiunea nucleară traversează o renaştere globală în 2026, susţinută de necesitatea securităţii energetice, decarbonizării şi exploziei consumului de electricitate generat de centrele de date IA, reindustrializare şi electrificare. Presiunea mediatică anti-nucleară a scăzut semnificativ, iar energia nucleară este tot mai recunoscută ca sursă curată, fiabilă şi competitivă. Comisia Europeană a acceptat oficial rolul esenţial al nuclearului, iar la nivel mondial se construiesc zeci de reactoare noi, cu accent pe tehnologiile avansate, inclusiv reactoarele mici modulare (SMR).

SUA SE AFLĂ ÎN FRUNTE

Statele Unite ale Americii deţin cea mai mare flotă nucleară din lume, cu aproximativ 96 de reactoare şi peste 100 GW capacitate. SUA rămân lider în producţie, generând peste 800 TWh anual din surse nucleare fără emisii. Focusul actual este pe extinderea duratei de viaţă a reactoarelor existente (peste 60 de ani în multe cazuri), reporniri de unităţi închise şi dezvoltarea de reactoare mici modulare (SMR). Companiile tech (Amazon, Google, Microsoft, Meta) semnează acorduri masive pentru energie nucleară dedicată centrelor de date, ceea ce accelerează proiecte noi. Totuşi, provo-cările birocratice şi costurile ridicate încetinesc ritmul construcţiei reactoarelor mari.

China reprezintă motorul principal al expansiunii globale. Cu zeci de reactoare în construcţie (aproape jumătate din totalul mondial), China aprobă regulat 8-10 unităţi noi pe an. Ţinta pentru 2030 este de circa 110 GW, iar planurile pe termen lung vizează 200 GW până în 2035. Beijingul combină reactoarele mari de tip indigen cu tehnologii avansate, poziţionându-se şi ca exportator major de tehnologie. Creşterea rapidă susţine securitatea energetică, reducerea dependenţei de cărbune şi obiectivele climatice, China fiind responsabilă pentru o parte semnificativă din noua capacitate globală adăugată recent.

Rusia devine o subsidiară a Chinei, dar împreună deţin majoritatea capacităţilor de prelucrare a combustibilului nuclear.

Acum câteva luni, Rusia, prin subsidiara Rosatom – Uranium One Group, a vândut participaţiile sale din două mine importante de uraniu din Kazahstan către companii chineze. Astfel, pachetul de 49,9% din mina Zarechnoye a fost preluat de SNURDC Astana Mining Company Limited, iar cel de 30% din compania Khorasan-U a trecut la China Uranium Development Company Limited. Kazatomprom, cel mai mare producător mon-dial de uraniu (20% din producţia globală în 2023), deţine rezerve uriaşe, iar aceste tranzacţii consolidează şi mai mult influenţa sino-rusă asupra resurselor de uraniu din Asia Centrală.

În contextul creşterii masive a investiţiilor în energie nucleară la nivel mondial, Rusia şi China domină deja peste 57% din capacitatea globală de prelucrare şi îmbogăţire a uraniului, procent, care va ajunge la 64% până în 2030. Multe ţări, care operează reactoare de tip rusesc, sunt dependente de combustibilul furnizat de Moscova. Sancţi-unile occidentale impuse după 2022 au complicat tranzacţiile, iar vânzarea acestor acţiuni către China reprezintă o mişcare strategică, prin care cele două puteri îşi con-solidează controlul asupra lanţului de aprovizionare cu uraniu, transformând resursa într-o armă de război hibrid împotriva Occidentului şi reducând accesul ţărilor vestice la materii prime esenţiale pentru securitatea lor energetică.

Asia (în afară de China) este regiunea cu cea mai dinamică dezvoltare. India accelerează programul nuclear, Coreea de Sud a revenit asupra politicilor de reducere şi construieşte şi reactivizează capacităţi, iar Japonia reporneşte reactoare post-Fukushima. Majoritatea reactoarelor aflate în construcţie sau planificate la nivel global se află în Asia, unde energia nucleară este văzută ca soluţie esenţială pentru creşterea economică rapidă şi decarbonizare.

Europa prezintă un tablou mixt. Europa de Vest (în special Franţa) mizează pe extinderi şi modernizări, dar unele ţări (Germania) au renunţat complet. Europa de Est (Polonia, Bulgaria, etc.) şi Regatul Unit avansează cu proiecte noi. Rusia rămâne un jucător important prin exporturi de tehnologie. La nivel global, circa 80 de reactoare sunt în construcţie (peste 70 GW), iar peste 120 sunt planificate. Investiţiile anuale au crescut cu aproape 50% din 2020, depăşind 60 miliarde USD. Tendinţele cheie includ SMR-urile, extinderile de viaţă şi rolul nuclear în susţinerea IA şi a electrificării.

Provocările comune rămân costurile ridicate, reglementările stricte, gestionarea deşeurilor şi percepţia publică, dar impulsul geopolitic (securitate energetică) şi climatic face ca nuclearul să revină puternic în discuţiile de politică energetică.

LUPTA REACTOARELOR DE GENERAŢIE III+ SI IV

Statele Unite rămân liderul incontestabil în inovaţie şi reglementare nucleară. Cu cea mai strictă şi transparentă autoritate de reglementare (NRC), SUA excelează prin abordarea proactivă şi prevenţia riscurilor. Preşedintele Trump a declarat urgenţă ener-getică naţională încă din prima zi de mandat, susţinând atât fosilele, cât şi nuclearul pentru a alimenta IA, industria tech şi reindustrializarea. Marile companii tech (Amazon, Google, Microsoft etc.) investesc masiv în SMR-uri. SUA deţin un ecosistem extrem de dinamic cu zeci de companii private, care dezvoltă tehnologii de generaţie IV.

Principalele companii americane includ:

• NuScale – prima cu design SMR certificat complet de NRC (50-77 MWe), cu proiecte majore în SUA, Polonia şi România.

• X-energy (finanţat masiv de Amazon) – tehnologie cu combustibil TRISO.

• TerraPower (Bill Gates) – Natrium, reactor rapid cu sodiu.

• Oklo, Holtec, Kairos Power, BWXT şi altele, acoperind o gamă largă de soluţii de la microreactoare la unităţi de sute de MW.

China şi Rusia avansează rapid, dar cu reglementări considerate mai puţin stricte şi transparente. Rusia a pus în funcţiune primul SMR (Akademik Lomonosov, 2019), o soluţie plutitoare derivată din tehnologia submarinelor. China operează din 2023 un SMR de 200 MW cu răcire cu gaz şi are un program masiv de construcţii de reactoare mari şi mici, urmărind supremaţia tehnologică şi exporturi.

Asia (în afara Chinei) este regiunea cu cea mai puternică creştere. India, Coreea de Sud şi Japonia (prin reporniri post-Fukushima) investesc consistent. Majoritatea noilor capacităţi nucleare globale se află în Asia.

Europa răspunde prin Alianţa Europeană pentru Reactoare Modulare Mici (lansată 2024), susţinută de 12 state membre, inclusiv România. Regatul Unit (Rolls-Royce SMR), Franţa (Nuward, Jimmy Energy, Newcleo) şi alte ţări dezvoltă proiecte proprii, dar ritmul este mai lent comparativ cu SUA. Europa încearcă să recupereze terenul prin standarde armonizate de siguranţă şi reutilizarea infrastructurii pe cărbune.

La nivel global, nuclearul este văzut ca soluţie esenţială pentru competitivitatea industrială. Raportul Draghi a subliniat clar dezavantajul Europei: energia de trei ori mai scumpă decât în SUA. „Nuclear first!” devine un imperativ strategic.

RIVALITATEA DINTRE SUA, EUROPA ŞI CHINA
ÎN NOUA ERĂ A FUZIUNII NUCLEARE

Fuziunea a evoluat rapid dintr-un concept perceput ca îndepărtat într-o tehnologie tot mai realistă, capabilă să atragă investiţii masive. Deşi rămâne dificilă şi costisitoare, promisiunea ei este uriaşă: reproducerea pe Pământ a reacţiei, care alimentează soarele, cu potenţialul de a furniza energie aproape nelimitată şi de a transforma pieţe de trilioane de dolari. Progresele recente în cipuri avansate, inteligenţă artificială şi magneţi supra-conductori au accelerat dezvoltarea industriei, permiţând modele de reactoare mai precise, simulări mai realiste şi sisteme de control mult mai sofisticate.

Un moment decisiv a venit în 2022, când un laborator american a obţinut pentru prima dată o reacţie de fuziune controlată, care a produs mai multă energie decât cea introdusă direct în combustibil, depăşind aşa-numitul prag de rentabilitate ştiinţifică. Deşi pragul comercial rămâne departe, demonstraţia a confirmat soliditatea principiilor fizice. Pe acest val de entuziasm, numeroase startup-uri au accelerat ritmul, împingând sectorul privat al fuziunii într-o etapă de dezvoltare fără precedent.

AMERICA ESTE DEPARTE!

Statele Unite au obţinut un avans semnificativ în fuziunea nucleară datorită com–binaţiei dintre finanţarea publică masivă, ecosistemul de cercetare extrem de competitiv şi capacitatea de a integra rapid inovaţiile din sectorul privat. Laboratoarele naţionale americane au demonstrat primele reacţii cu rentabilitate ştiinţifică, iar startup-urile susţinute de capital privat au accelerat dezvoltarea unor concepte de reactor variate – de la tokamak-uri compacte la dispozitive cu câmp magnetic inerţial. Această convergenţă între stat, industrie şi universităţi a creat un ritm de inovare greu de egalat, con-solidând poziţia SUA ca lider tehnologic într-un domeniu cu potenţial transformator.

Avansul tehnologic al proiectelor americane de fuziune se traduce direct într-un avantaj geopolitic, deoarece ţara, care reuşeşte prima să obţină energie de fuziune comercială, va controla o sursă aproape nelimitată, curată şi independentă de lanţurile globale de aprovizionare. Într-o lume, în care competiţia pentru resurse energetice rămâne un factor major al puterii internaţionale, fuziunea ar reduce vulnerabilităţile strategice, ar diminua dependenţa de combustibili fosili şi ar oferi SUA o poziţie dominantă în arhi-tectura energetică globală. Mai mult, tehnologiile asociate ‑ magneţi supraconductori, materiale avansate, sisteme de control bazate pe IA ‑ devin ele însele instrumente de influenţă, deoarece pot fi exportate, licenţiate sau integrate în alianţe tehnologice.

În acelaşi timp, leadershipul în fuziune permite Washingtonului să modeleze standardele internaţionale, reglementările de siguranţă şi regimul de neproliferare pentru noile tehnologii energetice. Ţările, care adoptă soluţii americane, vor intra inevitabil într-o dependenţă tehnologică strategică, consolidând reţelele de alianţe şi extinzând influenţa geopolitică a SUA. Într-un context global marcat de competiţia cu China pentru supremaţie tehnologică, fuziunea devine nu doar o revoluţie energetică, ci şi un instrument de pu-tere în ordinea internaţională emergentă.

TEHNOLOGIILE ÎNAINTATE

Un tokamak este o cameră de confinare magnetică în formă de gogoaşă (tor) folosită pentru a genera fuziune nucleară controlată. Acesta foloseşte magneţi externi extrem de puternici pentru a genera un câmp magnetic toroidal, însă, pentru a menţine plasma stabilă, induce un curent electric puternic direct în interiorul plasmei. Acest curent creează un al doilea câmp magnetic (poloidal), rezultând o formă magnetică eli-coidală, care „îmblânzeşte” plasma la temperaturi mai mari decât cele din miezul Soarelui. Este cea mai studiată şi finanţată tehnologie de fuziune din lume, fiind arhitectura aleasă pentru megaproiectul ITER.

Spre deosebire de tokamak, un stellarator nu se bazează pe un curent electric indus în plasmă pentru a o stabiliza, ceea ce elimină riscul unor prăbuşiri bruşte ale plasmei (întreruperi) şi permite o funcţionare continuă, mult mai stabilă pe termen lung. Pentru a obţine aceeaşi formă elicoidală necesară izolării plasmei, stellaratorul foloseşte magneţi externi cu forme geometrice incredibil de complexe şi răsucite, proiectaţi cu ajutorul supercomputerelor. Deşi sunt mult mai greu de proiectat şi construit din punct de vedere ingineresc, stellaratoarele (cum este Wendelstein 7-X în Germania) sunt consi-derate de mulţi experţi o soluţie mai viabilă pentru centralele comerciale ale viitorului.

  Fig. 2 – Proiectele de fuziune nucleară

Sursa: sciencebusiness.net

25 de proiecte în Statele Unite

Statele Unite conduc detaşat cursa globală a finanţărilor private în domeniul fuziunii nucleare, adăpostind companiile cu cele mai mari bugete din istoria acestui sector. Liderul absolut este Commonwealth Fusion Systems (CFS), un spin-off al MIT din Massachusetts, care a strâns aproape 3 miliarde de dolari pentru a construi reactorul compact SPARC, bazat pe tehnologia tokamak şi magneţi supraconductori de înaltă temperatură. Pe poziţii secunde foarte puternice se află TAE Technologies (cu peste 1,7 miliarde de dolari atraşi pentru o abordare bazată pe accelerarea fasciculelor de particule şi combustibil hidrogen–bor) şi Helion Energy (cu 1,5 miliarde de dolari, inclusiv o rundă masivă recentă de 465 de milioane de dolari), companie care a atras atenţia globală prin contractul semnat cu Microsoft pentru furnizarea de energie până în 2028.

Pe lângă aceşti trei giganţi, ecosistemul american s-a extins masiv prin noi startup-uri capabile să depăşească pragul critic de 100 de milioane de dolari. Un exemplu im-portant este Pacific Fusion, care a strâns circa 1 miliard de dolari printr-o rundă masivă de Seria A, alături de Shine Technologies (tot în jurul a 1 miliard de dolari). Companii precum Inertia Enterprises (450 de milioane de dolari) sau Zap Energy (327 de milioane de dolari) aduc abordări tehnologice complet diferite, de la fuziune magneto-inerţială la tehnologii de tip „shear-flow stabilized Z-pinch”, eliminând magneţii tradiţionali complecşi.

În plus, inovaţia americană din eşalonul de peste 100 de milioane de dolari este completată de companii precum Type One Energy şi Thea Energy, ambele axate pe opti-mizarea designului de tip stellarator prin utilizarea tehnologiilor moderne de calcul şi a magneţilor HTS. Totodată, startup-ul Xcimer a atras atenţia prin activarea celui mai mare laser privat din lume destinat fuziunii prin confinare inerţială, iar Focused Energy (cu sediul operaţional în SUA şi rădăcini în Germania) a închis recent o rundă substanţială de 240 de milioane de dolari pentru a dezvolta tehnologia de aprindere rapidă cu laser (fast ignition).

Câteva proiecte europene…

În Europa, ecosistemul de startup-uri de fuziune este puternic impulsionat de obiectivele climatice regionale şi de dorinţa de independenţă energetică, având jucători cheie localizaţi în Marea Britanie şi Germania.

Cel mai bine finanţat proiect britanic din listă este Tokamak Energy (336 de mi-lioane de dolari), care dezvoltă reactoare tokamak sferice de înaltă eficienţă, capabile să atingă temperaturi de plasmă de peste 100 de milioane de grade Celsius. Tot în Marea Britanie, First Light Fusion (peste 108 milioane de dolari) explorează o metodă inedită de fuziune inerţială, lansând proiectile cu hiper-viteză pentru a comprima combustibilul.

Pe continent, Germania se afirmă ca un hub major prin companii născute din in-stitute de cercetare de elită. Proxima Fusion, un spin-off al renumitului Institut Max Planck din München, a strâns 185 de milioane de euro pentru a construi primele centrale comerciale bazate pe configuraţia avansată de tip stellarator. În paralel, Marvel Fusion (162 de milioane de dolari), un alt startup german de top, colaborează strâns cu gigantul industrial Siemens pentru a propulsa fuziunea cu laseri de mare putere prin concepte proprietare de aprindere rapidă.

Proiectele din Asia

În Asia se remarcă în mod special compania japoneză Kyoto Fusioneering (191 de milioane de dolari), care livrează echipamente critice – peisajul fuziunii din China funcţionează după un model diferit.

În China, eforturile majore de fuziune, care depăşesc sute de milioane de dolari, sunt concentrate în proiecte masive susţinute direct de stat sau prin consorţii public-privat strâns reglementate, cum este faimosul reactor naţional EAST (Experimental Advanced Superconducting Tokamak), supranumit „Soarele Artificial al Chinei”.

Spre deosebire de piaţa din SUA bazată pe capital de risc (venture capital), abor-darea chineză se bazează pe o strategie centralizată de amploare. Finanţările masive guvernamentale au propulsat institutele din Hefei şi Chengdu în topul mondial, stabilind recorduri de durată pentru menţinerea plasmei super-calde. Deşi capitalul de risc chinez începe să finanţeze discret câteva companii private emergente în încercarea de a copia modelul american, marile proiecte chinezeşti din competiţia globală rămân cele finanţate prin bugete de stat, axate pe dezvoltarea accelerată a designului tokamak pentru a devansa termenele stabilite de proiectul internaţional ITER.

DRUMUL LUNG DE LA TEORIE, LA PROIECT PILOT
ŞI LA CENTRALĂ NUCLEARĂ

Drumul către energia de fuziune începe în laboratoarele de fizică teoretică şi trece printr-o etapă critică şi extrem de costisitoare: demonstrarea viabilităţii ştiinţifice prin proiecte pilot şi prototipuri. Trecerea de la ecuaţiile pe hârtie la un reactor funcţional (cum sunt marile tokamak-uri actuale sau maşinăriile laser de confinare) implică rezolvarea unor provocări inginereşti monumentale, precum crearea unor magneţi supraconductori capabili să genereze câmpuri magnetice colosale şi dezvoltarea unor materiale revoluţionare, care să reziste la temperaturi de sute de milioane de grade Celsius şi la un flux masiv de neutroni. În această fază, scopul principal nu este livrarea de electricitate în reţea, ci atingerea pragului de aprindere (ignition) şi obţinerea unui câştig net de energie, adică reactorul să producă mai multă energie termică decât cea consumată pentru a porni şi susţine reacţia.

Odată ce proiectele pilot demonstrează că fuziunea este posibilă în reprize scurte, începe probabil cea mai dificilă etapă: transformarea unui experiment de laborator într-o centrală nucleară comercială sigură, continuă şi viabilă economic. Acest salt necesită trecerea de la reacţii de câteva secunde sau minute la o funcţionare neîntreruptă timp de luni de zile, ceea ce implică sisteme ultra-complexe de alimentare continuă cu combu-stibil (deuteriu şi tritiu), dar şi tehnologii avansate de extragere a căldurii şi conversie a ei în energie electrică prin turbine clasice. Mai mult, viitoarele centrale de fuziune vor trebui integrate în reţelele energetice globale, vor avea nevoie de lanţuri de aprovi-zionare industriale complet noi pentru componente critice şi va trebui să demonstreze un cost per megawatt-oră competitiv în raport cu energia solară, eoliană sau fisiunea nucleară tradiţională.

Un singur experiment de fuziune, cel de la National Ignition Facility (NIF), a depăşit pragul de rentabilitate ştiinţifică. În aprilie, startup-ul a semnat trei acorduri pentru co–mercializarea tehnologiei dezvoltate la NIF. Inertia Enterprises intenţionează să utilizeze lasere pentru a bombarda pelete de combustibil de fuziune, un design de confinare iner-ţială, care aminteşte de cel folosit cu succes de Kircher la NIF. Inertia Enterprises şi-a dezvăluit tehnologia în februarie pentru o finanţare în valoare de 450 de milioane de dolari.

NOUA ORDINE GEOPOLITICĂ
VA FI DICTATĂ DE STĂPÂNIREA „SOARELUI ARTIFICIAL”

Tranziţia fuziunii nucleare de la un ideal teoretic îndepărtat la o realitate indu-strială iminentă este propulsată de o convergenţă tehnologică fără precedent, unde in-teligenţa artificială, supercomputerele şi magneţii supraconductori de înaltă temperatură permit modelarea unor reactoare radical mai eficiente. Depăşirea istorică a pragului de rentabilitate ştiinţifică la NIF a confirmat validitatea fizicii din spatele procesului, declanşând o adevărată explozie de capital privat şi startup-uri inovatoare. Cu toate acestea, adevărata piatră de încercare rămâne faza următoare: transformarea acestor succese de laborator de scurtă durată în centrale comerciale capabile de funcţionare continuă, sigure şi competitive din punct de vedere economic cu sursele tradiţionale de energie.

Dincolo de miza ecologică a unei surse de energie curate şi practic nelimitate, cursa pentru fuziune a devenit un pilon central al competiţiei geopolitice pentru supremaţie tehnologică globală. Statele Unite deţin în prezent un avans major datorită unui ecosistem agresiv de capital de risc şi a transferului rapid de tehnologie dinspre laboratoarele naţionale spre sectorul privat, în timp ce China răspunde printr-o strategie de stat masivă, ultra-centralizată, axată pe dezvoltarea accelerată a programului său naţional EAST. Naţiunea sau blocul economic, care va reuşi să impună prima centrală comercială viabilă, nu doar că îşi va asigura independenţa energetică totală, dar va dicta standardele globale de securitate şi va crea noi reţele de dependenţă strategică internaţională.

ESCALADAREA RĂZBOIULUI COMERCIAL SUA – CHINA
PENTRU MATERIALE CRITICE

Materialele critice – precum galiul, germaniul, antimoniul, grafitul, pământurile rare şi altele – reprezintă coloana vertebrală a tehnologiilor moderne şi a tranziţiei energetice globale. Acestea sunt esenţiale pentru producţia de semiconductori, cipuri avansate, panouri fotovoltaice, baterii pentru vehicule electrice, sisteme de stocare a energiei, teh–nologii militare (muniţie inteligentă, rachete cu ghidare, vedere nocturnă) şi chiar com–ponente ale reactoarelor nucleare de generaţie nouă. Dominanţa Chinei asupra producţiei mondiale (98,8% din galiu rafinat, 59% din germaniu, 48% din antimoniul global) tran–sformă aceste resurse într-o armă geopolitică puternică, aşa cum s-a văzut în decembrie 2024 prin interzicerea exporturilor către SUA.

Pentru Europa şi implicit România, accesul sigur la materiale critice este vital nu doar pentru competitivitatea industrială şi dezvoltarea IA, ci şi pentru succesul proiectelor nucleare strategice (SMR şi reactoare mari), care depind indirect de lanţuri de aprovizionare stabile. Reducerea dependenţei de monopolul sino-rus devine astfel o prioritate de securitate naţională, iar proiectele nucleare româneşti, susţinute de parteneriate cu SUA, contribuie la diversificarea şi rezilienţa acestui lanţ strategic.

China a interzis la 3 decembrie 2024 exporturile către Statele Unite ale unor mi-nerale strategice esenţiale: galiu, germaniu şi antimoniu. Măsura reprezintă un răspuns direct la restricţiile americane impuse companiilor chineze de tehnologie şi la anunţul preşedintelui ales Donald Trump privind taxe vamale de până la 100% asupra impor-turilor din ţările BRICS. Aceste materiale au aplicaţii militare şi civile critice – galiul şi germaniul sunt vitale pentru semiconductori, fibre optice şi tehnologii infraroşii, iar antimoniul este folosit intensiv în muniţie, rachete, arme cu ghidare şi baterii. China domină producţia mondială, deţinând 98,8% din galiul rafinat, 59,2% din germaniu şi 48% din antimoniul global, ceea ce îi conferă un avantaj strategic major.

Mişcarea Beijingului marchează o escaladare clară a războiului hibrid economic şi a luptei pentru controlul lanţurilor de aprovizionare cu materiale critice. Exporturile de antimoniu ale Chinei au scăzut dramatic (cu 97% din septembrie 2024), iar pre-ţurile pe piaţa internaţională au explodat (trioxidul de antimoniu +240%). În contextul dependenţei globale de China pentru aceste resurse, decizia subliniază vulnerabilitatea Occidentului. Atât Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană (care a identificat 34 de ma-teriale critice) caută urgent soluţii pentru reducerea dependenţei de monopolul chinez.

ROMÂNIA – HUB NUCLEAR REGIONAL ÎN DEVENIRE

România deţine un program nuclear matur, centrat pe Centrala Nucleară Cer-navodă, singura unitate de acest tip din ţară. Cele două reactoare CANDU-6 (Unităţile 1 şi 2) au o capacitate totală de circa 1.300 MW şi asigură în mod constant aproximativ 20% din producţia naţională de electricitate (peste 10 TWh anual), contribuind esenţial la stabilitatea sistemului energetic şi la obiectivele de decarbonizare.

Unitatea 1 se află în plin proces de refurbishment (modernizare), început în 2025, cu lucrări majore planificate între 2027-2029. Proiectul, estimat la peste 3,5 miliarde €, va prelungi durata de viaţă cu încă 30 de ani şi implică un consorţiu internaţional (inclusiv Coreea de Sud şi parteneri francezi). Unitatea 2 urmează un program similar ulterior.

Proiectele majore de extindere vizează finalizarea Unităţilor 3 şi 4 la Cernavodă (tot tehnologie CANDU-6, circa 720 MW fiecare), cu operaţionalizare planificată pentru 2030-2031. Acestea ar dubla practic capacitatea nucleară a României. Au fost semnate contracte importante de finanţare şi EPC, cu suport european şi parteneri americani / canadieni. Comisia Europeană a dat aviz pozitiv privind aspectele de siguranţă nucleară.

În paralel, România explorează reactoare mici modulare (SMR) la Doiceşti, un proiect pilot, care ar putea atrage investiţii şi poziţiona ţara ca hub regional pentru tehnologii avansate. Guvernul şi Nuclearelectrica promovează aceste iniţiative ca pilon strategic pentru independenţa energetică, creştere economică şi tranziţie verde.

România se află într-o poziţie excepţional de favorabilă în această cursă globală a energiei nucleare. Cu o experienţă de peste 25 de ani în operarea reactoarelor CANDU de la Cernavodă (care asigură constant ~20% din electricitatea ţării), ţara noastră com-bină active mature cu proiecte de ultimă generaţie.

PROIECTELE MAJORE ÎN DERULARE

• Refurbishment-ul Unităţii 1 şi pregătirea Unităţii 2 de la Cernavodă, cu investiţii de miliarde de euro pentru prelungirea duratei de viaţă cu încă 30 de ani.

• Finalizarea Unităţilor 3 şi 4 (tehnologie CANDU), planificate să devină operaţionale în jurul anului 2031, ceea ce ar dubla capacitatea nucleară a României.

• Proiectul SMR de la Doiceşti (Dâmboviţa) – prima centrală cu reactoare modulare mici din Europa, în parteneriat strategic cu NuScale (SUA) şi Nuclearelectrica. Se constru–ieşte pe amplasamentul fostei termocentrale pe cărbune (VOYGR-6, 462 MW). Proiectul este susţinut financiar şi politic de SUA (granturi, finanţare EXIM Bank etc.), cu faza FEED 2 în derulare (contract de 156 milioane USD semnat în 2024). Operaţionalizarea este estimată în jurul anului 2030 şi va reduce emisiile cu peste 4 milioane tone CO₂ anual.

• Proiectul ALFRED (Advanced Lead Fast Reactor European Demonstrator) – demon-strator european de reactor răcit cu plumb (125 MWe), coordonat de România prin RATEN la Mioveni, în colaborare cu Italia, Belgia şi Westinghouse (SUA). Face parte din tehnologiile generaţiei IV.

România beneficiază de un ecosistem complet: simulatorul de cameră de comandă NuScale de la Universitatea Politehnica Bucureşti, programe de formare a specialiştilor, Facilitatea de Îndepărtare a Tritiului de la Cernavodă (care deschide drumul către fuziune) şi un lanţ de aprovizionare local în dezvoltare.

Succesul acestor proiecte poate transforma România într-un adevărat hub nuclear regional pentru Balcani şi Europa de Est. Ţări precum Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Polonia privesc cu interes experienţa românească. Parteneriatele solide cu SUA, Canada, UE şi Coreea de Sud consolidează credibilitatea şi accesul la finanţare şi tehnologie.

România combină astfel trei piloni strategici: modernizarea şi extinderea capa-cităţii existente (Cernavodă), adoptarea timpurie a tehnologiei SMR americane (Doiceşti) şi dezvoltarea tehnologiilor avansate de generaţia IV (ALFRED).

Dacă proiectele avansează fără întârzieri birocratice sau interferenţe politice / ideologice, România nu doar că îşi va asigura independenţa energetică şi va contribui masiv la tranziţia verde europeană, dar va deveni un model de succes şi un furnizor regional de expertiză nucleară. Dezvoltarea nucleară reprezintă una dintre cele mai promiţătoare oportunităţi strategice ale României în următoarele decenii.