dr. Stelian GOMBOŞ^*

PREAMBUL SAU PROLOG LA PARTEA I

Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia şi împreună cu celelalte ştiinţe sociale.

De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, două dintre marile forţe ce au modelat lumea şi societatea umană încă de la zorii apariţiei acestora, a existat o legătură inevitabilă şi indisolubilă.

Atât dreptul, cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa într-un sistem mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri.

Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului ele s-au diferenţiat, nu însă într-un mod totalmente antagonic. Diferenţierea sau deosebirea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia.

Ca normă şi spiritualitate, ce are drept centru de greutate fiinţa umană, dreptul se interferează cu religia, în grade diferite, în existenţa sa temporală şi spaţială, do-bândind când un conţinut profund religios, când, din contră, un conţinut absolut ateist, independent şi delimitat de religie.

În literatura de specialitate s-au exprimat poziţii diverse: de la dizolvarea drep-tului în religie, la separarea lor radicală, înregistrându-se însă şi opinii intermediare.

În linii mari, putem aprecia a priori că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept.