Ionuţ CONSTANTIN

„Occidentul este de încredere, Rusia este la fel de încredere”
Tayyp Recep Erdoğan

Abstract. Tayyp Recep Erdoğan is the current leader of Turkey who aims to achieve an ideological and historical geopolitical redirection of his country. Controversial and difficult as leader, Erdoğan achieves a skillful geopolitical pendulum at the dawn of the multipolar world. Although he does not confront any of the important powers head-on, he uses the advantages of Turkey’s position in the Eurasian equation to obtain maximum advantages, which is why he is a formidable geopolitical businessman.

Keywords: Tayyp Recep Erdoğan, Islam, Turkey, neo-otomanism, Hamas, European Union

NEO-OTOMANISMUL, NOUA IDENTITATE HIBRIDĂ A TURCIEI

O analiză a discursurilor preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan arată că, potrivit viziunii sale asupra lumii, identitatea poporului Turciei este musulmană. După 2016, turcitatea a devenit din ce în ce mai integrată în discursul său, dar el preferă să-i numească pe turci „această naţiune” sau „naţiunea noastră”. Dacă pronunţă rareori cuvântul turc, când se referă la poporul turc, se poate spune că transformarea iden-tităţii în cadrul mişcării islamiste şi conservatoare reformate a AKP este doar „super–ficială şi tactică şi nu reflectă o îmbrăţişare autentică a identităţii naţionale turceşti”. De aceea, analistul Umut Uzer o numeşte în mod provizoriu o identitate „cvasi-otomană-anatoliană-islamică”¹.

În Occident există un interes sporit faţă de ideologia şi practicile politice ale neo-otomanismului, devenit din ce în ce mai mult politica oficială a Republicii Turcia. Politica actuală a Ankarei este, în mod evident, strâns legată de ambiţiile acestui curent politic şi ideologic, care se constituie asemeni unui tip specific de califat organizat în spiritul teologiei islamice. Acest nou califat de la Bosfor se proiectează drept protec-torul Islamului, iar Erdoğan ar deveni marele calif, urmaşul foştilor sultani.

Ascensiunea neo-otomanismului ca ideologie şi politică în Turcia este atribuită Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (Adalet ve Kalkinma Partisi, AKP), înfiinţat în 2001 de Recep Tayyp Erdoğan, care a devenit partidul de guvernământ în Turcia începând cu aprilie 2007 şi s-a bucurat de majoritatea absolută în parlament până în prezent.

Din punct de vedere geopolitic, timp de decenii, Ankara a fost o punte impor-tantă între Orientul Mijlociu şi Uniunea Europeană. În urmă cu paisprezece ani, Turcia a decis să facă schimbări esenţiale în modul, în care privea lumea. Ahmet Davutoğlu, pe atunci ministru de externe în Guvernul Partidului AKP, condus de Recep Tayyip Erdoğan, a fost însărcinat cu modelarea fundamentală a noilor obiective geopolitice şi geostrategice ale Ankarei.

Politica lui Davutoğlu a promovat principiul „zero probleme” cu vecinii Turciei, menţinând în acelaşi timp relaţii bune cu Occidentul. În 2010, Turcia a marcat o schimbare în politica sa externă, care a fost redirecţionată mult mai tare cu propriile sale interese şi nu cu aliatul său de decenii, Statele Unite.

Ascensiunea puternică a AKP a fost un moment revoluţionar pentru politica turcă. Iniţial, AKP şi-a atenuat retorica islamistă şi s-a prezentat ca un partid democrat conservator analog partidelor creştin-democrate din Europa, în special CDU din Ger-mania.

În dorinţa de a adera Turcia la UE, AKP şi-a asumat, iniţial, o identitate mai neutră, iar liderii săi au abordat chestiunile democraţiei şi drepturilor omului şi au fost chiar dispuşi să facă unele concesii asupra spinoasei probleme a Ciprului. AKP a fost, de fapt, o alternativă folosită la dezmembrarea structurii statale kemaliste, care era percepută ca fiind autoritară, atât de elitele conservatoare, cât şi de cele liberale. Pe măsură ce partidul a acumulat putere în 2007 şi în 2011, AKP s-a îndreptat către o identitate islamică şi otomană mai explicită, dar fără retorica extremistă despre Sharia².

Tot AKP a avut încercări de rezolvare a conflictului cu mişcarea kurdă, perioadă, care a culminat cu aşa-numita „deschidere kurdă”, care, însă, a eşuat, în primul rând din cauza recurgerii acesteia din urmă la violenţă şi a eforturilor sale de a crea zone eliberate în sud-estul Turciei.

Otomanismul istoric, evidenţiat în epoca Tanzimat, se întemeiază pe ideologiile şi practicile oficiale ale fostului stat otoman atât din etapele clasice, cât şi din cele ulterioare de dezvoltare. Ideea sa de bază privea unificarea tuturor comunităţilor etnice din Imperiul Otoman, indiferent de originea etnică sau apartenenţa lor religioasă, de dragul păstrării statului otoman ca o condiţie prealabilă pentru asigurarea prospe-rităţii supuşilor săi.

Neo-otomanismul contemporan se bazează şi pe ideologiile pan-islamismului şi pan-turcismului. Prăbuşirea Imperiului Otoman a dus la crearea naţiunii turce, iar otomanismul şi pan-turcismul şi-au pierdut relevanţa şi autoritatea socială. Aceasta a oferit terenul propice pentru noua ideologie naţionalistă a lui Kemal Atatürk.

Până în Al Doilea Război Mondial, Turcia kemalistă fusese deja construită. După Al Doilea Război Mondial, a devenit membră a NATO, iar populaţia sa a crescut substanţial, paralel cu creşterea bunăstării economice şi sociale ca urmare a adop-tării economiei de piaţă. Profitând de unele avantaje geopolitice, care au contat pentru America şi Europa Occidentală, guvernele turce ale epocii au încurajat afluxul de capital vest-european şi american în economia Turciei. Rezultatele s-au văzut, iar ţara a dezvoltat o economie multi-industrială şi a înfiinţat un complex militar şi industrial puternic, fiind numită chiar „China Europei”³.

Neo-otomanismul este doctrina multidimensională cu coordonate globale, ce propune o transformare radicală a sistemului politic intern al statului turc şi a prio-rităţilor sale de politică externă, în speţă, o re-pivotare geopolitică. Chiar dacă Turcia a aderat până acum la politica globală a Statelor Unite şi a NATO, ţara şi-a stabilit pro-priile obiective strategice alături de promovarea intereselor sale euro-atlantice.

Acest curent ideologic proiectează imperativul că Turcia trebuie să devină un stat lider şi o putere regională şi globală, care aspiră să fie la masă cu marile puteri: Statele Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi China, dar mai ales să coordoneze, de manieră proprie, geopolitica regiunilor, cu care se învecinează: Caucaz, Orientul Mijlociu şi Balcani.

Ahmet Davutoğlu a spus că obiectivul suprem al Turciei a fost ca ţara să se transforme într-o putere mondială, nu doar regională, datorită locaţiei geografice, istoriei şi experienţei în diplomaţie. Aceasta a fost, în fapt, o tendinţă a Turciei de a se distanţa de Statele Unite, paralel cu naşterea lumii multipolare, în care vrea să joace un rol important.

Erdoğan a considerat că în noul val multipolar multe state caută sa fie actori activi şi nu ţinta politicilor hegemonice, iar aceasta i-a servit bine proiectului său de a rămâne în istoria Turciei drept conducătorul, care îi redă gloria imperiului pierdut. Următorul motiv pentru răcirea relaţiilor cu Statele Unite este sprijinul acestora din urmă pentru kurzi, fapt care stârneşte serioase îngrijorări în Turcia. Ambiţiile sale imperiale au inevitabil un element de anti-americanism, de care se prevalează cu dibăcie, mai ales în faţa electoratului său.

Neo-otomanismul întruchipează, în continuare, ambiţiile imperiale preţuite de elita sa naţională, care, ca orice burghezie naţională, are ambiţia de a-şi extinde influenţa economică atât în ţările vecine, cât şi mai departe, în Eurasia. Prin urmare, are nevoie de o garanţie politică şi militară pentru securitatea investiţiilor sale. O astfel de garanţie este puterea politică şi militară a statului turc. Interesele noii bur-ghezii turce şi aspiraţiile sale folosesc enclavele islamiste de pe teritoriile fostului Imperiu Otoman ca piloni ai expansiunii sale economice. Cu tot acest entuziasm, amintirea otomanismului nu este prea plăcută în rândurile fostelor teritorii supuse din Balcani.

Ahmet Davutoğlu consideră stăpânirea otomană drept cea mai de succes perioadă din istoria popoarelor balcanice, apreciind că Imperiul Otoman a garantat pacea şi securitatea supuşilor săi în comparaţie cu alte imperii şi monarhii.

Neo-otomanismul este în esenţă o ideologie imperială, în timp ce kemalismul a promovat construcţia naţiunii burgheze, de factură secularistă. Acesta din urmă se bazează pe aspiraţiile spre modernizarea societăţii turceşti şi recrearea acesteia cu orientare modernă pro-occidentală Eşecul acestui proces istoric a fost că nu a reuşit să atenueze complexul de inferioritate al turcilor contemporani, care nu îşi identifică ţara ca fiind una europeană. Dimpotrivă, ei au, mai curând, ambiţia de a concura cu Europa⁴.

O COOPERARE CONFLICTUALĂ CU EUROPA

Ministrul de externe turc Hakan Fidan spunea la sfârşitul lui decembrie 2023 că UE consideră Turcia un „rival mai degrabă decât un partener”, iar membrii NATO nu iau în considerare preocupările de securitate ale Ankarei.

„Cred că dacă Uniunea ia măsuri concrete pentru a revitaliza procesul de aderare al ţării noastre, acest lucru va crea noi oportunităţi pentru ambele părţi”,

a spus el.

„Este esenţial ca UE să scape de lipsa de viziune strategică şi de bun simţ cauzată de interesul propriu îngust al unora dintre membrii săi. Din păcate, UE nu face aceiaşi paşi încurajatori pentru Turcia ca şi pentru alte ţări candidate”,

a menţionat el.

El a avertizat că atitudinea inconsistentă a Europei a determinat Turcia „să dezvolte mai multe capacităţi şi strategii alternative”. Nu este o alegere pentru noi, a spus el, ci a devenit o necesitate pentru „supravieţuirea statului şi a naţiunii turce”⁵.

Ambiţia Turciei de a deveni parte a UE a fost un drum lung şi întortocheat. Ankara a solicitat pentru prima dată aderarea la Comunitatea Economică Europeană (CEE) în 1987, dar nu a fost declarată candidat oficial până în 1999. Cadrul de negociere a fost adoptat în 2005 şi a fost presărat cu referiri la statul de drept, „capacitatea de absorbţie” a blocului, importanţa „relaţiilor de bună vecinătate” şi posibila suspendare a discuţiilor.

În anii, care au urmat, Turcia, sub conducerea lui Erdoğan, a reuşit să deschidă 15 din cele 35 de capitole, care trebuie finalizate în procesul de extindere. Doar capitolul de ştiinţă şi cercetare a fost încheiat cu succes.

Profitând de ocazie, preşedintele Erdoğan a făcut o legătură directă între cererea Suediei de a adera la NATO, pe care Turcia iniţial a blocat-o, şi candidatura Ankarei de a deveni membru al Uniunii Europene. Oficial, oferta a fost blocată de considerentele politice ale Turciei, care se referă la prezenţa militanţilor kurzi în ţara nordică.

Ca un autentic campion al cauzei ţării sale, a spus:

„Turcia aşteaptă la uşa Uniunii Europene de peste 50 de ani, iar aproape toate ţările membre NATO sunt acum membre ale Uniunii Europene. Fac acest apel către aceste ţări care au ţinut Turcia să aştepte la porţile Uniunii Europene de mai bine de 50 de ani”.

„Vino şi deschide calea pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Când vei deschide calea pentru Turcia, vom deschide calea pentru Suedia, aşa cum am făcut-o pentru Finlanda”,

a îndemnat el Occidentul.

Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a declarat că susţine ambiţiile Turciei de a deveni membru al Uniunii Europene, însă Comisia Europeană a specificat că cele două procese sunt „separate” şi au loc „în paralel”. De aceea, nu există condi-ţionări reciproce.

„Uniunea Europeană are un proces de extindere foarte structurat, cu un set foarte, foarte clar de paşi care trebuie să fie făcuţi de către toate ţările candidate şi chiar de către cele care doresc să devină ţări candidate”,

declară Dana Spinant, purtătorul de cuvânt adjunct al şefului Comisiei Europene.

Raportul Comisiei Europene privind extinderea din 2022 a ridicat „îngrijorări serioase cu privire la deteriorarea continuă a democraţiei, a statului de drept, a drepturilor fundamentale şi a independenţei justiţiei”, probleme, care au tensionat legăturile UE cu Turcia, de la tentativa de lovitură de stat din 2016 şi referendumul prezidenţial din 2017⁶.

Teritoriul Turciei moderne cuprinde doar 7% din teritoriul continentului european. Prin urmare, nu poate fi considerată o ţară europeană din punct de vedere geografic.

Reticenţa Europei de a primi Turcia în blocul comunitar naşte întrebarea dacă neo-otomanismul împiedică, de fapt, integrarea Turciei. Analiza neo-otomanismului arată că acesta este în contradicţie cu ideile de integrare europeană, care s-a concretizat în conceptul, ce stă la baza Uniunii Europene. Mai mult, Turcia este o mare ţară musulmană, o republică parlamentară, dar cu un regim autoritar, în care riscul de război civil este alimentat în mod regulat.

În ciuda propagandei sporite a mass-media sub formă de cărţi, filme, conferinţe, expoziţii şi alte forme de influenţă, este puţin probabil ca popoarele balcanice să accepte cu uşurinţă revenirea aşa-numitei „epoci de aur otomane”, având în vedere că au încă o amintire negativă despre Imperiul Otoman. Prin urmare, îmbrăţişând neo-otomanismul ca alegere strategică, elita politică din Turcia, deşi beneficiară a modelului economiei de piaţă occidental, îşi distruge şansele de aderare la Uniunea Europeană. Neo-otomanismul se bazează pe un model economic, care stă pe me-canismele „naţionalismului economic”, care au creat condiţiile pentru prosperitatea economică a Turciei.

Paradoxul este că Turcia nu îşi poate realiza ambiţiile geopolitice în cadrul Uniunii Europene, deoarece acesta este un loc prea îngust. La urma urmei, în cazul aderării Turciei la UE, Uniunea va reduce influenţa a ceea ce a fost descris drept neo-otomanism şi va sfida ambiţiile Turciei de a-şi extinde influenţa politică pe termen scurt sau lung⁷.

UE are propriul set de valori, iar democraţia şi drepturile fundamentale ale omului sunt puncte unde nu poate negocia. De aceea, relaţia cu Turcia este atât de fragilă şi greu de gestionat eficient.

UE, însă, nu poate renunţa la Turcia fără să aibă de pierdut, deoarece această ţară nu este ca orice altă ţară, de care te poţi dispensa. Este o ţară mare, iar locaţia sa geografică, graniţele sale cu Orientul Mijlociu, Marea Mediterană, Marea Neagră şi statele membre ale UE o conturează drept un partener de o importanţă geostrategică considerabilă. Diaspora turcă din unele state membre ale UE ca Germania, Austria, Belgia, Franţa şi Ţările de Jos obligă Europa să fie atentă la ce se întâmplă în Turcia.

Însă, realitatea este că Turcia nu este un partener stabil pentru Europa atâta vreme cât neo-otomanismul are propriile sale borne ideologice contrare blocului comunitar.

Dar, ca stat membru şi aliat al NATO, Turcia rămâne un jucător vital pentru interesele de securitate ale UE şi ale Statelor Unite în Eurasia, în ciuda evoluţiilor democratice discutabile.

Scopul actual al UE de a evita crizele, de a renegocia condiţiile, atunci când va fi necesar sau condiţiile istorice din Turcia vor permite, şansele de aderare a Turciei la UE în viitorul apropiat nu sunt realizabile, ca şi speranţa revenirii kemalismului anterior, dar sunt analize, care susţin că UE ar trebui să vorbească despre perspectiva unui acord de asociere reelaborat cu Turcia pentru a restabili relaţia, după o eventuală revenire a acesteia la democraţie⁸.

CONFLICTUL DIN GAZA
ŞI SPRIJINUL LUI ERDOĞAN PENTRU HAMAS ŞI CAUZA ISLAMICĂ

Conflictul dintre Israel şi Hamas găseşte Turcia în faţa unei alegeri dificile. Pe de o parte, acest conflict a găsit-o în plin proces de normalizare şi amplificare a relaţiilor politico-diplomatice cu Israelul, iar cealaltă parte priveşte îndeplinirea rolului de protectoare a intereselor musulmanilor. Când Hamas a atacat Israelul, Erdoğan a folosit un limbaj relativ moderat, îndemnând ambele părţi să rămână calme. Ulterior, retorica sa a devenit din ce în ce mai percutantă, numind Hamas „luptători pentru libertate” şi acţiunile Israelului „genocid”.

Relaţia defectuoasă a Turciei cu Israelul a fost restabilită în 2022, dar, la câteva luni de la renumirea reciprocă a ambasadorilor, războiul a izbucnit în Gaza. Turcia şi-a rechemat ambasadorul, iar trimisul Israelului s-a întors din motive de securitate.

Complicaţia este aceea că organizaţia teroristă Hamas primeşte finanţare semnificativă, material şi sprijin politic din partea Turciei. După ce Recep Tayyip Erdoğan a preluat mandatul de premier, în 2002, relaţiile bune cu Israelul s-au dete-riorat, în timp ce cele cu Hamas, desemnat până atunci grup terorist de către Israel, SUA şi UE, s-au îmbunătăţit. În 2006, liderul de atunci al Hamas, Khaled Meshaal, a vizitat Turcia în urma unei invitaţii din partea lui Erdoğan. Într-un acord intermediat de egipteni, Israelul a eliberat peste o mie de prizonieri palestinieni, inclusiv membrii lui Saleh al-Arouri, şef politic adjunct al Hamas, care s-a mutat temporar din Damasc în Turcia după izbucnirea războiului civil sirian.

Hamas şi-a stabilit o prezenţă în Turcia în 2011, la invitaţia guvernului turc. Hamas are birouri în Turcia, deşi aceste locaţii nu sunt cunoscute public. Sprijinul nu se limitează doar la găzduire, deoarece liderii Hamas beneficiază şi de furnizarea de informaţii şi paşapoarte turceşti.

Erdoğan are întâlniri regulate cu conducerea Hamas, cea mai recentă în iulie 2023, când l-a găzduit pe şeful politic al Hamas, Ismail Haniyeh, după ce i-a acordat cetăţenia turcă în 2020. Adjunctul său, Saleh al-Arouri, a primit şi el un paşaport turc.

După masacrul civililor israelieni din 7 octombrie de către Hamas, preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan a spus: „Hamas nu este o organizaţie teroristă”, ci „un grup de eliberare, „mujahedini” care duc o bătălie pentru a-şi proteja pământurile şi oamenii”⁹.

La un miting pro-Hamas din 28 octombrie 2023, Erdoğan a numit acţiunile defensive ale Israelului în Fâşia Gaza un „masacru” şi a spus că Turcia se pregăteşte să „spună lumii întregi că Israelul este un criminal de război”. De asemenea, a ameninţat cu acţiuni militare împotriva Israelului, spunând că Turcia poate „veni în orice noapte în mod neaşteptat”. Pe 15 noiembrie, Erdoğan a numit Israelul „stat terorist” şi a acuzat Israelul că a comis „cele mai perfide atacuri din istoria omenirii”.

Pe 7 octombrie 2023 preşedintele şi ministrul de externe Hakan Fidan s-au întâlnit cu omologii lor iranieni pentru a coordona un răspuns anti-israelian. După o întâlnire din 1 noiembrie 2023 ambii oficiali au pledat pentru „pace”, în timp ce ameninţau Israelul cu un război regional.

Prima criză diplomatică dintre Israel şi Turcia s-a desfăşurat în 2009, la o întâlnire din cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos, la care Erdoğan participa, după o ciocnire verbală cu preşedintele de atunci al Israelului, Shimon Peres, din cauza atacurilor aeriene israeliene din Gaza.

Cu toate acestea, din 2009, premierul Recep Tayyip Erdoğan a diminuat relaţiile dintre cele două ţări, sporind în acelaşi timp sprijinul pentru Hamas. La puţin timp de la declanşarea conflictului, Erdoğan a ales sprijinul pentru palestinieni şi a pus capăt asocierii diplomatice Turcia – Israel.

Relaţiile Turcia-Israel s-au deteriorat sub preşedinţia lui Erdoğan, deşi, anterior, cele două state au împărtăşit un parteneriat constructiv. Turcia a fost prima ţară musulmană, care a recunoscut statul Israel în 1949. Faptul că există o importantă minoritate evreiască în Turcia a determinat guvernele turce să întreţină legături strânse cu Israelul şi să coopereze în materie de securitate şi apărare.

În 2010, o navă, Mavi Marmara, a navigat de la Istanbul la Gaza cu voluntari şi ajutor umanitar pentru a contesta blocada maritimă a Fâşiei Gaza de către Israel.

Refuzând să oprească la somaţiile comandourilor israeliene, care au făcut un raid în apele internaţionale, 10 cetăţeni turci aflaţi la bord au fost ucişi în confrun-tările, care au urmat. Incidentul a determinat Turcia să suspende relaţiile diplomatice cu Israelul timp de câţiva ani.

La preluarea preşedinţiei turce în 2014, Erdoğan s-a poziţionat ferm împotriva Israelului în timpul conflictului Israel – Gaza din acel an, aducând acuzaţii de terorism. Turcia şi Israelul au restabilit legăturile diplomatice la nivel de ambasador în sep-tembrie 2022. Cu toate acestea, după ce preşedintele turc a ţinut un discurs vehement despre războiul din Gaza, pe 28 octombrie 2023, ministrul israelian de externe Eli Cohen a declarat public că „a ordonat întoarcerea reprezentanţilor diplomatici” de la Ankara „pentru a efectua o reevaluare a relaţiilor dintre Israel şi Turcia”¹⁰.

Liderul principalului Partid Popular Republican de opoziţie din Turcia, Özgür Özel, a cerut, la rându-i, comunităţii internaţionale, să acţioneze pentru Gaza, iar liderul celui de-al doilea cel mai mare partid de opoziţie, Meral Akşener, l-a calificat pe pre-mierul israelian drept „terorist”¹¹.

Helin Sari Ertem, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Medeniyet din Istanbul, a sintetizat dosarul palestinian în interesele Ankarei:

„Palestina a fost de multă vreme o cauză pentru Turcia şi poporul turc, acoperind aproape toate tendinţele politice”,

„În consecinţă, nu este posibil ca guvernele turce să considere conflictul palestino-israelian doar ca o problemă de politică externă, deoarece este, cu siguranţă, o schimbare a jocului în politica internă”,

mai spune ea¹².

Sprijinul pentru Hamas a costat Turcia, dar este puţin probabil ca preşedintele Erdoğan să-şi schimbe calea, deoarece există o presiune internă în Turcia din partea alegătorilor săi şi a grupurilor politice conservator-naţionaliste.

Între alegerea unei susţineri a Israelului sau o poziţie de neutralitate şi presiunea de a fi considerat un lider musulman puternic, preşedintele turc a ales a doua variantă, deoarece viziunea sa asupra lumii este modelată de Millî Görüş (Viziunea Naţională), mişcarea fondatoare a islamului politic din Turcia, care adăposteşte convingeri pro-funde anti-occidentale şi antisemite.

Cu toate aceste deteriorări ale relaţiilor bilaterale, relaţiile nu se vor rupe cu adevărat, deoarece politica externă a Turciei rămâne, totuşi, echilibrată, în virtutea unei tradiţii diplomatice de decenii. Ambele state au nevoie să continue cel puţin relaţiile economice, iar Ankara ştie această realitate, în ciuda retoricii sale¹³.

DE CE POATE FI NUMIT RECEP TAYYP ERDOĞAN
UN NEGUSTOR GEOPOLITIC?

În cazul Ucrainei, Erdoğan a preferat o neutralitate constructivă şi profitabilă, deoarece îşi dă seama cât de improbabilă este aderarea Turciei la UE şi cum „stan-dardele duble” occidentale în ceea ce priveşte migraţia stimulează sentimentele anti-occidentale în rândul susţinătorilor şi bazinului său electoral. El s-a întâlnit cu preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la Istanbul, pe 7 iulie 2023 şi l-a numit un „prieten drag”, i-a oferit o primire pe covor roşu la Istanbul şi a ajutat la negocierea eliberării prizonierilor de război şi extinderea „acordului cu cereale” pentru a trans-porta grâu ucrainean prin Marea Neagră. Paradoxul este că aceeaşi relaţie prietenoasă o întreţine şi cu Vladimir Putin, deoarece între Erdoğan şi Putin putem vorbi de traiectorii politice oarecum similare. Ambii promovează politici din ce în ce mai autoritare şi naţionaliste, au nostalgia gloriei imperiale a naţiunilor lor şi se străduiesc să o refacă cu compromisuri de ambele părţi. De aceea, nu va rupe relaţia cu Kremlinul, pe lângă puternicele interese economice şi geopolitice, în care Rusia este un partener important.

Acţiunile sale sunt în strânsă legătură cu sentimentele Turciei profunde, pe care nu le poate ignora. Seda Demiralp, profesor asociat de ştiinţe politice la Depar-tamentul de Relaţii Internaţionale, Universitatea Işık, din Istanbul, susţine această realitate: „Alegătorii săi sunt convinşi că o poziţie independentă avantajează cel mai mult interesele turceşti. Alegătorii turci apreciază legăturile mai strânse cu Occi-dentul, în timp ce în acelaşi timp realizează că Turcia nu este niciodată tratată ca un partener egal de către Occident”¹⁴.

„Din punctul de vedere al lui Erdoğan, este perfect raţional să urmăm politici care nu sunt văzute ca susţinând exclusiv o singură parte. El nu poate înstrăina nici Occidentul, nici Rusia”, spune şi Gönül Tol, un analist de origine turcă la Institutul Orientului Mijlociu, din Washington, citat de Al Jazeera¹⁵. Dacă în cazul Israelului nu se va întâmpla o rupere profundă a relaţiilor politice şi economice cu Ankara, nici Bruxelles-ul, Washingtonul şi Moscova nu îşi permit să se îndepărteze de Turcia.

Erdoğan poate părea oscilant sau nesigur, dar el conduce un act de echilibrare atent gândit faţă de puternicii timpului său: Occidentul, China, Rusia şi propriul său popor, pe care nu îşi permite să-l ignore. Asemeni vechilor bizantini şi otomani, el valorifică eficient amplasarea geografică nodală a Turciei în încleştarea geopolitică a noii lumi multipolare. De asemenea, este conştient de faptul că este un şef de stat respectat în întreaga lume islamică şi are importanţi susţinători regionali şi internaţionali.

Poziţia sa echidistantă şi abilă a adus beneficii economice şi politice importante atât pentru el, cât şi pentru naţiunea sa, afectată de o recesiune de cinci ani şi de distrugătorul cutremur din 6 februarie 2023.

Din toate direcţiile Erdoğan obţine profit: pieţe, tehnologii, modernizarea economică din Occident, materii prime ieftine, combustibil şi un hub de gaze natu-rale din Rusia, plus tranzit de mărfuri şi investiţii din China¹⁶.

Demn de renumele de buni comercianţi al turcilor, Recep Tayyp Erdoğan se dovedeşte un negustor geopolitic de anvergură, care doreşte să îşi lase amprenta asupra Turciei pentru următorul secol. Cât de mult va reuşi să schimbe amprenta kemalismului cu neo-otomanismul, istoria va fi cea care o va confirma sau nu.

Bibliografie

1. Gözde Bayar – EU considers Türkiye as ‘rival rather than partner,’ says Turkish foreign minister, https://www.aa.com.tr/en/europe/eu-considers-turkiye-as-rival-rather-than-partner-says-turkish-foreign-minister/3089489#.

2. Ece Goksedef, What is behind Turkey’s staunch support for Hamas in Gaza?, https://www.bbc. com/news/world-europe-67861266.

3. Jorge Liboreiro – Brussels rejects Erdoğan’s demand: NATO membership and EU accession are two ‘separate’processes, https://www.euronews.com/my-europe/2023/07/10/brussels-rejects-erdogans-offer-eu-accession-and-nato-membership-are-two-separate-processe.

4. Mansur Mirovalev – Turkish neutrality: How Erdogan manages ties with Russia, Ukraine amid war, https://www.aljazeera.com/news/2023/9/28/turkish-neutrality-how-erdogan-manages-ties-with-russia-ukraine-amid-war.

5. Ilke Toygür – A New Way Forward for EU-Turkey Relations, https://carnegieeurope.eu/2022/ 01/26/new-way-forward-for-eu-turkey-relations-pub-86264AA.

6. Umut Uzer – The identity transformation of Turkey’s Islamist Movement, https://dayan.org/ content /identity-transformation-turkeys-islamist-movement.

7. *** – 10 Things to Know About Hamas and Turkey, https://www.fdd.org/analysis/2023/11/ 29/10-things-to-know-about-hamas-and-turkey/.