Ambasador prof. univ. dr. Dumitru PREDA

8 august 2021, Bucureşti

  La încheierea lecturii ultimului volum de „Scrieri târzii” semnat de Constantin Vlad nu am putut rosti decât un gând străfulgerat în acel moment odată cu imaginea ultimei noastre întâlniri, şi anume: „Dragă Domnule Ambasador, cât ne lipseşti!”

Ne auzisem la telefon după ce eu depăşisem săptămânile de încercare produse de Covid-19, la sfârşitul anului trecut şi începutul celui actual; m-a încurajat şi ne-am promis că ne vom întâlni pentru a discuta unele proiecte – era mereu un constructor activ, îndemn la creaţie şi dialog; printre acestea se afla şi o sugestie-reproş privind absenţa din recenta ediţie, a doua, a volumului 1989. Principiul dominoului, elaborat împreună cu colegul Mihai Retegan, a unor rapoarte transmise de Domnia-Sa pe când îndeplinea înalta responsabilitate de Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României la Tokyo. Din păcate Timpul, acest neînduplecat adversar al tuturor, s-a grăbit mai tare decât noi, iar convorbirea plănuită a rămas pentru alte orizonturi. Regretul meu e cu atât mai mare cu cât, fiind în plin proces de definitivare a primului tom al seriei România şi Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa (De la Dipoli la Helsinki), luminile şi propunerile rezultate dintr-o experienţă trăită îmi erau deosebit de utile în analiza introductivă şi în notele inserate documentelor selectate.

Scrisul a rămas întotdeauna arma şi, în acelaşi timp, leacul tămăduitor pentru Omul de aleasă cultură şi deosebită sensibilitate care avea să fie Diplomatul de solidă formaţie şi probitate, volumele sale publicate începând din 1971 şi până la trecerea sa Dincolo fiind o mărturisire neîncetată a intelectualului-cetăţean deopotrivă asupra problemelor Lumii contemporane (vezi Istoria Diplomaţiei secolului XX, cartea sa de

căpătâi) şi ale Ţării sale (compară Puncte cardinale îndepărtate, cartea sa de suflet), o bătălie a spiritului său ardent, confruntat cu întrebări numeroase şi continue incerti-tudini, păstrând, totuşi, o viziune echilibrată şi încrezătoare pentru viitor. Alături de Familie, poezia şi muzica i-au fost aliatele de nădejde, i-au dat aripi şi înnobilat trăirile, i-au alinat frământările şi durerile provocate fie de semeni (indiferent de poziţia acestora) sau de întâmplările vieţii.

Cu sinceritate, aş adăuga că în strădaniile mele de a spori şi cizela discursul meu ca istoric am aflat puteri reînnoite în aceiaşi aliaţi precum distinsul meu Coleg.

Însemnările Profesorului-Ambasador Constantin Vlad, ce acoperă intervalul 17 aprilie 2020 – 4 aprilie 2021 sunt, astfel, străbătute de versuri, adesea încărcate de povara anilor şi a sentimentelor (Mi-e dor de mine,/ Cel de demult/ Mi-e dor de mine,/ Cel dintotdeauna/ Mi-e dor de mine/ Cu tine alături/ În gânduri,/ În tăceri,/ În inimi,/ În vreri,/ În trăiri şi în faceri). În aceste pagini îl regăsim sau unii îl vor descoperi pe Omul discret, delicat şi elegant în vorbire şi gesturi, aşa cum l-am cunoscut şi eu, aşa cum îl aşează în memoria lor numeroase personalităţi din ţară şi din străinătate. La fel, întâlnim multe comentarii referitoare la muzică, muzicieni, la rolul acestora în pot-enţarea dimensiunii culturale a politicii externe. „Pe vremuri – notează, de exemplu, pe 2 mai 2020 – ambasadorii României mergeau şi mijloceau contacte între instituţiile culturale din România şi cele corespunzătoare din ţările unde sunt acreditaţi. Asemenea treburi intrau în fişa postului. Oare acum mai sunt?”

Cotidianul pandemic ce tensionează în aceste zile şi luni destine individuale şi pe cele ale colectivităţilor de pe întregul mapamond este desigur consemnat cu atenţie şi, de asemenea, îi impune reflecţii de profunzime: „Globul pământesc pe toată su-prafaţa lui, cu ţări şi popoare dintre cele mai diferite, cu rase şi naţionalităţi, Europa de la Atlantic la Urali şi noi cu ea – toţi îşi încovoaie spatele în faţa a ceea ce în mod unanim este denumit al doilea val de coronavirus, cu toate urmările sale. Se închid graniţe de ţări, se închid provincii, oraşe şi alte aşezări mari şi mici, înăuntrul lor se închid şcoli, restaurante, teatre. Se acţionează pripit, aproape de panică. Tot mai multe spitale nu mai fac faţă. Ne vom opri, oare din acest carusel care seamănă tot mai mult cu un perpetuum mobile?” Şi mai încolo, filosoful îndrăgostit de înţeleptul Împărat Marcus Aurelius subliniază critic-amărui: Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, proclamate solemn de Carta Naţiunilor Unite încă din 1948, sunt în prezent prima victimă a Pandemiei. „Dar care nu e provocată de virus, ci de autorităţile ce pretind că ne protejează. Şi, în ciuda faptului că toţi specialiştii în Drept constituţional spun că numai Parlamentele pot îngrădi, în perioade de criză, anumite drepturi şi libertăţi ale omului, decizia de a îndigui libertăţi şi drepturi o iau de unele autorităţi care ţin de guvern, iar lumea e anunţată despre măsura luată de un slujbaş oarecare. Şi aceasta, peste tot, aşa cum ne arată mass-media”.

Analistul de fineţe nu ezită să realizeze sintetice observaţii şi pertinente judecăţi în câteva eseuri asupra politicii internaţionale, a confruntărilor dintre Marile Puteri în disputa pentru dominaţie. Redăm una dintre ele: „Adevăratul competitor al SUA este China. Probabil cele două puteri (de fapt superputeri, SUA reală, China în devenire. Se vor afla, probabil, într-un fel de coexistenţă o jumătate de veac sau un veac. Când China va deveni Number One în toate sensurile. Cum se va comporta China în această poziţie? Amintesc cititorului că Ciu En-Lai îi spunea lui Nehru (ce nume mari? Mai există acum Mişcarea Neutrilor? Că R.P. Chineză nu va deveni vreodată superputere (înţelegea cu năravurile unei superputeri). Îmi pare rău nu pentru Ciu En-Lai şi pentru lume. Există o condiţie obiectivă care va face ca China să intre efectiv în rol de unică putere dominantă în lume. Cândva, verbal şi în scris am susţinut că Lumea nu va fi mai fericită sub dominaţie chineză decât este acum sub dominaţie americană” (!).

Nu uită nici problema înlăcrimată a Basarabiei şi menţionează noile atitudini ale Moscovei faţă de incriminantul Pact Ribbentrop-Molotov din 1939, fără reacţii, însă, corespunzătoare din partea Bucureştilor, la fel şi în chestiunea marcării Cente-narului Tratatului de Pace din 4 iunie 1920 de la Trianon, care a consfinţit recunoaş-terea internaţională a Unirii Românilor din 1918, a Statului lor întregit, independent şi suveran.

Închei aceste scurte şi parţiale notaţii subiective cu o altă afirmaţie pe deplin valabilă a acestui Senior al Culturii şi Diplomaţiei româneşti, dintr-o experienţă de viaţă pe care eu însumi ca tânăr elev şi apoi absolvent al Universităţii bucureştene am trăit-o îmbogăţindu-mi mintea şi sufletul la izvorul literei scrise şi tipărite. „Am aparţinut unei generaţii – mărturiseşte Profesorul Constantin Vlad (de fapt, întăreşte el, substantivul ar trebui pus la plural) – ahtiată după cultură, inclusiv după literatură. Erau generaţii care citeau, citeau oricând aveau posibilitatea s-o facă. Această sete de cultură era sprijinită de o politică culturală a statului. Se tipăreau tiraje de sute, uneori chiar mii de exemplare, la preţuri subvenţionate de stat. Adesea studenţii mei se minunau în câte exemplare s-a tipărit o carte şi la ce preţ. Biblioteca noastră stă mărturiile în acest sens. Avem sute, multe sute de cărţi tipărite în România, din literatura autohtonă şi cea universală. Îndrăznesc să afirm că nu există roman de valoare în literatura universală care să nu fie tradus în româneşte. Cred că orice investigaţie la Biblioteca Naţională ar întări afirmaţiile mele”.

Drept pentru care, mulţumindu-i din nou pentru spiritul creator şi plin de iubire faţă de oameni, faţă de Cultură şi Istorie, îmi exprim cu reverenţă prinosul de recunoştinţă pentru moştenirea lăsată timp de aproape un veac prin viaţa exemplară şi lucrarea sa temeinică şi devotată în serviciul Patriei sale, înnobilate prin vrednicia Scrisului său.

Ambasador prof. univ. dr. Dumitru PREDA

8 august 2021, Bucureşti