Radu MOLDOVAN

Abstract. “…energy, taken as a factor in the development, progress and security of European values, is evolving according to the capacity and speed of the whole of Europe, as a whole, to adapt, as it goes, to the expectations in the matter.”

Ca mai toate domeniile de activitate care compun economia unui actor politic, fie el relevant sau fie el mai puţin marcant în sfera diplomatică, domeniul energetic semnifică forţa şi capacitatea de a modela procesul comunicării regionale sau în relaţie cu o anumită regiune, proces cu răsfrângere în mecanismele de funcţionare politico-socială proprii şi/sau ale vecinilor. Desigur că aici facem referire la state-hegemon sau la state care exercită influenţă prin orice pârghii de manifestare a puterii, aşa cum este energia.

Perioada pandemică, ce-şi pune încă amprenta asupra vieţii de zi cu zi a europenilor şi nu numai, a creat premisele reconfigurării definiţiei atribuite energiei până în prezent. Astfel, peste considerentele tradiţionale de abordare ale factorului energetic, considerente care cuprind: politici energetice, trasee energetice, jocuri geo-politice, proiecte politice, ş.a.m.d., au apărut concepte precum: eficienţă energetică, tranziţie energetică, economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, tehnologii energetice cu poluare zero, Green Deal.

Această realitate, privitor la Uniunea Europeană, reflectă intenţiile acesteia de a deveni lider mondial în privinţa stimulării potenţialului de creştere a Europei prin energie curată, văzută ca o soluţie echitabilă pentru toţi cetăţenii bătrânului con-tinent.¹ Însă, pentru un asemenea deziderat este nevoie de un fundament care să garanteze îndeplinirea obiectivului propus. Iar, în cazul de faţă, energia, luată ca factor de dezvoltare, progres şi securizare a valorilor europene, înregistrează etape evolutive în funcţie de capacitatea şi rapiditatea întregii Europe, ca tot unitar, de a se adapta, din mers, expectanţelor în materie. Ori, acest lucru nu e cu putinţă, deocamdată. Deşi se vorbeşte, des, despre unitatea prin diversitate a Uniunii, faptul în sine evidenţiază, la propriu, discrepanţe şi falii relevante între Vestul şi Estul continentului. Iar pentru a putea opera în numele viitorului, este nevoie de instituţionalizarea prezentului, care se desfăşoară cu multă lentoare şi chiar reticenţă din partea unor state-membru.

În primul rând, trebuie făcută referirea la cadrul natural la care se raportează punctul de vedere de faţă, întocmai pentru a evidenţia: interesele, aşteptările, şansele şi raporturile de forţă constituite la nivel regional. Şi, deasupra tuturor, impactul pe care îl are energia în ceea ce reprezintă economia şi societatea umană universale.

Atât cu ocazia crizei energetice din iarna lui 2008-2009, cât şi cu prilejul anexării Peninsulei Crimeea de către Rusia, în 2014, traiectoria Uniunii Europene în ansamblul raporturilor diplomatice bi- şi multilaterale a avut de suferit. Drept urmare, Bruxelles-ul a recurs la implementarea unui format juridico-instituţional, care să dinamizeze acţiunile de coeziune la nivel continental, şi acest lucru a scos la iveală trei direcţii importante: transport, energie şi digitalizare.

În privinţa energiei, paşii înregistraţi au condus şi vor conduce înspre concretizarea unei Uniuni Energetice care să garanteze securitatea aprovizionării cu energie (gaze naturale, în cazul de faţă) pentru economiile ce compun Uniunea, iar acest demers întreprins presupune dezvoltarea / implementarea proiectelor strategice, majore, de interconectare a ţărilor-membru, dar şi a regiunilor ce compun UE, facilitând apropierea de zone geografice furnizoare de materie primă, ce detensionează raporturile pe care Bruxelles-ul le are cu parteneri tradiţionali, cum ar fi Rusia, spre exemplu.

Vizavi de România, care, prin SNTGN Transgaz SA, se poziţionează ca un vector strategic al politicii energetice europene în raport cu realităţile menţionate mai sus, de pe piaţa energetică estică şi sud-estică a Uniunii, aceasta (România) nu şi-a propulsat alonja suficient pe măsura relevanţei sale strategice. Acest lucru nu înseamnă că vorbim despre un vid de activităţi şi acţiuni, care să reflecte insecuritate şi instabilitate la capitolul reţea energetică de transport şi interconectare gaze naturale. Din contră, partea estică şi sud-estică este generatoarea pârghiilor înfiinţării Uniunii Energetice prin multitudinea proiectelor care fiinţează şi vor face parte din aşa-numitele coridoare strategice de transport GN şi/sau construcţii securitar-regionale care îşi au fundamentul pe unul dintre pilonii politicii de coeziune europeană, care este energia.

Remarcăm, deci, principalele proiecte majore de transport / interconectare GN ale statelor vecine României sau din arealul geografic comun cu al ţării noastre, relevante prin importanţa lor în cadrul procesului de reconfigurare şi redesenare a securităţii continentale. Este vorba despre proiectele majore care se regăsesc sau compun Coridorul Sudic al Gazelor: South Caucasus Pipeline, Trans-Anatolian Pipeline şi Trans-Adriatic Pipeline, ale căror costuri s-au ridicat la aproximativ 45 mld. dolari. Iniţiativa aprobată de Comisia Europeană îşi are sursa în câmpul gazeifer Shah Deniz, aflat la 70 km offshore, în partea azeră a Mării Caspice. Importanţa acestor trei mega-proiecte este dublată / întărită şi de dinamica ce rezultă în baza implementărilor, în sensul că actori politici ca: Turkmenistan, Kazahstan, Irak, Egipt şi ţările Mashreq-ului au aderat la iniţiativa Uniunii, Coridorul Sudic al Gazelor. În ceea ce priveşte Iranul şi Uzbekistanul, aceste două state sunt vizate ca posibili colaboratori ai acestei iniţiative, în funcţie de progresele pe care cele două societăţi le vor face în privinţa acceptării regulilor democratice, care guvernează o parte însemnată a mapamondului.

Integrat în programul Trans-European Networks – Energy, Coridorul Sudic al Gazelor definit, tehnic, prin cele trei proiecte mai-sus amintite, va asigura o capacitate de transport de 60-120 mld. mc/an către Europa, în timp ce rezervele sale se ridică la aproape 1,2 trilioane GN şi 2,2 mld. barili de gaz condensat. Având o traiectorie, în mare parte liniară, acesta se desfăşoară pe o distanţă de 3.500 km şi leagă spaţiul caspic de cel adriatic.

South Caucasus Pipeline, cunoscută şi sub denumirea de Baku – Tbilisi – Erzurum Pipeline sau Shah Deniz Pipeline, a fost dedicată, iniţial, economiilor Gruziei şi Turciei, iar, mai apoi, turnura pentru gruzini a fost exprimată prin reconfigurarea negocierilor cu Oseţia de Sud prin intermediul factorului energetic. Sub aspect economic, interconectorul a permis Gruziei să-şi revitalizeze economia dărâmată de conflictele cu abhazii şi sud-osetinii şi să treacă de la statutul de ţară de tranzit al GN, la statutul de actor-cheie în asigurarea securităţii în aprovizionarea cu energie a Uniunii Europene.

Trans-Anatolian Pipeline sau TANAP reprezintă partea vulnerabilă a coridorului, întrucât evidenţiază rolul Azerbaidjanului şi Turciei în relaţia directă a zonei cu UE. Prin intermediul acestei conducte, Turcia îşi arogă titlul de hub energetic în regiune şi constituie o platformă sigură a accesului european la rezervele gazeifere caspice şi central-asiatice. Practic, prin acest interconector, justificarea implementării ultimului tronson al Coridorului Sudic al Gazelor devine viabilă, adică a Trans-Adriatic Pipeline.

Trans-Adriatic Pipeline sau TAP are o relevanţă aparte pentru Europa sud-estică, fiindcă, dincolo de conotaţiile pur energetice pe care le are / care derivă din proiect, focalizate pe asigurarea securităţii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare, vine la pachet cu noile manifestări ale conceptelor de geopolitică energetică şi geoeconomie regionale. Susţinut ca proiect de interes comun de către Bruxelles, TAP a dinamizat configuraţia geopolitică a Balcanilor „energetici”, în sensul că s-au implementat ramificaţii ale acestuia precum Interconectorul Grecia – Bulgaria sau IGB ce asigură aprovizionarea cu gaze din Coridorul Sudic şi terminalul LNG de la Revithoussa (Grecia), din Republica Elenă prin Bulgaria, a Balcanilor şi Europei Centrale. Interconectorul are 182 km lungime, o capacitate de 3-5 mld. mc/an, iar costurile sale s-au ridicat la 200-250 mil. euro. Astfel, Serbia şi Macedonia de Nord au găsit atât un debuşeu, cât şi o alternativă solidă la oferta Gazprom. Geoeconomic vorbind, TAP pune în lumină premisele constituirii unei pieţe energetice regionale bazate pe concurenţa ofertelor intra- şi extra- UE şi apropie statele-candidat la Comunitatea Europeană de ceea ce înseamnă politicile energetice europene cu ale lor obiective: energie accesibilă, sigură şi durabilă pentru toţi cetăţenii europeni şi decarbonizarea, pe termen lung, a economiei.

Când facem referire la ofertele extra-UE, ne îndreptăm atenţia către reţeaua de proiecte pe care Gazprom a perfectat-o, în colaborare cu Bulgaria, raportat Balcanilor. Este vorba despre ramificaţia mega-proiectului Turk Stream, Balkan Stream, care alimentează cu gaze ruseşti, de pe teritoriul turc: Grecia, Bulgaria, Macedonia de Nord şi Serbia. Balkan Stream are o lungime de 474 km, o capacitate de 20 mld. mc/an, costurile ridicându-se la 1.1 mld. euro. Mai mult, prin avantajele conferite Bulgariei, Sofia încearcă să eclipseze rolul strategic al Turciei, nutrind la statutul de hub energetic zonal.

Din perspectivă geopolitică, factorul energetic din zonă antrenează mutaţii pozitive pentru ţările din sud-estul continentului. În felul acesta, se poate spera la facilitarea cooperării între statele din regiune, iar vechile animozităţi ale ex-Iugoslaviei, ce au caracterizat-o, ar putea fi de domeniul trecutului. Mai mult, traseul TAP ar putea fi soluţia la inadvertenţele politico-diplomatice dintre Serbia şi Albania / Kosovo ori Serbia şi Croaţia. Şi, după modelul occidental (cel spaniol) al implementării oricărui proiect major, în cazul TAP, compania şi-a perfectat abilităţile de impactare a societăţilor din regiune prin contribuţiile la aşteptările sociale ale acestora, devenind un partener în scopul acestora de inter-relaţionare şi uzitare a oricărei oportunităţi de promovare a stabilităţii şi securităţii / apropierii, în vederea convieţuirii paşnice.

Mutând analiza în partea central-estică a Europei, un areal geografic din care România se revendică istoric şi cultural, avem de-a face cu o complexitate aparte a operabilităţii factorului energetic. Pentru că în această parte a Europei, emanciparea politico-diplomatică, datorată temerilor în faţa acţiunilor Rusiei aflată în imediata vecinătate frontalieră cu mai toate statele flancului estic al NATO, a generat o iniţiativă geostrategică, ce a impulsionat geopolitica să-şi asume factorul energetic drept mecanism al abordării securitare în raport cu provocările Moscovei pe termen mediu şi lung la adresa UE. Astfel, s-a concretizat, din punct de vedere instituţional Iniţiativa celor 3 Mări: Adriatica, Baltica şi Pontica, iniţIativă care este o construcţie menită să accelereze, prin intermediul arhitecturii reţelei de transport GN, apariţia Uniunii Energetice Europene. De menţionat este că în interiorul acestui edificiu politico-securitar a fiinţat şi funcţionează, sub ghidajul Lituaniei, piaţa regională a gazelor pentru Statele Baltice şi Finlanda, obţinându-se independenţa totală faţă de monopolul Rusiei pe GN şi energie electrică.²

Este vorba despre proiectul major, Balticonnector, cu o lungime offshore de 151 km şi având o capacitate de 2.6 mld. mc/an. Costurile de implementare s-au ridicat la 300 mil. euro, devenind funcţional din 2019. În ciuda faptului că Lituania deţine un terminal LNG la Klaipeda, experţii au demonstrat că există o apetenţă mai mare pentru importul gazelor ruseşti, decât pentru cele lichefiate. Drept pentru care, construcţia acestui mega-proiect a dinamitat preţurile de export practicate de Moscova, impunând un climat de concurenţă transparentă la nivel regional.

Un alt proiect, care va mişca lucrurile înspre o Uniune Energetică la nivel continental, va fi Baltic Pipeline, care interconectează offshore şi onshore Norvegia – Danemarca – Polonia. Lungimea totală a proiectului va fi de 900-950 km, va avea o capacitate de 10 mld. mc/an şi costurile se situează la 2 mld. euro, având ca deadline anul 2022. Miza acestui proiect major este extrem de mare, întrucât, alimentat fiind cu gaze norvegiene, la fel ca şi Balticonnector, acesta va constitui una dintre piesele de rezistenţă energetice care compun unul dintre cei trei piloni de susţinere / funcţio-nare a I3M. Acest proiect va genera un al doilea coridor strategic al gazelor naturale, similar cu cel sudic – Coridorul Nord – Sud al Gazelor. Ceea ce va aduce nou acest proiect sunt următoarele: creşterea sustenabilităţii energiei în Europa, diversificarea surselor de GN, creşterea comerţului şi competiţiei pe piaţa energetică europeană, reducerea facturilor de consum pentru beneficiari, protejarea mediului natural, consolidarea securităţii energetice. Astfel, acest proiect va asigura interconectarea regiunii baltice de Europa Centrală, la care se adaugă Interconectorul dintre Polonia şi Lituania sau GIPL cu o lungime de 508 km, capacitate de 2.3 mld. mc/an şi costuri de 500 mil. euro. Punerea în funcţiune va fi la sfârşitul lui 2021. Ca o încununare de succes a viziunii poloneze raportat la estul Europei, vine să completeze Interco-nectorul dintre Polonia şi Slovacia sau GIPSk, care dezvoltă şi o prelungire dedicată Ucrainei, întocmai pentru a-i conferi securitatea energetică de care a avut nevoie două episoade din trecutul recent bilateral cu ruşii. Proiectul se ridică la valoarea de 270 mil. euro, având o capacitate de 5.7 mld. mc/an, iar punerea în funcţiune va avea loc în 2021.

Ca o completare a pan-ideii poloneze, slovacii au dezvoltat proiectul agreat de Comisia Europeană, care conectează principalele hub-uri energetice din Europa Centrală cu cele din zona pontică şi Turcia. Proiectul se numeşte EASTRING şi are o lungime de 1.208 km, fluxul gazelor este bidirecţional, capacitatea fiind de 20 mld. mc/an cu posibilitate de creştere la 40 mld. mc/an şi se bazează pe comasarea proiectelor majore care sunt şi vor fi implementate pe teritoriile: slovac, maghiar, român şi bulgar. Iniţiativa slovacilor este una maleabilă, permiţând şi actorilor terţi să intre pe această piaţă regională din estul Europei. Proiectul se vrea a fi un catalizator al investiţiilor în zonă, al creării de noi locuri de muncă şi eficient din punct de vedere al bugetului alocat implementării sale, care nu va afecta situaţia financiară a com-paniilor implicate. Pentru România, acest mega-proiect va constitui şansa de a-şi fructifica poziţia de actor-cheie pe piaţa energetică europeană şi va reprezenta balonul de oxigen al Bucureştiului în dinamizarea exporturilor de GN din Marea Neagră înspre o viitoare piaţă energetică unică. Rolul proiectului BRUA devine vital în cadrul jocurilor energetice dominate de cei mari.

Din cele de mai sus, reiese faptul că pentru România, prin intermediul companiei naţionale de transport GN – SNTGN Transgaz SA, şansele de a profita de avantajele pe care situaţia regională actuală i le conferă, din perspectivă energetică, ar trebui maximizate cu prilejul celui de-al treilea exerciţiu financiar al UE. Alonja diplomaţiei energetice bucureştene trebuie ancorată spaţiului maritim pontic, care îi va conferi statutul de actor strategic în relaţie cu Europa răsăriteană, dar şi cu zone geografice „aservite” Mării Negre în căutare de debuşee prin care să-şi promoveze valorile şi să importe democraţia europeană. Ne referim aici, în primul rând, la Caucaz şi Asia Centrală.

România ar trebui să conştientizeze că revitalizarea unor proiecte majore de transport GN nu sunt nişte simple construcţii tehnologice prin care energia este transportată, ci reprezintă o faţetă complexă a practicii geopolitice, care lipseşte, cu desăvârşire, din politica externă românească post-decembristă. Proiecte precum: White Stream, AGRI, înfiinţarea unui terminal LNG la Constanţa conferă importanţă aparte viziunii globaliste româneşti. România nu doar că se va transforma într-un pion generator de securitate şi stabilitate în estul Europei, poate fi catalizatorul formării unei pieţe regionale a gazelor, facilitând Ucrainei şi Republicii Moldova apropierea de valorile UE. Ba mai mult, poate perfecta apariţia unei pieţe regionale extinse a gazelor, prin prisma proiectelor mai-sus amintite, ţintind înspre Caucaz. Şi lucrurile nu se termină aici, România se poate implica în abordarea avantajelor ce decurg din noul Drum al Mătăsii, care îşi structurează, aidoma I3M, existenţa pe factorii energetici şi de transport. A intra în competiţie cu Marile Puteri (China, Pakistan, Iran, India) este o utopie, însă a te afilia unei viitoare realităţi geoeconomice este un vis la care mulţi nutresc. Iar România deţine o pepinieră fertilă de gândirişti şi profesionişti bine intenţionaţi prin intermediul cărora Uniunea îşi va exporta valorile la cel mai mic „preţ” cu putinţă, căpătând, în schimb, accesul pe o piaţă imensă care va percepe noţiunea de eurasism ca pe o etapă intermediară a erei globale.

Bibliografie

1. Šefčovič Maroš, Comunicat de presă, 30 noiembrie 2016;

2. Ioniţă Sorin, Nuţu Ana Otilia & Ivan Valentina, Diplomaţia energetică a UE şi potenţialul dezvoltării unor noi proiecte de infrastructură. Participarea României la Uniunea Energetică în cadrul proiectului – Studii de Strategie şi Politici SPOS, Bucureşti, 2016;

3. Iuga Vasile & Dudău Radu, Raport – Perspectivele gazelor naturale în România şi modalităţi de valorificare superioară a acestora, Bucureşti, 2018.