Hari Bucur Marcu
CENTCOM (US Central Command) anunță că, în dimineața celei de-a doua zi a operațiunilor majore de luptă (Major Combat Opreations) ale Statelor Unite ale Americii asupra Republicii Islamice Iran, cu numele de cod „Operation Epic Fury“, trei militari au fost uciși în luptă și cinci au fost răniți grav.
Știrea aceasta va fi fără îndoială folosită de toți cei care care susțin terorismul islamic de stat, promovat de Iran, pentru a pune presiune pe Administrația Trump să oprească aceste operații majore de luptă, ca să nu se mai întâmple ca alți militari americani să și piardă viața sau să sufere răniri grave.
Asta, în condițiile în care răspunsul iranienilor la cele peste 900 de lovituri aplicate lor de americani, la care se adaugă cele aproape 500 de lovituri încasate de iranieni de la israelieni, din prima zi a operațiunilor, cea de ieri, a fost exact din materia terorismului islamic de stat.
Iranienii au lansat lovituri de răspuns, cu rachete balistice și cu dorne asupra mai multor state vecine, care nu intraseră în operații alături de americani, doar pentru că acele state vecine găzduiesc instalații militare americane.
Caracterul de terorism de stat al acestor lansări de lovituri (imensa lor majoritate au fost oprite înainte de a ajunge ele la ținte) este dat de fapt că iranienii au ales ținte fără nicio valoare militară și/sau fără valoare egală cu țintele lovite de americani și israelieni, doar pentru a teroriza nimic din populația civilă și panică în mai multe state.
Nu o să aflați de la mine nicio altă relație despre mersul operațiunilor militare din confruntarea americano-istraeliano-iraniană, din două motive: (1) eu sunt complet împotriva comentariului unui război ca pe un meci de fotbal intermediat, din confortul locuinței mele sezoniere.
De aceea mă rezum doar la observații care ar putea fi de intres pentru cine mă citește, pentru înțelegerea mai exactă a semnificației și mai ales a consecințelor unora dintre aspectele relevate de evenimentele în desfășurare.
Cum ar fi:
1. Cel mai probabil, Statele Unite ale Americii și Israel nu ar fi declanșat aceaste operații majore de luptă împotriva Iranului, dacă nu ar fi fost convins fiecare în parte că pot susține asemenea operații pe o durată de cel puțin 5 – 6 săptămâni.
Și asta în condițiile în care, în prima zi, intensitatea loviturilor a fost de trei ori mai mare decât fusese în 1999, în singura operație eminamente aeriană, cea a NATO împotriva Serbiei și Muntenegru ce ar putea fi referință pentru situația actuală.
Asta nu înseamnă că atât va dura războiul.
Acesta va înceta în momentul în care se vor îndeplini condițiile păcii și anume în momentul în care sunt oficiale iranieni vor fi de acord să schimbe radical politica de stat a Iranului, ca stat agresiv și cu ambiții nucleare.
Desigur, ei vor trebui să fie de acord nu prin vorbe, ci prin acceptarea denuclearizării complete (energia nucleară iraniană să fie produs explcușiv prin parteneriate internaționale și sub control stirct al Agenției de referință), precum și prin renunțarea la orice program de valorizare a armamentului nuclear, incusiune și vectori de purtare a țintă-tei, și acțiunilor lungi cu ritmul mediu, de pildă. predispus la terorism nuclear.
Moment ce ar putea surveni mai devreme de 5 săptămâni, după cum să decurgă lucrurile după două zile de operații.
2. Speranțele manifeste ale Iranului că ar putea rezista atacurilor din aer americane și israeliene s-au dovedit din prima zi ca fiind nerealiste.
Niciun stat musulman nu a venit în sprijinul Republicii Islamice, nici măcar musulmanii de rit șiit. Rusia nu a făcut nimic, decât să dea din gura cu penibilitatea lor proverbială, cum că „condamnă“ agresiunea. China tace și nu face nimic pentru Iran. Doar se propune mediator într-un alt conflict intrareligios, cel dintre musulmanii pachistanezi și cei afgani.
Ceea ce diminuează semnificativ estimarea timpului în care Iranul va putea rezista cât de cât loviturilor încasate din aer.
3. Dar nici nu sunt semne că războiul s-ar putea opri prea curând.
În mod normal, nici America și nici Israel nu pot atinge obiectivele tactice în doar câteva zile.
Multe dintre aceste obiective presupun lovirea unor ținte care nu se lasă descoperite din prima, ci trebuie să răbdare să se arate fie în spectrul electro-magnetic (cum sunt convorbirile în sistemele de comandă și control), fie în cel vizual/termal (cum sunt lansările de rachete balistice). Apoi sunt ținte umane ce pot fi lovite doar dacă se află în anumite locații și trebuie să ai răbdare să ajungă ținta ta în locația dorită. Și așa mai departe.
4. Eliminarea prin ucidere cu bomba a conducătorului suprem religios iranian, Ali Khamenei a fost o victorie de natură strategică și nu doar tactică sau operativă.
În primul rând, prin această eliminare sa redus voința de a lupta a miliarilor, dar și a teroriștilor cu cel puțin 50 la sută (gândiți-vă numai că era garanția că războiul ar fi fost unul sfânt, dus în numele lui Allah, doar ca să constate că Allah l-ar fi chemat la vechiul ayatollah printr-un mesager).
Ori, dacă voința asta de a lupta și de a se sacrifica în luptă contează undeva între 40 și 60 la sută din puterea militară a formațiunilor islamice militarizate și teroriste, reducerea cu 50 la sută a acestei voințe înseamnă diminuarea puterii militare de care dispune Iranul cu undeva între o cincime și o treime. Ceea ce este foarte aproape de scoaterea temporară din luptă a multor acele forme.
În al doilea rând, Ali însuși sa dovedit vulnerabil și incapabil de a obține vreo victorie pe temeiul deciziilor sale strategice. Așa că, cine îi ia locul dar continuă aceeași politică falimentară și supusă înfrângerii pe teatrul de război nici nu va conta, în ecuația păcii, așa cum nu contează în cea a războiului.
În al treilea rând, sistemul de comandă și de control strategic trebuie refăcut din temelii, după dispariția lui Ali Khamenei, ceea ce presupune desconspirarea noii structuri de decizie în republica islamică. Desconspirare ce va duce automat la identificarea și la lovirea noilor ocupanți ai nodurilor structurii.
5. Din momentul declanșării operațiunilor majore de luptă, cine continuă să fie anti-Trump devine automat anti-America.
Observația asta este valabilă mai ales pentru politicienii americani, dar poate fi de interes și pentru unii care sunt fie propagandiști anti-din convingere, fie sunt idioți utili celor care care sunt propagandiști anti- din interes.
Concret, Constituția Statelor Unite ale Americii prevede că Congresul „declară război“, ceea ce este total separat de prevederile aceleiași Constituții privind rolul de Commander in Chief al Președintelui Statelor Unite. Cu alte cuvinte, Președintle nu poate declara război, dar poate ordona orice operație militară vrea să ordone, atâta timp cât o face în interesul și în folosul Americii. Cât despre Congresul American, ultima oară când acesta a declarat un război în fost în decembrie 1941, împotriva României. Adică, într-o altă ordine mondială decât în cea în care ne aflăm noi de 81 de ani încoace.