contraamiral (ret.) dr. Eugen LAURIAN^*

SCURTĂ RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA APARTENENŢEI ŢĂRMURILOR MĂRII NEGRE ÎNTRE PRINCIPALII ACTORI LOCALI^[1]

Dacă în perioada antichităţii toate ţărmurile din jurul Mării Negre au fost sub controlul şi influenţa cetăţilor greceşti apărute încă de timpuriu pe locaţiile actuale ale principalelor oraşe din apropierea litoralului, la sfârşitul mileniului întâi ţărmurile din sud aparţineau Imperiului Bizantin, iar cele din nord diferitelor structuri non statale semi-independente.

Schema nr. 1. – Harta Imperiului Bizantin la începutul mileniului doi (1025)

Prin creşterea presiunii populaţiilor musulmane din sud-est influenţa şi stăpânirea bizantină s-a redus, o parte a ţărmurilor ieşind de sub controlul Constantinopolului. Concomitent, triburile turcice selgiucide provenite din zona Asiei Centrale au început să migreze spre Anatolia, iar după lupta câştigată împotriva bizantinilor (1071) pun stăpânire pe o bună parte a estului Peninsulei. Sub presiunea mongolă din est selgiucizii continuă deplasarea către vestul Anatoliei, ajungând, sub conducerea lui Osman I (1299), să fie declarat primul stat turc independent.

Schema nr. 2 – Harta Imperiului Bizantin la anul 1275

Concomitent cu reducerea influenţei bizantine din sudul mării, pe partea nordică, în continua cucerire către Europa, Imperiul Mongol atinge ţărmurile acesteia, iar la anul 1300, prin Hoarda de Aur (unul din cele patru hanate dezmembrate din Imperiul lui Genghis Khan), stăpâneşte întregul litoral nordic al mării (vezi Schema nr. 3).

Schema nr. 3 – Stăpânirea nordului Mării Negre de către Hoarda de Aur, la anul 1300

Cucerirea otomană / turcească

Odată cu creşterea puterii populaţiilor turcice în Peninsula Anatolia şi continua lor extindere spre vest, în defavoarea Imperiului Bizantin, asistăm la ocuparea întregului litoral sudic al mării de către turcii selgiucizi deveniţi, apoi, otomani. Continua lor înaintare spre vest pentru cucerirea de noi teritorii va duce la disoluţia Imperiului Bizantin, iar spre sfârşitul secolului al XIV-lea (1385-1386) şi la dezintegrarea celui de al Doilea Ţarat Bulgar (vezi Schema nr. 4). Astfel, otomanii au cucerit şi ţărmul european al Mării Negre, de la Strâmtoarea Bosfor şi până la Gurile Dunării (1418). Orice încercare a populaţiilor creştine de a-şi recăpăta drepturile asupra teritoriilor balcanice ocupate de către musulmani a fost sortită eşecului. Înfrângerea cruciadei polono-ungare condusă de Vladislav al III-lea (regele Poloniei) şi de Iancu de Hunedoara, zdrobită în bătălia de la Varna (1444), a spulberat orice speranţă a creştinătăţii pentru urmă-toarele patru sute de ani.

Schema nr. 4 – Divizarea Ţaratului Bulgar după anul 1371, sub presiunea otomanilor

Pe de altă parte, continuând cucerirea coastei de est a Mării Negre, armata turcă, aflată sub comanda lui Gedik Ahmet Paşa, a ajuns şi în Crimeea (1475) ocupând Principatul Fedoro şi coloniile genoveze Cembalo, Soldaia şi Caffa, toată coasta de sud a Peninsulei devenind sangeac (provincie) otoman. Restul Peninsulei, împreună cu ţinuturile din nordul Mărilor Azov şi Neagră, a rămas sub stăpânirea hanilor tătari, care, începând cu acelaşi an, aveau protectoratul Imperiului Otoman.

Ulterior, în vestul mării, prin cucerirea cetăţilor moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă (1484), Imperiul Otoman mai face încă un salt ajungând la Gurile Nistrului. Astfel, turcii au cucerit toată populaţia creştină din jurul Mării Negre şi intră în graniţă directă cu rămăşiţele statale a ceea ce fusese anterior Hoarda de Aur Mongolă. Aceasta, înfrântă în anul 1502, de către hanul tătar Menli Ghirai, sprijinit de către turci, avea să se retragă din apropierea ţărmurilor Mării Negre către Hanatele Kazan şi Astrahan de pe valea Volgăi. Din acest moment întregul litoral al Mării Negre avea să ajungă sub controlul total al otomanilor pentru o lungă bucată de vreme!

Concomitent, în nordul Mării Negre, Ţaratul Moscovei „se lăţea” continuu către vest, sud şi est în detrimentul Regatului Suedez, Uniunii Polono-Lituaniene şi hanatelor de provenienţă mongolă (Crimeei, Kazanului şi Astrahanului).

Cucerirea rusească

Dacă timp de aproape 100 de ani se părea că în nordul Mării Negre avea să domnească un echilibru strategic de forţe, situaţia avea să se schimbe radical pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Desele conflicte între Principatul Moscovei şi musulma-nii din sud şi est nu au putut rupe echilibrul, victoriile pendulând când de o parte, când de cealaltă. Dar la numai un an după ce Moscova fusese cucerită, jefuită şi incendiată de către hanul tătar Devlet Ghirai (concurent al ruşilor pentru stăpânirea fostelor hanate mongole ale Kazanului şi Astrahanului) va începe ofensiva rusească. Sub conducerea lui Ivan cel Groaznic (1547-1584), primul despot rus ce şi-a luat denumirea de cezar / ţzar, începe bătălia pentru cucerirea teritoriilor musulmane ce duceau către mările din sud.

Visul de veacuri al ruşilor era să locuiască în teritorii mai prielnice situate către mările din sudul lor. După bătăliile din anii 1572 şi 1574, Principatul Moscovei avea să obţină controlul total asupra regiunii Volgăi, cucerind hanatele mongole Kazan şi Astrahan şi îndepărtând pentru totdeauna pretenţiile acestora asupra teritoriilor din nordul Mării Negre. Drumul către Marea Caspică devenise liber. De aici încolo, efortul urma să se direcţioneze pentru deschiderea drumului către Marea Neagră. Le stăteau în cale două forţe importante: Regatul Polono-Lituanian şi Hanatul Crimeei (vezi Schema nr. 5). Cum între aceste două entităţi statale era o permanentă stare de beligeranţă generată de diferenţa de religie, prin susţinerea discordiei dintre ei, ruşii au început marşul pentru obţinerea „ieşirii” la Marea Neagră.

Deşi înaintarea către sud se realiza sistematic, făcând câte un pas la fiecare 20-30 de ani, au existat şi perioade când cele două entităţi statale au reuşit să înfrângă înaintarea ruşilor către sud şi vest. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1676-1681, pierzând cetatea Cighirin, ruşii au fost respinşi de pe malul vestic al Niprului stabilindu-se, prin pacea semnată la 3 ianuarie 1681 în palatul de la Bakcisarai (capitala tătară din Crimeea), graniţa ruso-turcă pe linia Niprului.

La începutul veacului al XVIII-lea ruşii încă nu atinseseră ţărmurile Mării Negre, dar ofensiva rusească a continuat, ajungând ca în timpul războiului ruso-turc din 1735-1739 luptele să se dea chiar pe pământurile Peninsulei Crimeea.

După urcarea pe tronul Moscovei a ţarinei Ecaterina cea Mare, avântul ruşilor către sud (sprijiniţi în bună măsură de alianţele cu unele ţări din vestul Europei, printre care Prusia şi Austria aveau un rol distinct) a cunoscut o şi mai mare dezvoltare. După victoria acestora în războiul dintre 1768-1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, s-a obţinut independenţa Hanatului Crimeii faţă de Imperiul Otoman (Hanatul devenind chiar aliatul Imperiului Rus) şi ocuparea teritoriului dintre Nipru şi Bug (vezi Schema nr. 7). Dar la nici zece ani după aceea (1781), intervenind în conflictul intern din Hanat, Rusia anexează de facto întreaga Peninsulă. Era pentru prima dată când Imperiul Ţarist obţinea, prin forţă, ieşirea la Marea Neagră!

Schema nr. 5 – Harta Europei la anul 1600

Schema nr. 6 – Harta Europei la anul 1700

Schema nr. 7 – Ieşirea Rusiei la Marea Neagră şi ocuparea teritoriului dintre Nipru şi Bug
(Pacea de la Kuciuk-Kainargi – 1774)

Schema nr. 9 – Planurile de expansiune ale ţarinei Ecaterina a II-a, anul  1770

Legenda: cu albastru – Regatul Daciei, cu roşu – Imperiul Neobizantin / Bulgar, cu galben – Imperiul Habsburgic, cu verde – posesiunile veneţiene

Ca o constantă a acelor vremuri putem remarca izbucnirea unor războaie ruso-turce la un interval relativ mic de timp (10-15 ani) cu scopul de a muta graniţa spre vest, pe următorul curs de apă. Astfel, consolidându-şi forţa militară şi beneficiind de consilierea unor generali şi ofiţeri din vestul Europei, sprijinită de Austria, Rusia porneşte un nou război împotriva Imperiului Otoman (1787-1792) încheiat prin Pacea de la Iaşi cu un rezultat dezastruos pentru turci: recunoaşterea anexării Crimeei de către Rusia şi pierderea teritorială a provinciei Edisan, situată între Bug şi Nistru. Era pentru prima dată când Imperiul Ţarist devenea vecinul de răsărit al Principatului Moldova (Schema nr. 8).

Schema nr. 8 – Ocuparea teritoriului dintre Bug şi Nistru (provincia Edisan) în urma războiului dintre 1787-1792, prin Tratatul de la Iaşi

La moartea Ecaterinei a II-a (1796) politica expansionistă a acesteia transformase Rusia într-o mare putere europeană.

Pentru îndeplinirea prescripţiilor lăsate de Petru cel Mare (1682-1725) în celebru-i „testament”, încă de la început, ruşii şi-au manifestat intenţia de a-şi împinge graniţa către sud prin anexarea ambelor principate româneşti (Schema nr. 9). Mai întâi, în regiunea dintre Nistru şi Bug a fost creat un principat fantomă, Noua Moldovă. Acesta era o creaţie administrativă rusească pe un teritoriu pe care se aflau numeroase sate româneşti. Noua Moldovă avea şi scopul de a atrage colonişti români în teritoriile de la nord de Marea Neagră din care fuseseră izgoniţi tătarii nogai. Însă graniţa nu a rămas pe Nistru decât 20 de ani (Schema nr. 10).

În anul 1806, ruşii au pornit un nou război contra Porţii Otomane, încheiat la 16/28 mai 1812 prin Pacea de la Bucureşti. Iniţial, emisarii Moscovei (sprijiniţi şi de trădări din interiorul principatelor, inclusiv beiul Manuc!) au cerut fixarea graniţei pe Dunăre şi anexarea Principatelor Valahiei şi Moldovei, care urmau să fie unificate într-o gubernie rusească intitulată pompos „Regatul Daciei”. Ulterior, pe timpul negocierilor, pretenţiile Rusiei s-au diminuat solicitând stabilirea frontierei pe Carpaţi, apoi pe râul Siret, ca, în cele din urmă, sub presiunea invaziei napoleoniene (care a izbucnit la doar o zi după semnarea păcii), ruşii au anexat doar Moldova dintre Prut şi Nistru, pe care, în 1813, au denumit-o Basarabia (vezi Schema nr. 11).

Schema nr. 10 – Harta Europei la anul 1800

Schema nr. 11 – Ocuparea Basarabiei de către Rusia (1812)

Rezultatul războiului din 1806-1812 a fost confirmat de către Congresul de la Viena, ţinut în anul 1815.

Schema nr. 12 – Harta Europei după Congresul de la Viena, 1815

În continuarea dorinţei sale de a înainta către Istanbul, ruşii au declanşat un nou război împotriva otomanilor, desfăşurat în anii 1828-1829 şi încheiat prin Pacea de la Adrianopol, în urma căreia Rusia ocupă Gurile Dunării (inclusiv Braţul Sfântu Gheorghe şi Insula Şerpilor) şi devenea suzerana Principatelor Române (vezi Schema nr. 13). De asemenea, tratatul deschidea Strâmtorile Bosfor şi Dardanele navigaţiei tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerţul cu cereale, animale vii şi lemn. Dar a fost nevoie să mai treacă încă patru ani (până la semnarea Tratatului de la Hunkar Iskelesi – 1833), pentru ca Rusia să-şi impună şi pretenţii asupra Strâmtorilor (Turcia se obliga la închiderea Strâmtorilor pentru navele militare ale altor state dacă nevoile Rusiei o cer). Astfel, controlul Moscovei asupra Mării Negre şi a Strâmtorilor devenea din ce în ce mai accentuat.

Schema nr. 13 – Schimbările teritoriale în urma Tratatului de pace de la Adrianopol, 1829

În acelaşi timp, în partea de est a mării, sultanul recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei şi a Hanatelor Erevan şi Nahicevan ce fusese cedate ţarului de către Persia prin Tratatul de la Turkamanciai.

Schema nr. 14 – Harta Principatelor Române conform Tratatului de Pace de la Paris, 1856
(Moldova recuperează judeţele Cahul, Bolgrad şi Izmail)

Îngrijorate de pretenţiile Rusiei de a cuceri noi şi noi teritorii pentru îndeplinirea visului ei de a ajunge la Istanbul, puterile europene ale vremii (Marea Britanie, Franţa, Regatul Sardiniei) au decis să sprijine Imperiul Otoman în scopul declarat de a stopa această înaintare. Astfel, între 1853 şi 1856 are loc Războiul Crimeei încheiat prin Tratatul de pace de la Paris în urma căruia Moldova avea să-şi recupereze trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Izmail), iar Rusia să piardă accesul la Gurile Dunării (vezi Schema nr. 14).

Conform principiului că după maxim 20 de ani Rusia trebuie să declanşeze un nou război împotriva turcilor, în vara anului 1877, ruşii, sprijiniţi de către proaspăta Armată Română, atacă posesiunile Turciei de la sudul Dunării. Războiul se încheie cu recunoaşterea independenţei României şi cu preluarea de către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei (în schimbul judeţelor dobrogene Tulcea şi Constanţa). Astfel, Rusia devine iarăşi stat dunărean (cu pretenţii la controlul circulaţiei pe fluviu) şi îşi măreşte, din nou, litoralul maritim.

Tratatul de pace încheiat în urma războiului (Berlin – 1878) mai prevedea înfiin-ţarea Principatului autonom Bulgaria (micşorat faţă de varianta prevăzută în Pacea anterioară de la San Stefano – 1878, prin constituirea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creştin, dar numit de Poartă), recunoaşterea independenţei Serbiei şi a Muntenegrului, primirea spre administrare a Bosniei-Herţegovina de către Austro-Ungaria şi cedarea către Marea Britanie a insulei Cipru. Adică exact acele modificări teritoriale prevăzute încă de pe vremea ţarinei Ecaterina cea Mare, cu 100 de ani înainte! (vezi Schema nr. 15). Schimbările teritoriale aveau să demon-streze că marea geopolitică se face proiectând din timp acţiunile şi atrăgând aliaţii în baza unor regiuni oferite din „ograda” învinsului. Conform declaraţiilor ministrului de externe ţarist exprimate la declanşarea Primului Război Mondial, Rusia avea intenţia să ajungă la Istanbul, pe partea vestică a Mării Negre, iar prin ofensiva de pe ţărmul estic să ocupe întreg litoralul sudic al mării. Astfel, deschiderea ieşirii la Marea Medi-terană era asigurată. Dar, prin izbucnirea revoluţiei bolşevice din 1917, schimbarea regimului şi ieşirea Rusiei din război, planurile Moscovei au fost date peste cap, următoarea modificare teritorială făcându-se în detrimentul acesteia. La încheierea războiului Basarabia a decis să se unească cu Regatul României (27 martie 1918), iar
Schema nr. 15 – Schimbările survenite în Balcani în urma Tratatului de Pace de la Berlin (1878)

Rusia a fost obligat să se retragă de pe Braţul Chilia pe Limanul Nistrului, pierzând atributul de ţară dunăreană şi o parte din litoralul mării (vezi Schema nr. 16).

Schema nr. 16 – Harta Europei după Primul Război Mondial, 1920

Încheierea celui de Al Doilea Război Mondial (1945) şi câştigurile teritoriale ale Imperiului Sovietic pe toată porţiunea europeană de la Marea Baltică la Marea Neagră (vezi Schema nr. 17), la care s-a adăugat influenţa acesteia asupra statelor devenite comuniste din estul Europei, au făcut ca Moscova să administreze mult peste jumătate din litoralul Mării Negre. România a pierdut teritoriul Basarabiei, iar Uniunea Sovietică avea să devină, iarăşi, stat dunărean. Doar ţărmul sudic al Mării mai rămânea în posesia Turciei. De acum în colo, Moscova deţinea, practic, controlul asupra tuturor mişcărilor din Marea Neagră.

Astfel, după desfăşurarea a douăsprezece războaie purtate contra Imperiului Otoman / Turciei pe parcursul a peste 350 de ani, Rusia reuşeşte să preia controlul estului Europei şi, implicit, al Mării Negre.

Dar visul rusesc de control şi stăpânire a Mării a continuat sub diferite forme şi după dezintegrarea Uniunii Sovietice (1991), Moscova propunând, de exemplu, chiar construcţia unei autostrăzi în jurul Mării Negre, proiectată a se finaliza în anul 2020 (schema nr. 18). Mai multe state, printre care şi România, au refuzat să participe la un astfel de proiect!

Schema nr. 17 – Harta Europei după Al Doilea Război Mondial

Schema nr. 18 – Propunerea Rusiei de construire a „autostrăzii Mării Negre”, prevăzută a se finaliza în anul 2020

DELIMITĂRILE ZONELOR ECONOMICE EXCLUSIVE
DIN MAREA NEAGRĂ

Pentru exploatarea resurselor identificate pe fundul mărilor, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial învingătorii şi-au pus problema extinderii spaţiilor lor economice şi dincolo de marea teritorială. Astfel, a apărut necesitatea încheierii unor convenţii internaţionale privind principiile care trebuie să guverneze acţiunile umane desfăşurate în oceanul planetar.

După mai multe încercări de a se ajunge la o formă finală, unanim acceptată, a înţelegerilor, în anul 1982 s-a semnat Convenţia ONU asupra dreptului mării (Montego Bay). Aceasta precizează că, în baza principiului că „marea aparţine teritoriului adiacent”, fiecare ţară are dreptul de a-şi extinde competenţele economice asupra mării libere până la depărtarea de 200 mile marine (370 km) de coastă. Evident, acolo unde inte-resele mai multor state contravin, linia de delimitare se stabileşte prin negocieri directe, bilaterale. Cu toate că mai multe state au încheiat acorduri de delimitare maritimă chiar înainte de semnarea respectivei Convenţii, majoritatea ţărilor şi-au pus această pro-blemă după anul 1982.

Delimitarea turco-sovietică

Prima delimitare a platourilor continentale şi zonelor economice exclusive ce a avut loc în Marea Neagră s-a desfăşurat între Uniunea Sovietică şi Turcia. După zeci de ani de negocieri, acordul de delimitare a fost semnat în iunie 1978, la Moscova, şi el prevedea ca teritoriile maritime ce aparţin celor două state să se delimiteze, strict, pe linia de echidistanţă măsurată de la punctele de bază ale celor două ţărmuri. Ultimul punct de delimitare dinspre vestul liniei, deşi a fost precizat prin coordonate geografice, nu a fost stabilit, întrucât, fiind echidistant la ţărmurile Crimeei, Turciei şi României, el trebuia convenit în mod trilateral, între statele implicate.

Schema nr. 19 – Harta delimitărilor maritime încheiate până în prezent în Marea Neagră

După implozia Uniunii Sovietice, Ucraina, Rusia şi Georgia – ca state succesoare ale defunctului stat comunist – au semnat cu Turcia acorduri individuale de recunoaştere a delimitării anterioare, urmând ca între acestea şi Rusia să se încheie acorduri separate, după negocieri (vezi Schema nr. 19).

Delimitarea turco-bulgară

După 38 de ani de negocieri anevoioase, Bulgaria şi Turcia au convenit să semneze, în luna decembrie 1997, acordul de delimitare maritimă atât pentru marea teritorială, cât şi pentru zonele economice exclusive ale acestora. Şi de data aceasta delimitarea s-a făcut pe linia de echidistanţă la cele două ţărmuri, cu unele mici excepţii.

Schema nr. 20 – Compensaţiile suprafeţelor maritime din acordul de delimitare turco-bulgar

Pentru că, încă din anul 1951, Bulgaria şi-a declarat unilateral limitele laterale ale mării teritoriale pe paralelele geografice ale ultimelor puncte de frontieră terestră şi nu a mai acceptat să-şi modifice această opţiune pe durata negocierilor, Turcia a convenit ca în contul celor 21,5 km² pierduţi în marea teritorială (vezi Schema nr. 20) să primească o suprafaţă de 170,2 km² în zona platoului continental (marea liberă). În rest, traseul liniei de delimitare urmează linia de echidistanţă, urmând, ca şi în cazul acordului ruso-turc, ultimul punct de deli-mitare să fie convenit, trilateral, cu alt stat implicat (România, în speţă concretă).

Delimitarea româno-ucraineană

Deşi au durat aproape 41 de ani de negocieri, eforturile de convenire a unei linii de delimitare maritimă echitabilă între România şi vecinul său de la nord-est (Uniunea Sovietică şi, apoi, Ucraina) nu s-au putut finaliza decât prin intermediul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ).

Iniţial, cu Uniunea Sovietică negocierile au durat 20 de ani (între 1967 şi 1987), însă acordul nu a putut fi convenit întrucât sovieticii susţineau în mod continuu că linia ar trebui să fie echidistantă între ţărmul românesc şi Insula Şerpilor. România nu a putut fi de acord cu aceste pretenţii întrucât acceptând propunerea ruşilor ar fi pierdut peste 7.500 km² din suprafaţa ce i-ar fi revenit în conformitate cu prevederile dreptului mării.

Propunerile celor două state sunt prezentate în Schema nr. 21.

Schema nr. 21 – Harta cu propunerile de delimitare ale României şi Uniunii Sovietice (1987)

După destrămarea Uniunii Sovietice şi apariţia Ucrainei ca stat independent şi încheierea Tratatului de bună vecinătate dintre România şi Ucraina (iunie 1997) nego-cierile pentru delimitare au durat aproape opt ani, deşi printr-un document subsecvent Tratatului (Acord conex, semnat de miniştri de externe) se prevedea că negocierile vor fi încheiate în termen de doi ani. După acest termen oricare dintre aceste state, în calitate de reclamant, putea supune cauza jurisdicţiei CIJ.

Negocierile cu Ucraina au fost şi mai dificile decât cele cu Uniunea Sovietică, întrucât aceasta, fără bază juridică şi fără a-şi argumenta poziţia, solicita aproape dublu decât precursoarea sa. Probabil, ucrainenii mizau pe faptul că, solicitând mai mult, după negocieri vor obţine măcar tot atât cât dorea anterior fosta Uniune Sovietică. În primii trei ani de negocieri aceştia nici nu au vrut (putut?) să aducă vreun argument în sprijinul solicitării lor. Pur şi simplu spuneau că acea porţiune de mare li se cuvine şi nu este cazul să justifice pretenţia lor (vezi Schema nr. 22).

Abia către jumătatea duratei negocierilor au propus o metodă de delimitare neuzitată vreodată pe plan internaţional, „croită artificial” doar pentru a motiva linia cerută. Evident, nici România, nici CIJ nu au putut fi de acord cu asemenea aberaţii care contraveneau flagrant prevederilor dreptului mării. Ucrainenii vroiau o linie mediană dintre linia echidistantă la Insula Şerpilor (aşa cum au solicitat anterior şi sovieticii) şi linia care ar fi împărţit marea conform proporţiei lungimii ţărmurilor celor două state (adică opt părţi să revină Ucrainei şi o parte României).

Văzând că ucrainenii nu doresc să aplice prevederile dreptului internaţional al mării şi că în negocieri nu fac niciun pas înapoi din atingerea pretenţiilor lor absurde, România a decis să se adreseze CIJ (septembrie 2004). După patru ani şi jumătate, cât a durat procesul, CIJ a decis o linie de delimitare maritimă echitabilă ambelor părţi (vezi Schema nr. 23).

Schema nr. 22 – „Argumentaţia” rizibilă a Ucrainei pentru delimitarea mării (2003)

CIJ nu a ţinut cont de pretenţiile exagerate ale Ucrainei şi a decis împărţirea mării pe principiile prevăzute în dreptul mării denumite şi „echidistanţă – circumstanţe speciale”. Astfel, României i-au revenit 9.700 km² (80%) din cei 12.250 km² aflaţi în dispută, adică o suprafaţă egală cu dublul suprafeţei judeţului Braşov.
Schema nr. 23 – Decizia CIJ privind delimitarea maritimă dintre România şi Ucraina (2009)

Faţă de pretenţiile anterioare ale Uniunii Sovietice şi Ucrainei linia stabilită de Curte este mult mai favorabilă României (vezi Schema nr. 24)

Schema nr. 24 – Decizia CIJ comparativ cu pretenţiile Uniunii Sovietice şi ale Ucrainei

Schema nr. 25 – Delimitările maritime din bazinul de vest al Mării Negre

Astfel, la momentul actual, delimitarea zonelor economice exclusive şi a platourilor continentale ale statelor din bazinul de vest al Mării Negre se prezintă conform Sche-mei nr. 25, cu precizarea că linia dintre România şi Bulgaria nu a putut fi convenită, încă. Deşi dis

cuţiile cu partea bulgară trenează de peste 22 de ani, neconvenirea unei linii de delimitare se datorează unei pretenţii aberante a Bulgariei, care nu acceptă utilizarea liniei de echidistanţă la cele două ţărmuri şi susţine ca delimitarea să se re-alizeze pe paralela geografică a ultimului punct de frontieră terestră (paralela Vama Veche). În acest mod, contrar principiilor dreptului mării, Bulgaria ar obţine o suprafaţă suplimentară de peste 1.700 km² în detrimentul României (din care 30 km² din marea teritorială!) Ori acest lucru este total inacceptabil!

INFLUENŢA TRECERII CRIMEEI SUB AUTORITATEA RUSIEI ASUPRA RAPORTULUI DE FORŢE,
DELIMITĂRILOR ŞI TRASEELOR ENERGETICE DIN MAREA NEAGRĂ

Încorporarea Peninsulei Crimeea de către Federaţia Rusă, în urma acţiunilor destabilizatoare promovate de către aceasta în anul 2014 şi a referendumului organizat privind dorinţa locuitorilor săi, referendum recunoscut şi aprobat de către Duma de stat de la Moscova, a schimbat substanţial raportul de forţe din zona Mării Negre, precum şi dimensiunea zonelor economice exclusive ale statelor riverane mării. Astfel, prin preluarea Peninsulei, Rusia stăpâneşte centrul geografic al Mării Negre şi redevine dominatorul şi supraveghetorul absolut al tuturor mişcărilor navale din mare (vezi Schema nr. 26).

Schema nr. 26 – Controlul maritim al Rusiei asigurat de posesia asupra Peninsulei Crimeea

În ceea ce priveşte puterea militară din zona Mării Negre, constatăm o sporire accentuată a forţelor ruseşti instalate în Peninsula Crimeea, atât referitor la arma-mentul terestru, cât şi la mijloacele de luptă navale şi aeriene, unele dintre acestea mărindu-se de 4-5 ori. De asemenea, numărul militarilor ruşi aproape că s-a triplat faţă de perioada anterioară ocupaţiei (vezi schema nr. 27).

Schema nr. 27 – Creşterea puterii militare a Rusiei în Crimeea

Prin instalarea acestora, raza de acţiune a armamentului rusesc asupra ţărilor europene a sporit considerabil, atingând state precum Germania, Elveţia şi Italia (vezi schemele nr. 28 şi 29).

Schema nr. 28 – Raza de acţiune a rachetelor ruseşti instalate în Peninsula Crimeea

În ceea ce priveşte o posibilă delimitare a zonelor economice exclusive dintre Rusia şi Ucraina în bazinul de vest al Mării Negre, o eventuală înţelegere dintre acestea nu se va putea realiza decât tot pe principiul echidistanţei la cele două ţărmuri, care sunt atât adiacente, cât şi situate faţă în faţă. Pe partea adiacentă linia de echidistanţă se va stabili între Capul Tarhancut, aflat pe partea rusă şi întinsura Tendra, pe cea ucraineană, iar pentru ţărmurile situate faţă în faţă, între acelaşi cap Tarhancut şi Capul Burnas, situat la sud de limanul Nistrului.

Schema nr. 29 – Raza de acţiune a rachetelor „Kalibr” instalate pe navele ruseşti din Marea Neagră (bătaie 1.500 km)

În felul acesta Ucraina ar pierde aproximativ 75% din întinderea zonei econo-mice exclusive pe care o avea înainte de evenimentele din 2014 prin care i s-a răpit Peninsula Crimeea.

În Schema nr. 30, prezentată mai jos, şi întocmită de către Universitatea Columbia (SUA) pentru a arăta posibila delimitare ruso-ucraineană, există două mari inadvertenţe. Aşa-zişii specialişti americani nu au trasat corect nici liniile echidistante dintre Rusia şi Ucraina şi nici pe cele dintre România şi Bulgaria, favorizând astfel, conştient sau nu, atât Ucraina, cât şi Bulgaria şi dezavantajând România şi Rusia. Trasarea corectă a acelor linii de echidistanţă este prezentată în Schema nr. 31.

Referitor la influenţa schimbării statutului Crimeei asupra Zonei Economice Exclusive a României trebuie să constatăm că linia de delimitare stabilită de către CIJ (Haga – 2009) a ţinut cont de situaţia ţărmurilor situate faţă în faţă ale României şi Crimeei, utilizând aceeaşi linie de echidistanţă. Cu alte cuvinte Rusia, ca posibilă succesoare a Ucrainei, nu ar avea niciun argument de drept pentru a solicita modifi-carea acestei delimitări hotărâtă cu 12 ani înainte. În plus, toate hotărârile CIJ se aplică imediat, fără nicio posibilitate de eludare, sub sancţiunile intervenţiei forţei Consiliului de Securitate al ONU. Istoria a cunoscut doar o singură excepţie în acest sens (statul care a câştigat atunci la CIJ – Nicaragua – a renunţat la despăgubirile care i se cuveneau din partea SUA). În acelaşi timp, Rusia şi-a mărit Zona Economică Exclusivă din Marea Azov de la 35% la 65% din întreaga suprafaţă a acestei Mări, iar pe cea din Marea Neagră aproape că şi-o triplează (vezi Schema nr. 32).

Schema nr. 30 – Posibila delimitare maritimă dintre Rusia şi Ucraina (în viziunea Universităţii Columbia, SUA)

Schema nr. 31 – Zonele economice exclusive ale României şi Ucrainei după ocuparea Crimeei

Schema nr. 32 – Situaţia comparativă a dimensiunii Zonei Economice Exclusive a Rusiei, înainte şi după anexarea Peninsulei Crimeea

Dacă la această situaţie mai adăugăm şi partea de zonă maritimă care revine Abhaziei în urma declarării independenţei acesteia faţă de Georgia şi a tendinţei sale de a se alătura Rusiei, constatăm că Federaţia Rusă îşi extinde Zona Economică Exclusivă în Marea Neagră de la 45.000 km² la aproximativ 160.000 km², egalând Turcia privind dimensiunile acestor zone (vezi Schema nr. 33).

Desigur, pentru delimitarea corectă şi exactă a zonei sale economice exclusive, Rusia va trebui să negocieze şi să convină un acord de delimitare atât cu Ucraina, cât şi cu Georgia. Mai devreme sau mai târziu acest fapt se va întâmpla din următoarele argumente (cel puţin în cazul Crimeei!):

• există precedentul istoric prin care marile democraţii din vest (inclusiv Statele Unite ale Americii) au încurajat populaţia din Kosovo la acţiuni de secesiune faţă de Serbia, Kosovo declarându-şi independenţa în anul 2008, iar astăzi este recunoscut ca stat independent de peste 100 de state. Acest mod de acţiune se consideră a fi un model care poate fi urmat şi în alte situaţii, dacă populaţia doreşte prin referendum „schimbarea stăpânului”! Aşa a procedat şi Rusia surprinzând întreg mapamondul!
• Crimeea a fost eliberată de sub ocupaţie tătară / musulmană de către Rusia şi nu de Ucraina, iar trecerea acesteia de la Federaţia Rusă la Ucraina (ambele componente ale aceluiaşi stat, URSS) s-a făcut în anul 1954 la voinţa Mos-covei. Şi tot prin voinţa Moscovei s-a întâmplat şi reversul (procedura inversă);

Schema nr. 33 – Extinderea Zonei Economice Exclusive a Federaţiei Ruse în Marea Neagră

• populaţia Crimeei (în majoritate de origine rusă!) a convieţuit 173 de ani sub oblăduirea Moscovei şi doar 60 de ani sub cea a Kievului (din care efectiv doar 25 de ani cu Ucraina, ca stat independent!), având afinităţi infinit mai mari pentru apartenenţa la Rusia (putere nucleară şi economică) decât la Ucraina;
• majoritatea populaţiei din Crimeea (şi cu precădere, cea din oraşe – Sevastopol şi Simferopol) provine din întinsa zonă a Rusiei, mai mult decât din aceea a Ucrainei, având legături de rudenie şi de interese economice cu Federaţia Rusă;
• din punct de vedere economic, cultural şi social Rusia este net superioară Ucrainei, de aici decurgând şi o mai mare atracţie a populaţiei către o societate mai dezvoltată;
• salariul mediu şi pensia medie a lucrătorilor din Rusia sunt de aproximativ trei-patru ori mai mari decât cele din Ucraina, explicând astfel tentaţia populaţiei spre un statut economic superior;
• chiar dacă majoritatea statelor nu a recunoscut şi nu vor recunoaşte anexarea Crimeei de către Rusia, timpul lucrează în favoarea acestei treceri, atât prin investiţiile pe care Rusia le implementează în Peninsulă (desigur, nu numai militare!), cât şi prin creşterea afinităţilor şi legăturilor cu partea rusă;
• Rusia a construit un pod rutier şi feroviar peste Strâmtoarea Kerci (vezi Schema 34) pentru a evita tranzitarea teritoriului ucrainean şi pentru a facilita legăturile cu partea continentală. Este posibil ca tot prin aceeaşi Strâmtoare să instaleze şi conductele de apă potabilă şi hidrocarburi care să alimenteze populaţia Peninsulei. De acum încolo intrarea din Marea Neagră în Marea Azov este doar la latitudinea Moscovei;

Schema nr. 34 – Podul construit de Rusia peste Strâmtoarea Kerci, facilitând legătura cu Crimeea fără a utiliza teritoriul ucrainean

• Ocuparea Crimeei va determina şi schimbarea traseelor conductelor energetice care facilitează transportul hidrocarburilor din Rusia către Balcani. Conducta „South Stream”, care a fost concepută să ocolească Zona Economică Exclusivă a Ucrainei, va putea fi trasată direct din Crimeea către ţărmul Bulgariei (sau al României!), şi nu din zona Novorosiisk, micşorându-se astfel traseul acvatic cu câteva sute de kilometri şi instalând conductele marine la adâncimi mult mai acceptabile (vezi Schema nr. 35 şi 36).

Schema nr. 35 – Traseul conductelor energetice din zona caucaziană către ţările balcanice, în viziunea europeană din 2010

Schema nr. 36 – Posibilul traseul nou al „South Stream-ului” după ocuparea Crimeei

Oare ce ar trebui făcut ca acest traseu al conductelor „South Stream” să tranziteze şi teritoriul României?

Întrucât, conform ultimelor date, traseele prevăzute pentru conductele „South Stream” şi „Nabucco” au fost abandonate (vezi Schema nr. 37), ar trebui efectuate demersuri pentru proiectarea unei conducte petroliere între litoralul Crimeei şi cel românesc!

Schema nr. 37 – Traseele conductelor energetice realizate până în prezent (2020), în Europa

CONCLUZII

De-a lungul istoriei am asistat la o „continuă luptă oarbă” a deţinătorilor ţărmurilor din nordul şi sudul Mării Negre pentru a-şi extinde influenţa şi posesiunea teritoriilor adiacente mării, până la a transforma acest perimetru acvatic la stadiul de „apă interioară” a respectivei Puteri. Chiar dacă în ultima sută şi ceva de ani atât pe flancul vestic, cât şi pe cel estic al Mării au apărut anumite state tampon între cele două puteri ale zonei (România şi Bulgaria, în vest; Georgia şi Armenia, în est), apreciem că nici Rusia şi nici Turcia nu se vor crampona de existenţa acestora pentru a-şi atinge ţelurile geopolitice de dominaţie locală, dacă situaţia internaţională le va fi favorabilă. Aşadar, este de aşteptat ca într-o perspectivă medie una din cele două state să încerce preluarea controlului.

Ca oriunde pe meridianele globului, şi în Marea Neagră tendinţa de hegemonie a ţărilor mari este dificil de stăpânit. Dacă timp de câteva sute de ani un imperiu a fost obişnuit să dicteze în zona sa de autoritate şi dominaţie, este puţin probabil ca o etapă de câteva zeci de ani, în care a fost nevoit să se replieze, să-i schimbe ambiţiile şi comportamentul. Doar aşa putem înţelege conduita din ultima perioadă a celor două puteri din zona noastră (una din nord, nordul Mării şi cealaltă din sud). Pe căi diferite, ambele state încearcă şi vor încerca să-şi extindă influenţa în regiunile care le-au fost până de curând vasale. Rusia continuă dezvoltarea tehnologiilor militare într-un ritm ameţitor şi am asistat deja la anexări teritoriale în Ucraina şi Georgia. Ce ne-ar putea determina să credem că aceste anexări se vor fi terminat doar la limita Istmului Perekop, când, dincolo de acesta, există teritoriul pe care Moscova Ecaterinei cea Mare îl denumise „Noua Rusie”? Turcia, pe de altă parte, evoluează economic şi militar cum nu ne-am fi imaginat cu 30 de ani înainte. În plus, musulmanismul tinde să devină politică de stat şi de aici până la încercarea de reimplantare în Europa a urmaşilor celor peste patru milioane de turci retraşi din zona europeană în Anatolia la finalul Primului Război Mondial nu mai este cale lungă. Susţinerea de către Turcia a statelor cu o majoritate musulmană din Europa (Albania, Kosovo, Bosnia şi Herţegovina) poate fi considerată viitoarea lor portiţă de pătrundere către nordul şi vestul Balcanilor.

Întrucât este de aşteptat ca actuala situaţie a Peninsulei Crimeea să fie una de foarte lungă durată (schimbarea statutului ei neputând fi realizat decât pe cale armată – şi un al doilea „război al Crimeei” este aproape de neconceput!), România ar trebui să încerce să se obişnuiască cu actuala stare de fapt, să-şi armonizeze relaţiile cu toţi riveranii mării şi să-şi reorienteze priorităţile pentru ca acestea să coincidă cu interesele de durată ale ţării.

Dacă până în prezent acţiunile şi declaraţiile internaţionale promovate de către unii conducători ai statului au lezat relaţiile politice şi economice cu diferiţi actori statali (vezi ocolirea teritoriului României de către principalele căi energetice!), poate este cazul să ne reanalizăm poziţia şi să adoptăm o politică deschisă, omnidirecţională, precum cea promovată de alte state europene şi membre ale NATO precum Germania, Franţa, Italia, Grecia, Ungaria, Cehia, etc. Adeseori, să fii doar la mâna unui singur partener economic şi politic poate fi extrem de riscant şi chiar dăunător!

Deşi au trecut mai mult de zece ani de când România a câştigat acea importantă suprafaţă de Zonă Economică Exclusivă, cu însemnatele sale resurse de hidrocarburi, beneficiul pentru societatea românească se lasă prea mult aşteptat. Lipsa unei industrii extractive şi prelucrătoare care să poată utiliza această resursă (deşi înainte de anul 1990 dispuneam de aşa ceva!), precum şi incapacitatea noastră de a selecta cei mai profitabili actori internaţionali pentru exploatarea acestor zăcăminte vor duce, cu siguranţă, la vânzarea lor „pe nimic”! Se impune o deschidere interna-ţională în care criteriul principal de selecţie a alegerii partenerului cu care să exploatăm resursele de hidrocarburi din Marea Neagră să fie cel al eficienţei economice şi al beneficiului statului român. Reamintesc faptul că, dacă Marea Britanie şi Norvegia obţin redevenţe de aproximativ 40% din valoarea exploatărilor lor de petrol marin, România se mulţumeşte cu mai puţin de 5%!!! Putem continua în acelaşi mod?

Aşa cum ne învaţă istoria, alianţele şi parteneriatele se fac şi se desfac. Uneori chiar foarte repede, aşa cum a fost şi cazul celor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi după acesta, când aliaţii au devenit duşmani neîmpăcaţi, şi invers. Ele nu sunt veşnice. Veşnice sunt doar interesele naţionale! De acest adevăr ar trebui să ţinem cont în permanenţă! Probabil, pentru a face plăcerea unor parteneri străini, de foarte multe ori am promovat în zona Mării Negre o politică de concurenţă, aţâţare şi neîncredere. Sigur, o cale amiabilă de parteneriat local cu toate ţările riverane ar fi o soluţie mai potrivită intereselor noastre strategice! Iar comportamentul statal ar trebui să fie conform acestor interese! Cuvintele colaborare, conlucrare şi încredere ar trebui să fie aşezate cu mult înaintea celor ca neîncrederea şi confrun-tarea.

* Autorul articolului a fost şeful Grupului de experţi hidrografi şi topografi al Comisiei Mixte Interministeriale a Guvernului României pentru delimitările maritime în Marea Neagră. A făcut parte din echipa care a reprezentat Guvernul României în procesul contra Ucrainei, pentru o delimitare echitabilă a zonelor economice exclusive şi a platourilor continentale ale celor două state, desfăşurat în perioada 2004-2009 la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

[1] Atenţionare: Hărţile, imaginile şi informaţiile din prezentul material provin din arhiva personală a autorului şi din surse deschise, prezentate pe internet.