Există două abordări universale pentru a descrie formarea politicilor externe a statelor mici. În prima accepţiune, ideea predominantă este că activitatea externă a acestei categorii de state este modelată de influenţa unor competitori mai mari la nivel continental şi mondial. În a doua accepţiune, politica externă a ţărilor mici este o reflectare a factorilor politici interni şi a intereselor competitorilor influenţi. Deseori ambele procese demonstrează interacţiune organizatorică. Însă anume factorii de politică externă – mediul extern – determină contextul geopolitic.

Într-o situaţie de incertitudine în relaţii internaţionale, în opinia unor cerce-tători, precum R. Beasley, J. Lantis, J. Kaarbo, statele mici, care din variate motive de ordin obiectiv – resurse insuficiente, instituţii slabe ale statului, autoidentificare naţională incertă, poziţia impusă pe plan internaţional, incapacitatea de a-şi proteja integritatea şi suveranitatea în cazul unui conflict militar etc. – devin o platformă de competiţie pentru sferele de influenţă între principalii jucători mondiali – în particular SUA, Rusia şi China, ale căror politici externe acţionează ca un factor de influenţă asupra formării politicilor interne ale statelor mici.

Astfel, schimbările geopolitice şi geostrategice sunt influenţate în mod semni-ficativ de strategiile marilor competitori mondiali, precum Statele Unite ale Americii, Republica Populară Chineză, Federaţia Rusă, Uniunea Europeană şi alte centre de influenţă. Aceste schimbări reflectă modul, în care aceşti actori îşi ajustează politicile şi acţiunile pentru a-şi proteja şi extinde şi a-şi menţine interesele la nivel mondial.

Reconfigurarea alianţelor şi parteneriatelor internaţionale: Extinderea NATO şi provocările asociate: Alianţa Nord-Atlantică îşi continuă extinderea spre Est, generând tensiuni inevitabile cu Rusia, care reacţionează la aceasta ca la ameninţare directă la adresa securităţii sale. Alianţe în Asia-Pacific: China a intensificat eforturile de a-şi consolida influenţa în regiune, în timp ce SUA, Japonia, Australia şi India au format alianţe precum Quad pentru a-i diminua influenţa.

Competiţia pentru resurse: Accesul şi controlul resurselor energetice, prioritar petrolul şi gazele naturale, rămân o prioritate geostrategică. Rusia utilizează exporturile de energie ca instrument de influenţă geopolitică şi geoeconomică. Explorarea resurselor arctice: Dezgheţarea Oceanului Arctic deschide noi oportunităţi pentru exploatarea resurselor sale, iar competiţia pentru controlul acestuia s-a intensificat între SUA, Rusia şi alte state.

Tehnologie şi securitate cibernetică: Competiţia pentru dominaţie în domeniul tehnologic, inclusiv inteligenţa artificială, a devenit un aspect crucial al rivalităţilor internaţionale, prioritar SUA şi China. Atacurile cibernetice şi securitatea

digitală au devenit instrumente strategice esenţiale, folosite atât pentru spionaj, cât şi pentru destabilizarea adversarilor.

Conflicte şi crize regionale: Conflictele din Orientul Mijlociu: Regiunea continuă să fie un punct încordat al geopoliticii, cu intervenţii externe ale SUA, Rusiei şi altor actori. Rivalitatea între Israel, Iran şi Arabia Saudită adaugă complexitate. Tensiuni în Asia de Est: Disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud şi situaţia din Taiwan sunt surse majore de tensiune, în care sunt implicate direct sau indirect marile puteri.

Politici economice şi comerciale: Războaiele comerciale: Competiţia economică dintre SUA şi China s-a manifestat prin impunerea de tarife şi restricţii comerciale reciproce, afectând lanţurile globale de aprovizionare. Cu Iniţiativa Belt and Road China şi-a extins influenţa globală prin investiţii în infrastructură în multe ţări, provocând preocupări în rândul ţărilor occidentale cu privire la creşterea dependenţei economice.

Influenţa ideologică şi culturală: Contradicţia democraţiei versus autoritarism: SUA şi aliaţii săi, cu excepţia Turciei, promovează valorile democratice, în timp ce China şi Rusia promovează modele de guvernare autoritară, influenţând regimurile politice din diferite părţi ale lumii. Aceste schimbări reflectă dinamica unei lumi multipolare, unde strategiile marilor competitori mondiali modelează ordinea interna–ţională, cu implicaţii profunde asupra securităţii, economiei şi politicii globale.

După destrămarea URSS, în faţa Republicii Moldova s-a pus problema noilor orientări geopolitice. În particular, s-au formulat trei direcţii principale de dezvoltare a politicii sale externe: integrarea în Uniunea Europeană, continuarea cooperării active cu Rusia şi Comunitatea Statelor Independente, în paralel cu încercarea de a construi o cooperare echidistantă cu ambele poluri.

În studiile efectuate, I.F. Selivanova, cercetătoare superioară la Centrul Politicii Externe Ruse al Institutului de Economie al Academiei Ruse de Știinţe, concluzionează că politica externă a Republicii Moldova este formată în condiţiile unei distorsiuni geopolitice şi confruntare între două proiecte integraţioniste continentale – europeană şi eurasiatică¹.

V.A. Ţvetkov, membru-corespondent al Academiei Ruse de Știinţe, explică influenţa Federaţiei Ruse asupra cursului politicii externe a Republicii Moldova prin prisma ideii unităţii civilizaţionale. Din acest punct de vedere, ideea trecutului istoric şi identităţii culturale comune cu Rusia sunt argumente fundamentale pentru cooperare bilaterală. Autorul a subliniat şi emergenţa reacţiei de răspuns a Uniunii Europene în lupta pentru Republica Moldova prin iniţierea Parteneriatului de Est².

Iazkova A.A., cercetătoare la Institutul Europei al Academiei Ruse de Știinţe, scria în 2015 că Republica Moldova este impusă să manevreze între oportunităţile contradictorii, oferite de Uniunea Europeană sau Federaţia Rusă. Ea şi-a exprimat atitudine rezervată faţă de interacţiuni mai strânse cu una dintre părţi, profitând de beneficiile posibile³. După încheierea Acordului de Asociere cu UE la sfârşitul anului 2013, Republica Moldova a susţinut cursul pro-european până la declaraţia comisarului european Johannes Hahn în 2015 că în următorii 10 ani Uniunea Europeană nu intenţionează să se extindă din cauza lipsei de pregătire a ţărilor pretendente la intrare în UE.

Cercetătorul şi politicianul moldovean V. Pistrinciuc în monografia Third Powers in Europe’s East a atenţionat că politica externă a ţării este rezultatul dilemei între Vest şi Est, în condiţiile, în care ţara este situată la intersecţia spaţiilor de influenţă ale UE, SUA şi Rusia⁴. Un alt autor moldovenesc, I. Munteanu, în articolul său publicat imediat după 7 aprilie 2009, subliniază rolul şi necesitatea jucătorilor externi să influenţeze formarea identităţii geopolitice a Republicii Moldova prin promovarea şi dezvoltarea diferitor proiecte în domeniul creşterii nivelului de democratizare a ţării⁵.

Problematica influenţei din exterior asupra formării politicii externe a Republicii Moldova prin intermediul arsenalului de „soft power” a fost examinată de către A. Makarîcev⁶, A. Devyatkov, I. Istomin şi I. Bolgova,⁷ S. Cebotari⁸, care consideră că Rusia nu utilizează suficient propriul potenţial în domeniul de asigurare a impactului umanitar. Potrivit lor, din cauza unor circumstanţe precum percepţiile distorsionate ale tacticii ruse „soft power” de către elitele moldoveneşti, utilizarea acestui instrument devine complicată şi ineficientă.

După alte opinii, interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse în regiunea nistreană sunt determinate de refuzul acesteia de a abandona benevol influenţa geopolitică în bazinele Mării Negre şi al Dunării. Respectiv, până la declanşarea intervenţiei armate ruse în Ucraina din 2022 Republică Moldova era forţată să-şi adapteze politica externă la comportamentul Federaţiei Ruse⁹.

Cercetătorul A. Burian utilizează abordarea geopolitică a politicii externe ca metodă fundamentală în analiza activităţii politice externe a RM. Conceptele de „interes naţional” şi „securitate naţională” a Republicii Moldova au fost analizate în contextul realităţilor geopolitice moderne şi al alegerii politicii externe între Occident şi Est, neutralitate şi apartenenţă la blocuri militar-politice. Autorul evaluează în mod critic perspectivele interacţiunii Republicii Moldova în cadrul Comunităţii Statelor Independente şi al Uniunii Europene: printre factorii, care împiedică dezvoltarea relaţiilor economice şi politice ale statelor mici, se evidenţiază – teritoriul redus, vulnerabilitatea în raport cu războiul din Ucraina, lipsa accesului la mare, vecinătatea nemijlocită limitată la două ţări (România şi Ucraina), instabilitate politică internă, potenţial economic redus¹⁰.

E. Ciobu în lucrarea sa Sisteme Internaţionale, subliniază influenţa unui astfel de factor structural ca poziţia geografică a Republicii Moldova la intersecţia intereselor Vestului şi Estului. În mare măsură, acest factor a influenţat procesul de transformare a statului în ultimul deceniu şi natura relaţiilor bilaterale atât cu Federaţia Rusia, cât şi cu UE¹¹. Ca în cazul literaturii anterioare pe tema studiului, nu există lucrări cuprinzătoare, dedicate direct analizei influenţei factorilor interni asupra formării politicii externe a Republicii Moldova în perioada 2009-2020. Studiul acestui segment temporar are o importanţă deosebită, deoarece în general este caracterizat prin nivel avansat de instabilitate în arena politică internă şi absenţa unei strategii externe construite şi implementate în mod clar.

Acest studiu s-a fundamentat pe metoda realismului neoclasic, prin care a oferit o explicaţie a factorilor sistemici ai relaţiilor internaţionale, ca cel mai relevant cadru teoretic pentru studierea activităţii politice externe a Republicii Moldova, deoarece ţine cont de caracteristicile politicii externe ale statelor mici în comparaţie cu abordarea liberală a acestui concept. Avantajele epistemologice ale realismului neoclasic includ: identitatea politicii externe în statele mici poate fi extrem de volatilă, iar interesele fundamentale nu pot fi schimbate.

Conform relatărilor lui Z. Brzezinsky, interesele SUA pe supercontinentul euro-asiatic sunt determinate de scopul neacceptării condiţiilor, ce ar favoriza apariţia unei suprapuneri concurente, capabile să-i ameninţe şi bunăstarea globală. Schema prezentată prezumă un conflict inevitabil cu Federaţia Rusă, tentată să-şi extindă influenţa geostrategică asupra tuturor ţărilor limitrofe. În acelaşi context a fost menţionat interesul SUA faţă de ţările cu potenţial de influenţă geopolitică regională – Ucraina în bazinul Mării Negre şi Azerbaidjan în bazinul petrolier al Mării Caspice. Ucraina este menţionată ca un centru geopolitic, capabil să contribuie la transformarea Rusiei, diminuându-i influenţa în Europa, în conformitate cu scenariile SUA. În acest sens, Federaţia Rusă, în viziunea autorului, încetează a fi o putere euro-asiatică, contrar faptului că o treime din teritoriul ei se află pe continentul european.

Conform declaraţiilor lui Z. Brzezinsky, influenţa globală a SUA se află în dependenţă de poziţiile sale în ţările supercontinentului euroasiatic¹². Totodată, S. Huntington afirmă că dominaţia mondială a SUA este principala condiţie a menţinerii ordinii, bunăstării, securităţii, libertăţii, democraţiei şi economiei libere la nivel internaţional. Respectiv, concurenţa între Washington şi Moscova pentru controlul regiunii euroasiatice în perimetrul Arctic şi Antarctic, cu bazinele marilor afluente, va deveni inevitabilă, inclusiv în forme violente de exprimare în teatrul de război euroasiatic. Controlul Rusiei asupra continentelor Eurasia şi Africa – cele mai mari ca suprafaţă şi populaţie, cu toate resursele lor, consecutiv – asupra resurselor acestora, riscă să transforme emisfera de vest în periferie geopolitică. Această formulă se încadrează în concepţia lui H. Mackinder, conform căreia influenţa geopolitică asupra Europei de est asigură dominaţia continentală şi mondială.

În contrast cu aceste predispoziţii apare şi tendinţa factorilor de decizie ai UE, în particular Franţa şi Germania, pentru a-şi extinde influenţa în bazinele Arctic, Antarctic şi Mediteranean în raport cu SUA, preocupată de contradicţiile geostrategice cu Rusia pentru influenţă în bazinul Mării Negre şi adiacenţă de est a UE. Acest fapt are importanţă, reieşind din aflarea sau absenţa Ucrainei în spaţiul de influenţă geopolitică a Rusiei, care datorită acestui fapt are şansa de a se restabili ca supraputere euroasiatică într-o nouă lume bipolară.

Materiale utilizate

1. Селиванова И.Ф., Внешняя политика Молдавии // Внешняя политика новых независимых государств: Сборн. научн. ст./Ред. БА ШМЕЛЁВ. Москва: ИЭ РАН. 2015. Цветков В.А. Место и роль России на постсоветском пространстве // Пространственная экономика. 2011. № 1.

2. Язькова А.А., Европейское пограничье: Республика Молдова между Европой и Россией // Современная Европа. 2016. № 4 (70).

3. Popescu N., Secrieru S. (ed.)., Third Powers in Europe’s East. – Institute for Security Studies, European Union, 2018.

4. Munteanu I. et al., Post-electoral Moldova in the search for legitimacy // SEER-South-East Europe Review for Labour and Social Affairs. 2009. № 01.

5. Makarychev A., Russia’s Moldova Policy: Soft Power at the Service of Realpolitik // PONARS Eurasia Policy Memo. 2010. V. 94. № 10.

6. Istomin I., Bolgova I.,Transnistrian strategy in the context of Russian-Ukrainian relations: the rise and failure of ‘dual alignment’ // Southeast European and Black Sea Studies, 2016, V. 16. № 1.

7. Cebotari S., Dimensiunea strategiilor hard şi soft power ale Federaţiei Ruse de menţinere în sfera de influenţă Republica Moldova // Moldoscopie, 2015, Т. 69, № 2.

8. Ticu V. et al., Dniester region in the geostrategy of Russian Federation // Studia Securitatis, 2014, № 3.

9. Burian A. Moldovan., Statehood: geopolitical perspective and prospects // Revista Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. 2008. № 2.

10. Ciobu E., Sisteme internaţionale. In: Relaţiile internaţionale în curriculumul universitar: bazele teoretico-metodologice / Coord. Valentina Teosa şi al. Chişinău: CEP USM, 2016.

11. Brzezinsky Z., The Grand Chessboard. American Primacy and Its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997.