Cosmin Gabriel PĂCURARU, PhD^

SCHIMBAREA GEOPOLITICII ENERGETICE EUROPENE

Presiunea geopolitică până în februarie 2022 s-a manifestat de la est la vest în aprovizionarea cu produse energetice, Federaţia Rusă construind capacităţi de transport prin conducte de peste 350 miliarde de metri cubi/an (inclusiv Nord Stream 2). După disputele cu Ucraina dinainte de război, Federaţia Rusă a realizat o serie de conducte prin nord (Nord Stream 1 şi 2 – 110 mld.mc/an) şi prin sud (Turk Stream – 31,5 mld.mc/an şi Blue Stream – 16 mld.mc), ocolind Ucraina. În anul 2021 UE a importat din Federaţia Rusă 155 mld.mc. Trebuie menţionat că această dependenţă a crescut în ultimii 20 de ani cu acordul Uniunii Europene.

Dar există şi o altă dependenţă – cea a Federaţiei Ruse de exporturile de produse energetice, acestea realizându-se în cea mai mare măsură către Uniunea Europeană. Existenţa Federaţiei Ruse este întreţinută de exporturile de produse energetice, deci până înainte de februarie 2022 problema la care trebuia să răspundă UE în relaţionarea cu Federaţia Rusă era: ce se preferă – un stat destabilizat de venituri mici din exporturi de produse energetice sau un stat care să se poată menţine.

Atacarea Ucrainei de către Federaţia Rusă a însemnat o schimbare majoră în echilibrul geopolitic şi în relaţionarea internaţională cu Moscova.

 Fig. 1 – Rezervele totale de gaze naturale în lume
Sursa: dvgw.de¹

Până înainte de 2022 importurile de produse energetice (cărbune, petrol şi derivate şi gaze) nu au ţinut cont de comportamentul agresiv al Federaţiei Ruse, cu toate că anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea şi ocuparea unei părţi semnificative din Dombas ar fi trebuit să alerteze establishmentul de la Bruxelles.

Necesarul de cărbune şi petrol din import al UE era acoperit în proporţie de peste 35% din Federaţia Rusă. Gazul depăşea 40%.

Rezervele mondiale de gaze se concentrează în două zone: Orientul Mijlociu şi Federaţia Rusă. Conductele din Federaţia Rusă către Europa au fost iniţiate din anii ’60 şi s-au dezvoltat în special după căderea Cortinei de Fier. Din Asia Mică s-a dorit aducerea de gaz prin conducte (în special după anul 2000), dar Kremlinul a amorsat conflicte deschise direct sau prin proxi, ulterior îngheţate, pentru a stopa astfel de trasee alternative. Exemplele sunt: Nagorno Karabah, Transnistria, Osetia şi Abhazia, Dombas, Crimeea şi Siria. White Stream, Nabucco, AGRI sunt proiecte iniţiate de UE, care au fost abandonate din cauza acestor conflicte îngheţate. De asemenea şi alte trei trasee energetice (gaz şi petrol), care plecau din zona Egipt, Arabia Saudită, Irak şi Iran, treceau prin Iordania, Israel, Siria şi Turcia către Europa. Şi acestea datorită instabilităţii din zonă au fost abandonate.

Singurul care a reuşit să se pună în funcţiune este TANAP (31 mld.mc/an), ce se aprovizionează din Azerbaidjan, trece prin Georgia şi Turcia, aprovizionează Turcia şi Grecia, despărţindu-se în TAP (10 mld.mc/an) şi BRUA (4,4 mld.mc/an).

  Fig. 2 – TANAP Pipeline
Sursa: bisnesalert.pl²

În 2021, importurile de gaze în UE au fost după cum urmează:

 

Fig. 3 – Importurile UE după sursă şi tipologie
Sursa: eiu.com ³

Importurile din Federaţia Rusă s-au făcut prin sistemul de conducte construite începând cu 1980 şi care în acest moment fac parte dintr-o reţea mare, care arată conform figurii de mai jos.

  Fig 4 – Conductele de gaze ruseşti ce aprovizionează Europa
Sursa: Europolitics⁴

Dacă schematizăm harta de mai jos, observăm că până în 2021 a existat o presiune energetică a Federaţiei Ruse către Europa.

Totodată, observăm (Fig. 6) că peste 100 mld.mc de gaz se importau anual în Europa sub formă de gaz natural lichefiat (LNG). Acest fapt presupune existenţa unor terminale portuare specifice, care să dispună de instalaţii de delichefiere a gazului şi să fie legate la o reţea de conducte de transport. Dispunerea acestora înainte de februarie 2022 este cea din Fig. 6.

Capacitatea de delichefiere şi injecţie în reţeaua europeană de conducte de transport de gaz din aceste terminale era de 196 mld.mc/an.

 

Fig. 5 – Presiunea marilor magistrale de gaz din Federaţia Rusă
Sursa: Cosmin Păcuraru

 

Fig. 6 – Terminalele LNG înainte de război
Sursa: biznesalert.pl⁵

De asemenea Europa se aprovizionează cu gaze prin conducte (58 mld.mc/an) sau prin terminale LNG din Norvegia.

Prin sudul Europei există un sistem de conducte, care aprovizionează, pe sub Marea Mediterană, Spania (18 mld.mc/an) şi Italia (33,5 mld.mc/an).

Diversificarea surselor şi traseelor de aprovizionare cu gaz face ca presiunea geopolitică provenind din est să scadă.

Schematizând, în figura de mai jos, observăm că s-a schimbat total geopolitica energetică europeană.

 

Fig. 7 – Noile presiuni geopolitice în energia europeană
Sursa: Cosmin Păcuraru

Dacă citim presa din perioada septembrie-noiembrie 2021 găsim informaţii precum: Statele Unite ale Americii căuta LNG pentru Europa în ţările din spaţiul MENA (Middle East and North Africa), căuta tancuri LNG pentru transport şi încerca să facă ţările UE să construiască noi terminale LNG. În acel moment Europa nu înţelegea că Federaţia Rusă devine impredictibilă.

După aproape nouă luni, Europa se află într-o poziţie neaşteptată: depozitele europene de gaze sunt pline peste 90% şi pe ceea ce numim „piaţa de gaze” există un exces, care a dus la scăderea preţurilor, ajungând în ultima săptămână din octombrie 2022 la zero pe pieţele spot.

Preţul gazului a crescut în câteva luni de zece ori, fapt care a dus la restrângerea activităţii industriale sau la falimentul unor companii. Acest fapt a dus şi la scăderea consumurilor. Analiştii însă prevăd că, dacă va fi o iarnă grea şi lungă, există posi-bilitatea ca depozitele să se golească şi ca preţurile să crească din nou.

GEOPOLITICA GAZULUI ÎN EUROPA –
ANALIZA COMPORTAMENTALĂ A JUCĂTORILOR DIN PIAŢA ENERGIEI

URSS – Federaţia Rusă

Federaţia Rusă a avut un comportament predictibil până la începutul anului 2021. Nu a tratat niciodată cu Uniunea Europeană, ci doar separat cu membrii acesteia. Începând cu anii ’60, Uniunea Sovietică a iniţiat discuţii cu ţările comuniste şi mai apoi cu Republica Federală Germania în vederea aprovizionării acestora cu gaze. Astfel au fost proiectate şi mai apoi puse în funcţiune, începând cu anii ’80, diferite conducte de petrol şi gaze. Toate acestea treceau prin actualele Belarus şi Ucraina, traversau Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria către RFG şi Austria.

În acea perioadă Statele Unite au făcut un efort considerabil de a stopa dez-voltarea acestei reţele de conducte către vest, intuind că Europa va deveni dependentă de energia sovietică. Unul din argumentele folosite a fost: URSS-ul îşi întreţine trupele de ocupaţie din Afganistan cu banii câştigaţi din vânzarea de resurse energetice.

Căderea Cortinei de Fier prin revoluţiile din ţările comuniste şi desfiinţarea Uniunii Sovietice au însemnat o schimbare de optică şi un tratament diferit aplicat de către toate ţările noii Federaţii Ruse. Totuşi mimarea democraţiei de către noul stat cu capitala la Moscova nu a impresionat pe nimeni, ţările europene şi Statele Unite au tratat Federaţia Rusă ca pe un partener, stat democrat ne-expansiv, fără pretenţii teritoriale şi fără pretenţii de influenţă regională sau mondială. Această stare a durat până la venirea la putere a lui Vladimir Putin în anul 2000. Odată cu venirea sa deja a început să se observe o schimbare comportamentală a Federaţiei Ruse. Declaraţia acestuia că „destrămarea Uniunii Sovietice a însemnat cea mai mare catastrofă geopolitică” a însemnat schimbarea fundamentală în politica externă moscovită. Declaraţia se află în contradicţie cu părerea unanimă precum că desfiinţarea URSS şi independenţa fostelor state aflate în componenţa sau siajul URSS au fost cea mai bună opţiune pentru Europa de est.

Astfel, încet-încet, Federaţia Rusă a început să aibă un comportament de imperiu aflat în expansiune. Să vizualizăm harta imperiilor de la începutul secolului XX:

  Fig. 8 – Harta imperiilor la începutul secolului XX
Sursa: Europa şi lumea, Editura Corint

Punând cap la cap acţiunile Kremlinului de după 2010 observăm că Vladimir Putin îşi doreşte o revenire a Rusiei la vechile graniţe de la începutul secolului XX.

Nemaiexistând posibilitatea de a folosi puterea armată a apelat la alte instru-mente de forţă, cel mai important transpunându-se într-o mare reţea de trasee energetice controlate de Moscova. După douăzeci de ani, această reţea este funcţională, existând o dependenţă majoră a Europei de resursele energetice ruseşti.

Toate încercările Uniunii Europene de a crea surse şi trasee alternative de aprovizionare cu gaze şi petrol au fost desfiinţate de Kremlin.

Mai mult decât atât, au fost iniţiate conflicte în apropierea potenţialelor trasee energetice non-ruseşti şi mai apoi acestea au fost îngheţate pentru ca potenţialii investitori să renunţe la aceste planuri.

  Fig. 9 – Harta riscurilor energetice
Prelucrare de Cosmin Păcuraru

Uniunea Europeană

UE nu a avut nicio poziţie în războiul hibrid cu componentă energetică până în februarie 2022. Dacă Rusia a forţat discuţii numai cu ţările membre UE, acestea au acceptat şi s-au complăcut în această situaţie, deoarece Kremlinul a creat facilităţi asupra preţurilor de aprovizionare a anumitor state. Cel mai favorizat stat în contractele comerciale cu Gazpromul sau Lukoil-ul a fost Germania, care s-a bucurat de preţuri cu mult mai mici şi de posibilitatea de a avea direct acces la gaze prin cele două conducte Nord Stream.

Toate ţările au trecut cu vederea acţiunile de învăluire îndreptate împotriva Europei, tratând cu Federaţia Rusă numai de pe poziţia statului democrat neexpansiv. Cu toate că Rusia a avut comportamente de imperiu, comportamente aberante pentru secolul XXI, faţă de fostele sale colonii (ex.: Belarus, Turkmenistanul, Kazahstanul, Georgia, Azerbaidjanul sau Ucraina), la care se adaugă expansiunea geopolitică din Marea Mediterană prin Siria şi prin ţările din nordul Africii, Uniunea Europeană ori nu le-a înţeles, ori le-a acceptat, neacţionând punitiv în niciun caz.

Relaţionarea Federaţiei Ruse cu UE este de fapt o tranzacţie paralelă la vedere între doi parteneri neexpansivi şi în ascuns e o tranzacţie încrucişată având ca finalitate generarea de tensiuni şi, cum s-a dovedit, războiul, în cazul de faţă, războiul economic.

UE nu a recunoscut existenţa războiului economic – cu componenta energetică, a războiului informaţional sau cel cyber până de curând, până a început să aplice sancţiuni.

Este clar că la Kremlin există nişte specialişti în teoria jocurilor, deoarece Rusia a câştigat mai mulţi bani din exportul de produse energetice la reducerea volumelor exportate cu 90%. Evident că nu este de ajuns, deoarece calculele nu au ieşit, nici faţă de durata războiului, nici faţă de reacţiile mediului internaţional, informaţiile faţă de calitatea armatei fiind eronate, nici faţă de rezilienţa economiei ruseşti la sancţiunile economice aplicate.

Fig. 10 – Scăderea importurilor de gaze ale Uniunii Europene din Federaţia Rusă
 Sursa: brugel.org⁶

Uniunea Europeană importă astăzi gaze (nov. 2022) din Rusia doar prin două trasee, conductele ce trec prin Ucraina şi Turk Stream.

 Fig. 11 – Importurile de gaz din Federaţia Rusă prin conducte
Sursa brugel.org⁷

 Fig. 12 – Importurile de gaz ale UE pe surse
Sursa: site-ul UE⁸

Un caz aparte este Ungaria, singurul aliat (semi) declarat al Federaţiei Ruse şi membru al Uniunii Europene şi NATO. Comportamentul său este de stat rebel naţionalist faţă de UE şi de stat fostă colonie faţă de Federaţia Rusă. Ungaria este condusă de o clasă politică fantezistă şi sentimentalist-naţionalistă, ce încercă să-şi îndeplinească nevoile de supravieţuire şi legitimare prin crearea de false nevoi de apartenenţă şi recunoaştere internaţională.

Relaţionarea Ungariei cu UE este în mare parte nefuncţională, deoarece avem o tranzacţie încrucişată (nefuncţională), cu UE aflându-se în poziţia neexpansivă şi Ungaria de stat rebel naţionalist. Relaţionarea Ungariei cu Federaţia Rusă este o tranzacţie paralelă, Rusia aflându-se în poziţia de stat imperial orientat spre putere şi Ungaria în poziţia de stat fostă colonie. De fapt, Ungaria acceptă toate impunerile moscovite în schimbul gazului ieftin, destabilizând coeziunea ţărilor UE şi NATO.

Concluzia preliminară este trasă într-o analiză a lui Mihai Oprişor: „Europa se comportă abulic, (…) răspunde şantajului cu gaz rusesc lăsând preţurile la gaz să crească, (…) sancţionează Rusia şi aşteaptă ca sancţiunile să funcţioneze. (…) Economia europeană a ajuns la mâna profitorilor de război care fac ca jocul cu preţurile energiei mai mult rău decât nelivrarea de gaz rusesc către Germania. Ridicolul comporta-mentului Comisiei Europene este că vrea cu jumătăţi de măsură bune la vreme de pace să contracareze efectele cauzate de războiul din Ucraina. (…) Europa să recunoască că este nevoie să decreteze o stare de necesitate economică, care să permită luarea de măsuri sociale şi economice care să contrabalanseze creşterea preţurilor din energie: plafonarea preţului la gaz, decuplarea preţului energiei electrice de preţul la gaz, supraimpozitarea profiturilor astronomice ale profitorilor din energie, fie ei producători sau traderi, renunţarea la şmecheria TIFF din Olanda care foloseşte acum numai speculanţilor. Războiul economic în care suntem angajaţi se câştigă (…) cu măsuri dure. Economia de piaţă este foarte bună la vreme de pace, dar încetineala cu care ea se mişcă la vreme de război o face pur şi simplu inadecvată.”⁹

CAUZELE CRIZEI ENERGETICE EUROPENECriza energetică se manifestă în Uniunea Europeană prin lipsa energiei, deoarece capacităţile de producţie nu au materie primă, ceea ce duce la creşterea preţurilor. Piaţa este organizată deficitar, chiar dacă modelul s-a arătat valabil în timp de pace. În situaţia actuală când Rusia a pornit un război cald împotriva Ucrainei şi un război energetic împotriva UE se demonstrează că modelul adoptat nu mai este fiabil pentru o astfel de situaţie critică.

Pentru mediul extern al Uniunii Europene am explicat că Federaţia Rusă se comportă ca un imperiu, dar fără a mai apela la forţa brută a armelor, ci la o agresiune hibridă, în care componentele sunt economice, energetice, informaţionale şi cyber¹⁰. Uniunea Europeană, ca principal „beneficiar”, nu a reacţionat în niciun fel la capcanele întinse, vulnerabilizându-se printr-o poziţie de reconciliere, bună înţelegere şi pacificare „business as usual”. Era de ajuns o scurtă privire pe harta riscurilor macroecono-mice de ţară (Fig. 3).

Nu încape îndoială că problemele de mediu şi încălzirea globală sunt probleme ce trebuie avute în vedere, numai după ce sunt întrebaţi cercetătorii din mediul academic şi profesioniştii industriei energetice, ascultând moderat activiştii de mediu. Dar se pare că Bruxelles-ul este cucerit de aceştia.

  Fig. 13 – Harta riscurilor de ţară
Sursa: visualcapitalist.com¹¹

Marea problemă este că şi pe plan intern decidenţii UE au acţionat fără sens.

În anii ’80, activiştii de mediu erau organizaţi de agenţii de influenţă sovietici şi pe bani ruseşti pentru destabilizarea politică a Vestului. Nu este exclus ca aceste legături să se fi păstrat, din moment ce extrema dreaptă europeană este sponsorizată tot de Kremlin. Să ne gândim la acţiunile de eliminare a nuclearului şi cărbunelui din mixul energetic al Germaniei şi migrarea către gazele ruseşti. Dar nu trebuie să excludem şi faptul că aceste organizaţii neguvernamentale să fi fost preluate de chinezi, deoarece marele câştigător al politicilor de decarbonare de până acum a fost China.

Condiţiile uniformizatoare cerute tuturor statelor UE nu se pot aplica. S-a cerut reducerea treptată a emisiilor de gaze de seră. Acestea provin din arderea combustibililor fosili: în transport derivatele din petrol, în producerea de energie electrică şi/sau termică, gazul, cărbunele şi derivatele din petrol. Chiar s-a pus şi problema ca şi nuclearul să fie înlocuit. Înlocuitorii acestor combustibili au fost impuşi: soarele şi vântul, uitându-se de biomasă, agrobiomasă sau de deşeurile solide urbane.

Uniformizarea industriilor energetice ale ţărilor membre UE nu a ţinut seama de geografie: cererea de energie arată într-un fel în ţările sudice, unde soarele produce mult mai multe ore de energie într-o zi decât în ţările nordice. De asemenea pe coastele Atlanticului sau a Mării Nordului sau a Mării Baltice sunt mult mai multe zile de vânt decât în pusta maghiară sau pe coasta Mării Negre. Fiecare ţară are un mix de resurse energetice diferit. Ştim că Polonia şi Germania beneficiază de mari bazine carbonifere, că Norvegia şi România deţin resurse de gaze. Majoritatea ţărilor Europei nu au resurse semnificative de energie primară. De asemenea într-un fel este istoria şi arhitectura industriei germane şi în alt fel arată în Spania sau în fostele ţări comuniste. De aici a rezultat construcţia sistemelor de transport a energiei, sisteme care nu sunt construite pentru a suporta intermitenţele regenerabilelor de care am amintit.

Banii alocaţi prin Green Deal sau Fit for 55, programele majore prin care UE speră să se elibereze din dependenţa energetică faţă de Federaţia Rusă au dus la o dependenţă faţă de un monopol şi mai crâncen, cel al metalelor şi pământurilor rare, pe care China le controlează în proporţie mai mare de 80%. Este adevărat, capacităţile de producţie regenerabile sunt mai ieftine pentru un megawatt, dar este de neînţeles de ce nu s-a calculat pentru un megawatt produs. Ştim că factorul de capacitate – un fel de randament ce ţine cont de timpul de funcţionare, pentru regenerabile este mult mai mic decât pentru nuclear sau pentru combustibilii fosili, de aici rezultând că investiţia pentru un megawatt pe regenerabile este de fapt de câteva ori mai mare.

Deoarece regenerabilele injectează energie intermitent, golurile de producţie sunt preluate de capacităţile de producţie a energiei din cărbune, gaz şi nuclear. Centralele nucleare nu pot fi pornite – oprite pentru perioade scurte. Centralele (româneşti) pe cărbune şi gaz au un timp mare de pornire – oprire, de la câteva zile la câteva ore. Acest fapt face ca să avem un consum de cărbune sau gaz mult mai mare din cauza acestor porniri şi opriri dictate de cum bate vântul sau cum stră-luceşte soarele. La toate acestea se adaugă şi faptul că dacă o instalaţie este pornită şi oprită de multe ori îi scade durata de viaţă.

O discuţie interesantă a iniţiat domnul Constantin Crânganu despre „necesitatea” introducerii regenerabilelor în sistemul energetic pentru a scade emisiile de CO2¹². Nu redau decât un citat: „Pentru a înlocui 1 m² al unei termocentrale pe gaz sunt necesari 140 m² de panouri solare, 370 m² de turbine eoliene terestre, circa 3.000 m² de lac de acumulare sau 6.000 m² de biomasă.”

Uniunea Europeană a impus „hidrogenul verde”, adică hidrogenul produs din electroliza energiei electrice provenite de la regenerabile. Nimeni nu a făcut calcule economice de randament şi de rentabilitate. La un „randament” al solarului între 10 şi 20% sau al eolianului între 25 şi 40% adăugăm randamentele din producţia de hidrogen (85%), de transport şi de stocare (necalculate) şi de retransformare a hidrogenului în energie (între 35 şi 50%). Ajungem la un randament final infim, adică la un preţ imens al energiei.

Sistemele energetice au fost proiectate (acum mulţi ani) astfel încât capacităţile de producţie securitare (cărbune, gaz, nuclear) să acopere media de consum. Vâr-furile de consum (cele zilnice sunt seara şi cele anuale sunt iarna) au fost gândite să fie preluate de energia hidro.

Astăzi sunt alte reguli în sistemul energetic. Regulile sunt dictate de „piaţă”, de „preţul marginal”. Adică preţul mic se vinde primul, ultimul preţ tranzacţionat fiind cel mai mare. În traducere: energia produsă de regenerabile este prima vândută, cel mai mare preţ era al cărbunelui şi de când au închis gazele ruşii este gazul. Vedem că totuşi nu este chiar aşa: dacă 200 de euro este preţul energiei electrice obţinută din gaz sau cărbune, de ce aceasta se vinde uneori şi de patru ori mai scump? Răspunsul este mai nuanţat, dar motivul principal este că nu există întotdeauna capacităţi de producţie disponibile, deci cererea nu are cum să fie acoperită.

O altă problemă a pieţei europene de energie (de gaze şi de energie electrică) ar fi că nu este pe deplin reglementată. Această piaţă a fost financiarizată de câteva companii şi fonduri de investiţii, care şi-au impus propriile reguli. Astfel, odată cu introducerea pieţei de futures pentru energie, s-au depăşit cu mult sumele şi can-tităţile de energie negociate pe această piaţă faţă de sumele şi cantităţile de pe piaţa spot, acolo unde tranzacţiile au ca finalitate schimbul de marfă, adică de energie real consumată.

Altă concluzie prealabilă este că Uniunea Europeană trebuie să rediscute cali-tatea de serviciu public sau cea de „marfă” a energiei pentru a reconsidera organizarea acestor pieţe sau cel puţin să limiteze dimensiunea pieţei futures la maxim 50% (cum zice teoria) din mărimea pieţei spot pentru a lăsa posibilitatea de hedging companiilor producătoare sau marilor consumatori şi a stopa posibilitatea brokerilor de a lansa tranzacţii speculative.

CONTRACARAREA CRIZEI ENERGETICE
ŞI MĂSURILE LUATE DE UNIUNEA EUROPEANĂ

Decuplarea Uniunii de gazul rusesc costă peste 200 miliarde de euro¹³. Aceşti bani sunt îndreptaţi în mai multe direcţii.

Trasee energetice alternative şi interconectare – o cale posibilă

Statele Unite se aşteptau la începerea unui conflict Federaţia Rusă – Ucraina şi au prevăzut criza economică / energetică generată de conflict. Astfel, chiar înainte de 24 februarie 2022, oficialităţi americane au început înaintea decidenţilor din Uniunea Europeană să caute soluţii alternative.

Cea mai simplă cale de aprovizionare alternativă cu gaze a fost schimbarea traseelor maritime ale gazului natural lichefiat (LNG). Căutarea a început la sfârşitul anului 2021¹⁴ şi au fost vizate ţările din Golful Persic, în special Qatarul. Cu toate că Statele Unite nu sunt printre cei mai mari producători de LNG, s-a mai avut în vedere ca acestea să exporte în Europa. Pentru această acţiune trebuiau să existe terminale de delichefiere, care să fie legate la sistemul european de transport al gazelor. S-a început construcţia acestora. Încă din 2020 a început să se discute chiar şi de aprovizionarea cu combustibili de către „conducte militare”¹⁵, care să deservească Grecia, Bulgaria şi România¹⁶.

S-a pus accentul pe traseele alternative ce vin din vestul peninsulei scandi–nave şi din zona Grecia – Turcia. Astfel, odată cu darea în folosinţă a noului interconector Grecia – Bulgaria s-a mărit capacitatea de aprovizionare a Europei prin sud.

În Grecia există două terminale LNG: Revythoussa (5,2 mld.mc/an) şi Alexan-dropoulis (5,5 mld.mc/an). Acestea sunt legate la sistemul de transport de gaze grecesc DESPA. Primul a fost conceput pentru aprovizionarea Greciei, al doilea pentru apro-vizionarea Greciei, Bulgariei şi României, dar România s-a retras din acest proiect în 2021.

Grecia consumă anual puţin peste 3 mld.mc¹⁷. La fel şi Bulgaria¹⁸.

Există două puncte de interconectare între Grecia şi Bulgaria la Kulata (1 mld.mc/an) şi Macaza (3 mld.mc/an) pusă în funcţiune anul acesta, cu posibilitatea de mărire a debitului în câţiva ani la 5 mld.mc/an.

  Fig. 14 – Interconexiunile pentru gaze Grecia – Bulgaria
Sursa: Enstog.eu¹⁹

Deci pe sud est Europa nu are posibilităţi de aprovizionare din terminalele de LNG decât pentru 4 miliarde de metri cubi/an. La acestea se adaugă şi interconectorul Turcia – Bulgaria (BRUA) cu gaze ce vin din Azerbaidjan prin TANAP. Capacitatea anuală este 3 mld.mc. Turcia este bănuită că de fapt prin această conductă pot ajunge gazele ruseşti, ce sunt transportate prin Turk Stream²⁰.

În total către Bulgaria se pot transporta maxim 7 mld.mc/an. Către România există interconexiune prin două puncte, cel ce ţine de BRUA (1.75 mld.mc/an) şi Negru Vodă (6 mld.mc/an).

Pentru sud-estul Europei, este clar că toate aceste capacităţi de transport şi delichefiere nu sunt suficiente şi din această cauză toate ţările din zonă au deficit de gaze, mai ales că România, singura ţară din zonă cu rezerve, şi-a diminuat extracţia şi nu a demarat nicio acţiune pentru extracţia gazelor din Marea Neagră sau din depozitele onshore. Traseele sud est europene trebuie să mai aprovizioneze şi Republica Moldova şi Ucraina, ţări nonUE.

Gaze din Marea Neagră mai pot extrage Bulgaria şi Turcia, din aceeaşi pungă. Turcia a demarat construcţia sondelor şi conductelor care să aducă gazul la ţărm. Acest lucru înseamnă că Bulgaria şi România vor extrage mai puţine gaze, deoarece acestea, aflându-se în zăcăminte învecinate, vor migra către cel care le va extrage primul.

În tot acest timp au fost reîncepute discuţiile pentru revitalizarea AGRI, traseul alternativ de aprovizionare cu gaze din Azerbaidjan²¹, prin Georgia, unde se poate construi un terminal de lichefiere, de unde gazele să fie preluate pe Marea Neagră şi delichefiate la Constanţa pentru a fi transportate către consumatorii din România sau din zonă.

  Fig. 15 – Conducta submarină Barcelona – Marsilia
Sursa: techxplore.com²²

Tot în sud, Spania şi Franţa doresc să-şi interconecteze sistemele de transport de gaze printr-un proiect îndrăzneţ, dar riscant.

Tot pe zona de sud est se preconizează şi interconectarea sistemelor electrice Grecia – Bulgaria cu o capacitate de 3.000 MVA pe o linie de 400 V²³, dar acest proiect va dura mulţi ani până va fi pus în funcţiune.

Europa de nord este la fel de nepregătită în a descărca şi delichefia LNG şi din această cauză tancurile de transport au aşteptat destul de mult timp pentru a fi des-cărcate²⁴. Germania face eforturi pentru construcţia primului terminal specializat²⁵. Evident că şi coasta atlantică europeană se află în aceeaşi situaţie²⁶.

Se fac eforturi pentru diversificarea ofertei, ajungându-se ca până şi Mozambicul²⁷ să îşi pună în funcţiune un terminal de lichefiere şi încărcare a tancurilor specializate.

Renunţarea la gazele ruseşti înseamnă că traseele alternative descrise trebuie să asigure cele aproape 170 mld.mc de gaz lipsă. Ce înseamnă acest lucru?

Este evident că noi conducte nu se pot face de pe un an pe altul, aşa că aceste miliarde de metri cubi de gaz trebuie să fie aduse cu tancuri specializate.

 Fig. 16 – Variaţia preţului gazelor în UE
Sursa: reuters.com²⁸

Un tanc mediu are o capacitate de 175.000 mc de gaz lichefiat. Prin delichefiere aceştia se transformă în 100.000.000 mc. Deci pentru a acoperi lipsa gazului rusesc, pe coastele Europei treuie să se descarce 1.700 de tancuri de LNG într-un an, ceea ce înseamnă cam 5 tancuri zi. Rezultă că ar trebui o flotă mai mare cu aproximativ 150 de astfel de vase. Un astfel de vas costă cam 200.000.000 euro, deci cam 30 de miliarde de euro ar fi doar vasele. La aceste cheltuieli trebuie adăugate mai mult ca sigur construcţia de noi instalaţii de lichefiere şi încărcare în tancuri şi mult mai multe instalaţii de delichefiere si pompare în sistemele de transport de gaze. Dacă discutăm la nivelul Uniunii, sumele nu sunt mari.

Problema este că gazul ce a fost transportat în stare lichefiată este mai scump cu 100% faţă de gazul transportat prin conducte.

Astfel preţurile europene la gaze au crescut ameţitor după invazia rusească în Ucraina. De ceva timp au început să scadă tinzând spre preţul real al LNG.

Sancţiuni şi reglementare – un semieşec

Începând cu 2014, după ocuparea Crimeei, Federaţia Rusă s-a confruntat cu câteva sancţiuni economice. După 24 februarie 2022 acestea s-au înmulţit.

Federaţia Rusă nu a pierdut timpul şi s-a adaptat sancţiunilor. Astfel a crescut livrările de LNG, Europa importând LNG rusesc cu 41% mai mult²⁹ decât în 2021. Dar nu numai gazele au plecat din Rusia, ci şi tot ce înseamnă petrol şi produse secundare şi cărbune.

Veniturile Rusiei au crescut cu toate că volumele s-au diminuat simţitor³⁰. La fiecare val de sancţiuni, energia fiind tranzacţionata ca marfă pe pieţele naţionale sau comunitare, cum este normal, preţurile au crescut, veniturile Rusiei din vânzarea de materii prime energetice au crescut şi ele.

Fig. 17 – Creşterile preţurilor materiilor prime energetice
Sursa: bruegel.org³¹

Fig. 18 – Importurile de combustibili fosili din Federaţia Rusă în UE de la începutul războiului până în octombrie 2022
Sursa: dw.com³²

 

Fig. 19 – Topul importatorilor europeni de combustibili fosili din Federaţia Rusă în septembrie 2022
Sursa: adevarul.ro³³

Nefiind stopate total importurile din Federaţia Rusă, aceasta câştigă de fapt mai mulţi bani. Exporturile au crescut în special către marii importatori China³⁴ şi India. Astfel se demonstrează că politica de sancţionare a avut un efect contrar³⁵.

 Fig. 20 – Creşterea contului curent al Federaţiei Ruse în lunile ian-oct 2022
Sursa: bruegel.org³⁶

Una peste alta, mai există şi ţări care au dat derogări la sancţiunile împotriva Rusiei. Olanda este cel mai bun exemplu, deoarece derogările s-au dat multor companii ruseşti³⁷.

Sancţiunile aplicate Federaţiei Ruse trebuie tratate cel puţin din două puncte de vedere, cel legat de veniturile din produsele energetice exportate, care de fapt au crescut veniturile, şi cel legat de plecarea marilor companii occidentale şi imposi-bilitatea de a importa fel de fel de materii prime şi produse de maximă necesitate industriei şi serviciilor. Este indiscutabil că aceste sancţiuni trebuie aplicate pentru a reduce puterea economică şi a slăbi puterea politică a conducerii actuale a Federaţiei Ruse. Sancţiunile până la urmă destabilizează viaţa cotidiană în cele mai neaşteptate domenii³⁸.

Achiziţii comune de gaze – o cale plauzibilă

Membrii UE doresc să facă achiziţii comune de gaz³⁹. De câteva luni se tot discută această variantă şi încă (decembrie 2022) nu s-a ajuns la niciun rezultat. Până acum Federaţia Rusă a tratat separat cu ţările Uniunii tocmai pentru a obţine dezbinare şi un preţ mai bun. Cum este normal, când cumperi cantităţi mari, scazi preţul. Până acum, situaţia a convenit în special Germaniei, cel mai mare consumator, deci a avut cel mai mic preţ de achiziţie, de aici rezultând că şi-a menţinut competitivitatea industrială.

Ideea ca UE să achiziţioneze pentru ţările membre gaze⁴⁰ este bună, dar există ţări care se opun. După 10 luni de la începerea conflictului încă nu s-a hotărât dacă aceste achiziţii se vor face de către o entitate special creată, cum se vor face şi cum se vor împărţi cantităţile de gaze cumpărate.

Mai mult decât atât, ideea a prins şi pentru achiziţiile de petrol, încercându-se formarea unui cartel al consumatorilor⁴¹, în oglindă cu cel al producătorilor, OPEC+, ce include şi Rusia.

Plafonarea preţurilor şi subvenţii – o posibilă cale de urcare a preţurilor

Trebuie să lucrăm cu două tipuri de plafonări: plafonarea preţului european de achiziţie al gazelor şi plafonările naţionale de vânzare către consumatorii de energie.

Impunerea unor preţuri de achiziţie de gaze ruseşti este probabil o utopie. Nu este posibilă stabilirea unui preţ fix numai pentru produsele energetice ruseşti. Primele ţări care s-au împotrivit sunt Germania şi Olanda⁴², probabil pe conside-rentul că orice intruziune într-o piaţă ce se consideră liberă duce la dereglarea ei. Piaţa de gaze oricum este distorsionată de slaba ofertă, de slabă reglementare, de financiarizare⁴³, de traderii care cumpără en-gros mai ieftin şi vând en-detail mai scump şi de faptul că LNG-ul este mai scump decât gazele transportate prin conducte. Mai apar: distorsiunea „jocului” preţului la bursa de energie, bursă care nu este organizată pe principiile burselor de mărfuri, şi distorsiunea indusă de piaţa contractelor futures, care este (ca volume) mai mare de 17 ori decât piaţa spot, ceea ce reprezintă un nonsens.

Problema este că orice plafonare duce la penurie, ce are ca urmare creşterea preţurilor. Penuria de gaze se datorează faptului că, dacă până acum a existat posibilitatea de aprovizionare din Rusia prin conducte, Europa nu are atâtea terminale care să acopere această lipsă. Mai intervine şi concurenţa Asiei, cel mare consumator de LNG. Preţurile pe plan mondial sunt ridicate şi orice producător va dori să-şi maximizeze profiturile, deci va exporta acolo unde preţul este mai mare.

14 din cei 15 membri UE care doresc plafonarea preţurilor de achiziţie (Belgia, Bulgaria, Croaţia, Franţa, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia şi Spania) nu au rezerve, numai România ar putea rezista în această penurie, deoarece dispune de rezerve proprii. Pentru România este un nonsens să plafonezi preţul producţiei interne la un preţ cu mult mai mare decât preţul de producţie, preţ dat de pseudobursa olandeză TTF⁴⁴. Dar România este un caz aparte, în sensul că politicile naţionale în domeniul energiei sunt făcute de OMV⁴⁵.

Preţurile fiind de nesuportat de o mare parte a consumatorilor, statele trebuie să acorde subvenţii. Nu oricărui consumator, dar sunt multe categorii de consumatori care primesc subvenţie, deoarece nu este definit corespunzător termenul de „consu-mator vulnerabil”. Aceasta înseamnă că orice furnizor de energie poate cumpăra la orice preţ şi statul îl va despăgubi cu diferenţa dintre preţul de achiziţie şi preţul de vânzare către consumator, ceea ce reprezintă un alt nonsens. Cel mai bun exemplu îl oferă România: subvenţiile acordate pentru energie în 10 luni de război în Ucraina se vor situa la 7,5 miliarde de lei (1,5 miliarde de euro)⁴⁶.

Dar cum formarea preţului energiei electrice este în funcţie de „preţul marginal”, adică de obţinerea electricităţii din gaz şi cărbune, penuria de gaz se transferă şi la energia electrică, deci şi aici avem o creştere de câteva ori a preţurilor din „piaţa liberă”.

Decuplarea preţului energiei electrice de preţul gazelor – un deziderat bun la care nu se va ajunge

Este un deziderat, deoarece subiectul este doar în discuţie, mari împotriviri având chiar producătorii de energie, convenindu-le preţurile mari ce duc la profituri mari. Dacă mai punem în balanţă şi faptul că mulţi dintre aceşti mari producători europeni au ca acţionari majoritari statele care primesc mai mulţi bani la buget, ne este clar că decuplarea nu se va realiza.

Motivele decuplării sunt simple: doar 20% din energia electrică europeană provine din gaz. Cum este posibil ca din cauza unei cincimi din totalul energiei electrice produse să crească preţul pentru toată producţia de câteva ori? Înţelegem că gazul s-a scumpit, că a atras după el scumpirea cărbunelui şi a petrolului, dar combustibilii nucleari, apa, vântul şi soarele (aproape 60% din mixul electro-energetic european) nu s-au scumpit!

Tot în sprijinul nerealizării decuplării vine şi faptul că nimeni nu vrea să renunţe măcar temporar la piaţa certificatelor CO2, o altă financiarizare (azi) fără sens a pieţei de energie.

Investiţii în energie nucleară – probabil cea mai înţeleaptă cale

În UE generarea de energie electrică în centralele nucleare a scăzut an de an cu procentul îngrijorător de 15%⁴⁷. Energia nucleară trebuie să fie un monopol al statului din cauza problemelor de securitate în exploatare.

Fiecare ţară şi-a stabilit propriile politici în funcţie de economia pe care industria energetică trebuie să o susţină, în funcţie de politicile „verzi” ale UE sau în funcţie de interesele politice impuse de Federaţia Rusă prin agenţii de influenţă. Energia nucleară s-a dezvoltat în Europa vestică începând cu anii ’70, ţara cu cea mai dezvoltată industrie nucleară fiind Franţa, care îşi asigura acum câţiva ani peste 70% din necesar. Acum câţiva ani Franţa avea 56 de reactoare în funcţiune, astăzi func-ţionează doar jumătate din ele⁴⁸, acesta fiind motivul real pentru creşterea preţului energiei⁴⁹ în această ţară. Germania a dorit să închidă toate centralele nucleare după accidentul Fukushima. Aproape că a reuşit după închiderea centralelor pe cărbune. În acest context, nimeni încă nu vorbeşte de agenţii de influenţă ce lucrează pentru Federaţia Rusă.

Mai nou, taxonomia UE acceptă că generarea nucleară este eligibilă pentru viitoarele fonduri alocate, astfel câteva ţări şi-au ales ca parteneri strategici în funcţie de tehnologia americano-canadiană.

Investiţii în energie regenerabilă şi în sisteme de stocare a energiei – priorităţi abandonate

În sărăcia energetică în care se află, UE a accelerat investiţiile începute în solar şi eolian, deoarece acestea se realizează mult mai repede. Cu toate că Agenţia Internaţională a Energiei prognozează o creştere a generării energiei din regenerabile⁵⁰, totuşi în UE aceasta nu se mai află printre priorităţi⁵¹, deoarece acest tip de energie nu conferă securitate, neputând fi generată continuu.

Se investeşte mult în cercetarea în domeniul stocării de energie⁵², deoarece randamentele sunt mici, tehnologiile existente se demonstrează că sunt generatoare de probleme de mediu. Nicio tehnologie ieftină nu s-a aşezat în piaţă. Există capacităţi de stocare mari, dar acestea nu sunt altele decât hidrocentralele cu pompaj, care sunt extrem de scumpe şi capacităţile de stocare sunt mari. Ce sunt acestea? Avem două lacuri de acumulare la altitudini diferite, dacă trebuie stocată energia se pompează (cu motoare electrice) apa din lacul de la altitudinea la mică, dacă se doreşte recuperarea acesteia se produce energie prin turbinajul apei stocate.

„Naţionalizarea” – o cale de avut în vedere

După începerea războiului şi bombardarea masivă a facilităţilor energetice ucrainene de către Rusia, există ţări care au înţeles că energia nu este o marfă, ci un serviciu public.

Franţa deţine o companie naţională (EdF), care deţine pe orizontală şi verticală (producţie, transport, distribuţie şi furnizare) procentele majoritare. În ultimele luni EdF a cumpărat de la acţionarii⁵³ minoritari pachetele de acţiuni.

Germania a adoptat altă strategie: a împrumutat marile companii cu sume importante de bani, împrumuturi pe care ulterior le-a convertit în acţiuni⁵⁴.

În general, în ţările estice UE, companiile din energie sunt deţinute majoritar, dacă nu total, de state.

Problema preluării controlului majoritar sau total în industriile energetice naţionale ale membrilor UE este în actualitate şi este posibil ca să fie studiată după stabilirea dacă energia este sau nu o marfă tranzacţionabilă în pieţe libere sau este serviciu public şi social indispensabil.

ROMÂNIA ÎN OCHIUL URAGANULUI ENERGETIC

România nu are o strategie energetică din 2008; singurul document pe care îl respectă cu „sfinţenie” este PNIESC – Planul Naţional Integrat în domeniul Energiei şi Schimbărilor Climatice⁵⁵, ce a fost elaborat în 2020. România se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: nu ar exista război la graniţă, nu ar exista presiuni geostrategice în domeniul energiei, nu ar exista o penurie de energie generalizată în Europa. România încearcă să respecte ceea ce s-a angajat în 2020, neînţelegând că totul s-a schimbat începând cu februarie 2022 şi că se află în mijlocul unei crize energetice majore, în care ar putea avea un cuvânt de spus şi ar putea negocia cu establishmentul UE, deoarece este printre puţinele ţări care dispune de resurse. România nu poate face nicio corelare între „sursele prosperităţii” şi „sursele securităţii”, adică resursele energetice de care dispune.

ANRM – Agenţia Naţională a Resurselor Minerale nu a mai acordat licenţe de explorare şi extracţie de aproape 10 ani. Producătorii de gaz (Romgaz şi Petrom aveau până anul trecut 96% din piaţă) şi-au micşorat producţia şi singurul nou zăcământ dat în exploatare este cel offshore, administrat de Black Sea Oil & Gas, care poate asigura 9% din consumul naţional timp de 10 ani. Zăcămintele de la Caragele, cu toate că sunt descoperite de 7 ani, încă sunt neexploatate. Toate acestea sunt rezultatul legiferării haotice⁵⁶ (sau deliberate), care a făcut imposibile noile investiţii în energie.

Singura companie din gaze care a făcut investiţii mai serioase este transpor-tatorul Transgaz.

Producţia de petrol a scăzut⁵⁷ cu 6,4% în primele 8 luni după începerea con-flictului. Producţia de cărbune este infimă şi importul a crescut⁵⁸, cu toate că autorităţile se lăudau acum câţiva ani că România deţine rezerve de cărbune pentru mai mult de 100 de ani.

În producţia de energie electrică este dezastru. Au fost închise multe capacităţi pe cărbune şi gaz în ultimii ani şi nu au fost înlocuite cu nimic. Hidroelectrica nu a mai investit în noi capacităţi şi nu şi-a decolmatat lacurile de 30 de ani, ceea ce reprezintă o scădere a rezervelor de apă în vederea turbinării cu 30%. Nici în energia regenerabilă nu s-a mai investit, aceleaşi capacităţi existând de 7 ani.

Singurul lucru notabil este parteneriatul cu Statele Unite în domeniul energiei nucleare pentru reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă⁵⁹ şi pentru noua tehnologie cu reactoare nucleare mici (SMR).

Singura creştere este la importuri. Cantitatea de gaze importată a crescut cu 30% în ultimii trei ani şi, dacă România era exportator de energie acum 10 ani, din 2019 este importator net.

Pieţele europene au fost „adaptate specificului” local şi nu sunt altceva decât o butaforie, care acoperă afacerile veroase ale unor firme „de apartament”, care nu fac altceva decât brokeraj, adică vând aceeaşi „marfă” de mai multe ori.

Cam acestea sunt motivele pentru care preţurile au crescut înainte de începerea războiului ruso-ucrainean şi pentru care au explodat după.

România a adoptat calea subvenţiilor în loc să investească în capacităţi noi şi să ceară decuplarea de la piaţa europeană pentru o perioadă limitată de timp. România este exemplul negativ în presa străină⁶⁰. Piaţa de energie românească este blocată⁶¹, toată producţia pentru viitoarele luni fiind cumpărată.

Preţurile exorbitante şi subvenţia la cumpărător au blocat furnizorii, care la rândul lor au blocat distribuitorii, astfel încât unii dintre ei se gândesc să-şi vândă operaţiunile din România⁶².

Toată această conjunctură a făcut ca mediul economic să fie nefavorabil, scăzând consumul de gaze⁶³ şi de energie electrică⁶⁴.

KALAŞNIKOVUL ENERGETIC RUSESC LA TÂMPLA MOLDOVEI
ŞI AJUTORUL ROMÂNESC

URSS-ul şi, dincoace de 1991, Federaţia Rusă au subjugat energetic Republica Moldova. Războiul hibrid plănuit de ruşi se manifestă cel mai atroce zilele acestea în Moldova din cauza distrugerii infrastructurii energetice ucrainene, infrastructură de care Moldova depinde încă. Zilele trecute sistemul energetic moldovenesc a sucombat, deoarece este lipsit de capacităţi de producţie de energie electrică şi din lipsa resurselor şi surselor de gaze naturale. Câteva raioane din nord⁶⁵ nu au avut de unde să se alimenteze cu energie electrică.

Situaţia este dezastruoasă. Moldova consumă cam 1 miliard de metri cubi de gaze anual. Comparativ cu România, Republica Moldova consumă de 11 ori mai puţin. Dacă ar avea propriile capacităţi de producţie de energie electrică, nevoia ar creşte până la 1,5 mld.mc/an, deoarece industria nu este prea dezvoltată. Astăzi România produce 10 mld.mc/an, dar consumă puţin peste 12 mld.mc/an. Sursa de gaze din Moldova până acum nu mult timp a fost Federaţia Rusă în proporţie de 100%.

Transportul, distribuţia şi furni-zarea de gaze sunt gestionate de com-pania naţională Moldovagaz şi sub-sidiarele acesteia. Problema este că Moldovagaz este o companie deţinută în proporţie de 50% de Gazprom⁶⁶, la care se adaugă 13,44% ale autorităţilor autoproclamatei republici transnistrene. Deci controlul este deţinut de Federaţia Rusă.

Cea mai bună decizie a autori-tăţilor româneşti a fost când s-a decis ca Transgazul să construiască un interconector şi o nouă structură de transport de gaze ce provine din România. Vestmoldtransgaz a fost achiziţionat de Transgaz, vestea bună fiind că în societatea moldovenească mai este acţionar cu 25% şi BERD. Această societate însă nu acoperă decât o mică parte din aprovizionarea teri-toriului, neputând încă prelua totala aprovizionare cu gaze din România. ⁶⁷

La începutul lunii noiembrie, Moldova primea din Federaţia Rusă⁶⁸ numai 51% din necesarul de gaze contractat.

Pentru energia electrică situaţia este la fel de complicată. Pe teritoriul transnistrean se află o mare termocentrală, cea de la Cuciurgani, de 2.500 MW, care se află în proprietatea concernului rusesc RAO EAS. Tot în autoproclamata republică transnistreană, la Dubăsari, mai este o capacitate de 46 MW. Pe partea dreaptă a Nistrului se află câteva capacităţi mici de producţie: la Chişinău, Termoelectrica poate asigura doar 300 MW, la Bălţi mai există o capacitate de 35 MW, la care se adaugă încă 100 MW din capacităţi mici împrăştiate pe teritoriul Republicii Moldova⁶⁹.

Pe surse de materii prime, există posibilitatea ca termocentralele enumerate să se aprovizioneze cu gaz (capacitatea de 2.000 MW), cărbune (capacitatea de 1.000 MW) sau păcură (capacitatea de 2.180 MW). La acestea se adaugă 64 MW pe hidro şi 4 MW pe regenerabile.

Din punct de vedere tehnic, standardele de funcţionare ale sistemului electric au fost, până imediat după începerea războiului, cele ruseşti, Moldova şi Ucraina fiind cuplate la sistemul de transport al Comunităţii Statelor Independente (CSI). Astăzi funcţionează în sincron cu sistemul european ENTSO-E, ceea ce face ca sistemul moldovenesc să se poată interconecta şi cu România şi cu Ucraina.

Cu alte cuvinte, pe malul drept al Nistrului se produce aproximativ 15% din necesar, ceea ce înseamnă cam 0,836 TWh/an. România trebuie să compenseze restul de până la 5,5 TWh/an, adică aproximativ 4,7 TWh/an. Calculând, înseamnă că media de capacităţi disponibile (şi de interconectare) pentru a suplini deficitul moldovenesc ar fi 42 MWh pe oră. Fiind o medie, probabil că maximul în sezonul rece este de 235 MWh pe oră, conform declaraţiei ministrului moldovean al dezvoltării, Andrei Spânu⁷⁰. Nu este mult, dar atât timp cât România nu îşi poate asigura singură necesarul de consum, deci importă, azi este imposibil ca România să asigure securitatea energetică (pe energie electrică) a Moldovei.

Fig. 22 – Interconectările Transgaz din Bulgaria către Moldova
Sursa: Transgaz⁷¹

Problema energetică moldovenească înseamnă şi preţul energiei: gazul s-a scumpit cu mai mult de şase ori faţă de preţul din noiembrie 2021⁷². Acest fapt duce şi la scumpirea energiei electrice. Termocentrala de la Cuciurgani a redus mai mult de jumătate aprovizionarea cu energie electrică. Dacă înainte 70% din importuri erau asigurate de centralele de pe malul stâng (din Transnistria), astăzi din lipsa de gaze importurile sunt asigurate doar în proporţie de 27%. Cererea neacoperită duce la mărirea preţurilor. Creşterea preţurilor duce la micşorarea consumului. Astfel consumul de gaze s-a redus dramatic cu 57% şi cel de energie electrică cu 14%⁷³.

De câteva zile Moldova cumpără energie din piaţa românească⁷⁴. Hidroelectrica vinde în Moldova la un preţ convenabil ambelor părţi, preţ aproape dublu decât cel subvenţionat către populaţie: 450 lei/MWh. Efortul României acoperă 90% din consum, ceea ce este un record.

Probleme există: interconexi-unile cu Moldova trec prin Ucraina. La momentul redactării acestui paragraf (21 nov. 2022), România exporta spre Moldova prin Ucraina via Isaccea – Vulcăneşti şi via Porub-noe aproximativ 250 MW. Riscurile sunt mari, deoarece trecând prin teritoriul ucrainean liniile de tran-sport pot fi avariate de rachetele sau dronele ruseşti.

Se doreşte ca pe viitor co-nexiunea să se facă direct pe graniţa româno-moldovenească. Pentru această conexiune Statele Unite au acordat un ajutor substanţial Mol-dovei⁷⁵ în valoare de 20 milioane de dolari, materializat în echipamente de gestiune a transferului de putere⁷⁶.

Pentru aprovizionarea cu gaze, guvernul de la Chişinău a încheiat contracte de suplimentare a impor-turilor cu Grecia şi Turcia⁷⁷, cu tran-sport prin interconectorul bulgar, deoarece se aşteptă ca Gazpromul să întrerupă⁷⁸ total legătura cu Moldova. Gazele pot ajunge în România prin cele două inter-conectoare cu Bulgaria: Negru Vodă şi Giurgiu – Ruse. Mai departe putând ajunge în Moldova ori pe la Iaşi – Ungheni ori pe la Isaccea către Vulcăneşti.

Din mediile naţionaliste pro-ruse de la Bucureşti se aud adeseori păreri că România nu trebuie să ajute Moldova sau Ucraina în criza energetică în care se află. Este adevărat că România are deficit, dar din puţinul nostru suntem datori a ne ajuta românii de dincolo de Prut şi a înţelege situaţia dificilă în care se află actuala conducere proeuropeană de la Chişinău.

ÎN PLASA RUSIEI

Conflictul ucrainean a generat o reacţie a aliaţilor la care nimeni nu s-a aşteptat, aceea de condamnare a Kremlinului şi de distanţare de politica Moscovei.

Primul pas a fost făcut de Kazahstan, care a refuzat să plătească sau să primească ruble pentru gaze⁷⁹. Kazahii au o producţie de 25 mld.mc/an, consumă 14 mld.mc/an⁸⁰, exportă către Federaţia Rusă restul, care la rândul ei pompează gazul către vest. Rusia are pretenţia ca exporturile să i se plătească în ruble, iar kazahii nu doresc să primească ruble pe gazele exportate.

Fig. 25 – Redirecţionarea exporturilor de gaz către China
Sursa: chinaresurserisk.com⁸¹

Cu China lucrurile merg mai bine, deoarece Kremlinul doreşte reorientarea exporturilor de materii prime energetice către cel mai mare consumator mondial. Astfel, nu de mult s-a dat în folosinţă noul gazoduct Power of Siberia, care are o lungime de 2.000 km şi cu un debit anual de 55 mld.mc, cam 9% din cât consumă China. Se doreşte construcţia celui de al doilea tronson Power of Siberia, pe un traseu ce străbate Mongolia, dar construcţia a peste 5.000 km de conductă înseamnă mulţi ani până la punerea în funcţiune. Oricum cele două noi trasee nu vor putea acoperi cantitatea pe care Federaţia Rusă o exportă în Europa, dar vor crea o oarecare dependenţă a Chinei de gazul rusesc.

Federaţia Rusă creează probleme industriei nucleare mondiale. Tehnologia rusească a fost exportată şi aproximativ 10% din reactoarele de pe mapamond fo-losesc această tehnologie (42 din 437). În construcţie sunt 52, din care 21 cu tehno-logie rusească⁸².

Fig. 26 – Reactoare în construcţie
Sursa: economedia.ro

Tehnologia cumpărată din Federaţia Rusă înseamnă dependenţă faţă de com-bustibilii nucleari ruseşti. Observăm că multe ţări îşi creează această dependenţă. Ce ar trebui să îngrijoreze este mărirea dependenţei energetice a Turciei faţă de Rusia. Acum câţiva ani dependenţa faţă de gazele ruseşti era de 76%. Darea în folosinţă a Turk Stream a mărit această dependenţă. La un moment dat dependenţa va creşte odată cu punerea în funcţiune a centralei atomoelectrice turceşti.

Statele Unite pun în funcţiune o nouă tehnologie, cea a SMR (small modular reactors). Aceste mici reactoare folosesc uraniu îmbogăţit. Singurul producător de uraniu îmbogăţit comercial este o sucursală a concernului rus ROSATOM⁸³. Rusia deţine 35% din toată producţia mondială de uraniu îmbogăţit, ceea ce face ca ţările care erau orientate către tehnologia rusească să mai analizeze problema, deoarece oricând şi ROSATOM poate intra pe lista companiilor sancţionate din Rusia.

Bibliografie online

Siteuri oficiale

1. Brugel.org	6. Moldoelectrica.md
2. Deutscher Verein des Gas – dvgw.de	7. Transelectrica.ro
3. Europa.eu	8. Transgaz.ro
4. Entso-g.eu	9. Vestmoldovatransgaz www.vmtg.md
5. Moldovagaz.md	10. World Fact Book cia.gov/the-world-factbook

Agenţii de presa

1. agerpres.ro	4. Phys.org	7. Techxplore.com
2. alephnews.ro	5. rador.ro	8. Vizualcapitalist.com
3. OilPrice.com	6. reuters.com	9. Worldometers.info

Publicaţii online

1. Adevarul.ro	10 Cotidianul.md	19. Futurism.com
2. Admie.gr	11. cursdeguvernare.ro	20. G4media.ro
3. Axios.com	12. Deschide.md	21. Hotnews.ro
4. Bbc.com	13. Digi24.ro	22. Republica.ro
5. biznesalert.pl	14. DW.com	23. Spotmedia.ro
6. Bursa.ro	15. Economedia.ro	24. TheConversation.com
7. CaleaEuropeana.ro	16. europalibera.org	25. turkishminute.com
8. Chinaresurserisk.com	17. europolitics.ro	26. www.societal.fr
9. Contributors.ro	18. ewmagazine.nl	27. Ziare.com