Ion MUTU

Atunci când vorbim despre cele două comunităţi, nu o putem face decât ducându-ne la perioada de formare a celor două state, român şi ucrainean.

Documentându-mă în vederea finalizării lucrării mele de Masterat având drept temă „Relaţiile dintre Români şi Cazacii Zaporojeni în perioada 1574-1828” în cadrul Facultăţii de Istorie, din cadrul Universităţii Bucureşti, promoţia 2018, am realizat că tocmai îmi anticipam tema pentru lucrarea mea de Doctorat „Origini comune de formare a poporului Român şi a poporului Ucrainean”, lucrare pe care sper să o încep cât mai curând posibil.

Ştiu că pentru mulţi necunoscători poate reprezenta o utopie, dar descoperindu-l pe Carlo Troya cu a sa lucrare „Argumente pentru rescrierea istoriei europene”, dar şi alţi aproape 50 de autori care tratează subiectul cu obiectivitate maximă, consider că am argumentele necesare în a începe şi finaliza o astfel de cercetare.

De la geţii care aveau cetăţi atât pe teritoriul actual al României, cât şi pe teritoriul actual al Ucrainei, continuând cu brodnicii, berladnicii şi bolohovenii, care sunt atestaţi pe teritoriile actuale ale celor două ţări mai sus menţionate în perioada secolelor XI-XIV, menţionaţi în Saga Sfântului Olaf, Letopiseţul Ipatiev etc., putem afirma cu tărie că a existat un filon comun de interferenţe româno-ucrainene.

Aceste interferenţe au continuat şi în perioada secolelor XV-XVIII.

În secolul XV apar primele organizări militare ale căzăcimii zaporojene de pe Nipru, Ostap Daskievyci fiind considerat primul conducător reprezentativ. În ceea ce denumim generic cazacii zaporojeni nu includem numai ucraineni, ci şi foarte mulţi români fugiţi din cele Trei Principate Medievale – Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, dar şi alte etnii (polonezi, lituanieni etc.). Trebuie menţionată de exemplu, Răscoala lui Muha, desfăşurată între anii 1490-1492, se pare cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, la care au participat peste 10.000 de ţărani ruteni şi moldoveni, (termenul de Ruthenia a apărut pentru prima oară în jurul anului 948 d.H., vezi Carlo Troya, op.cit.)

Faptul că Dimitrie Vişneveţschii (Baida, în folclorul ucrainean), se trăgea dintr-o soră a lui Petru Rareş (conform reputatului istoric Nicolae Iorga), acesta fiind fondatorul primei sice zaporojene în insula Hortyţea, A.D. 1556, faptul că Severyn Nalyvaico şi Hryhory Lobodă, conducătorii răscoalei desfăşurată între anii 1594-1596 erau la origini români (Ion Nadabaicu şi Grigore Lobodă), faptul că unul dintre conducătorii revoltei desfăşurată între anii 1637-1638 împotriva panilor polonezi, Dmyto Hunya era român (Dumitru Hunu), faptul că, în timpul răscoalei pentru eliberare a cazacilor zaporojeni de sub despotica hegemonie poloneză, desfăşurată între anii 1648-1657, condusă de ilustrul om politic şi militar Bohdan Zinovy Hmelniţskyi, găsim peste 15 polcovnici români (Martin Puşcariu, Pavel Apostol, Toader Apostol, Ion Ursu etc.), nu poate decât să ne conducă la ideea unei reprezentări bine proporţionate a românilor în rândul căzăcimii zaporojene, care avea să pună practic bazele Ucrainei de astăzi. În cadrul răscoalei mai sus amintite, îi mai menţionăm pe generalii de brigadă Vaarlam Buhăţel şi Dimitrie Băncescu, conducătorii regimentului de elită „Slobodean – al Libertăţii”.

Ca lideri exponenţiali ulteriori ai căzăcimii zaporojene îi mai amintim pe Semen Palyi (Simion Pălăi), lider al revoltei cazacilor zaporojeni desfăşurate între anii 1702-1704, marele hatman ucrainean Dănilă Apostol, dar şi alţii… Primele disensiuni apărute între români şi ucraineni (ruteni), în perioada Imperiului Habsburgic – după 1867 Imperiul Austro-Ungar -, au fost alimentate de conducătorii autorităţii mai sus amintite, pe ideea: Dezbină şi condu!.

Prin stimularea creării societăţii „Hromada” cu sediul la Lvov, sub conducerea unui lider de tristă amintire pentru relaţiile româno-ucrainene din ultimele decenii ale se-colului al XIX-lea, este vorba de Mihail Dragomanov, combătut în epoca respectivă de mai marele nostru Mihai Eminescu (Eminescu avea şi el o dublă descendenţă, română şi ucraineană), societate care avea drept scop înfiinţarea unei Ucraine, conform unora dintre militanţii săi, inclusiv cu părţi ale Maramureşului Istoric, nordul Transilvaniei şi întreaga Bucovină, practic liderii austro-ungari menţineau controlul asupra celor două populaţii.

Ca o ironie a sorţii, la încheierea Primului Război Mondial, W. Wilson, preşedintele Americii, avea să vină la Conferinţa de Pace de la Paris cu o propunere năucitoare, formarea unui nou stat Israel, compus dintr-o jumătate a teritoriilor ucrainene de atunci, respectiv o jumătate a teritoriilor româneşti din aceeaşi perioadă (Cred că ghiciţi şi singuri ce se alegea de România şi Ucraina dacă acest plan mizerabil ar fi reuşit).

Tot la capitolul legat de urmările nefaste ale Primului Război Mondial, actul de trădare al generalului Averescu, care a retras trupele române din Maramureşul de Nord şi Pocuţia (Pocuţia fiind vechi teritoriu românesc aflat în posesia Moldovei Medie-vale în perioada 1388-1531, cu intermitenţe, datorită zălogului în contul a 3.000 de ruble lăsat de Vladislav al II-lea al Poloniei coregenţilor Roman şi Petru Muşat), retragere efectuată în anul 1919, combinată cu trădarea lui Carol al II-lea şi a unei părţi a acoliţilor lui din anul 1940, când s-au pierdut Basarabia cu Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, au dus la rapturi teritoriale greu, dar, în opinia mea, nu imposibil de reparat (la capitolul pierderi teritoriale ale României de după Primul Război Mondial nu putem trece cu vederea şi pierderea Crişanei de Vest, respectiv a Voivodinei şi a Văii Timocului, aceasta tot datorită unora dintre guvernanţii noştii de atunci, dar şi a intereselor Marilor Puteri de după încheierea Primei Conflagraţii Mondiale).

Ajungând la vremurile contemporane, Legea Educaţiei din Ucraina, pornită iniţial împotriva efectelor a 350 de ani de rusificare a teritoriilor ucrainene, a lovit şi în celelalte minorităţi etnice, evident, şi dureros pentru orice cetăţean român de bună credinţă, inclusiv în cei 500.000 de etnici români declaraţi (aici includ şi cetăţenii cu origini în Basarabia noastră strămoşească).

Din punctul meu de vedere, cred că este momentul ca politicienii români să intervină împotriva deznaţionalizării abuzive a etnicilor români din Serbia şi Ucraina, iar la momentul oportun la recuperarea teritoriilor româneşti aflate în posesia Serbiei, Ungariei şi a Ucrainei.

Ca termen de comparaţie, vom lua comunitatea ucraineană din România, for-mată, conform recensământului din 2011, din 50.000 de etnici ucraineni şi 10.000 de etnici ruteni (adică tot ucraineni).

Comunităţile ucrainene din România au o istorie diferită. Comunitatea din Mara-mureş s-a format odată cu jumătatea secolului al XIV-lea, odată cu primii fugari din teritoriile ucrainene ocupate de polonezi, care vreme de cinci secole au dus la o politică de iobăgire a căzăcimii zaporojene, realizată prin catolicizare forţată, dar şi printr-un genocid violent (de exemplu Severyn Nalyvaico a fost torturat, ulterior ars pe rug la Varşovia în 1596, în urma unei revolte eşuate împotriva samavolniciilor şleahtei poloneze, tovarăşii săi de luptă: Ivan Ostreanyţea, dar şi alte 30 de căpetenii căzăceşti fiind sfârtecaţi de vii, iar trupurile lor împrăştiate prin toată Ucraina), sau decapitări în masă – exemplu, după răscoala eşuată a lui Semen Palyi (Simeon Pălăi) din 1704, când peste 10.000 de luptători zaporojeni luaţi prizonieri de şleahticii polonezi au fost decapitaţi (câteva sute dintre ei fiind români!).

Revenind la etnicii ucraineni din România, cei din Banat au o istorie recentă, de aproximativ un secol, ca extensie a grupului din Maramureş relocat în Banat în diverse împrejurări istorice.

Ajungând la teritoriul Moldovei (Tera Molduana sau Moldavna în izvoarele medievale), au o istorie care, la fel, merită cercetată. Trecând peste cele trei populaţii mai sus menţionate de mine – brodnici, berladnici şi bolohoveni -, un factor important al ucrainizării Moldovei Medievale a fost acţiunea punitivă din anul 1498 a marelui nostru Voievod Ştefan cel Mare, ca represalii pentru invadarea ţării de către regele polon Ioan Albert, desfăşurată cu un an înainte. Întorcându-se cu peste 100.000 de prinşi denumiţi ruteni (adică ucraineni) în izvoarele vremii, practic Ştefan a sporit populaţia teritoriului său cu 20%.

Ultima, şi, în acceptul meu, cea mai urgisită comunitate ucraineană din România, a fost cea a cazacilor zaporojeni veniţi în Dobrogea după anul 1775. Dobrogea nu era o necunoscută pentru ucraineni, Svyatoslav Ihorevyci (Sweynald Ingvarsson, unul dintre conducătorii Rusiei Kievene, pe numele său de Rurikid Suedez, având capitala la Nufăru între anii 968-971). Cu excepţia satului Letea, format între anii 1712-1715 de o parte a emigraţiei lui Pylyp Orlyk – acesta a fost hatman ucrainean, autor al primei constituţii ucrainene la Bender, în 1710, îngropat, conform reputatului istoric Petre Panaitescu în anul 1742, an al decesului său, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie a lui Vasile Lupu -, toate celelalte localităţi au fost formate după anul 1775 din emigraţia zaporojeană (Crişan, Caraorman, Pardina, Sfântu Gheorghe etc.) .Nu toţi zaporojenii au ajuns în Dobrogea, câteva sotnii ajungând la sârbi şi bulgari, o parte dintre ei înfiinţând, la începutul secolului al XIX-lea, Cetatea Cazacilor, aflată la doi kilometri de oraşul Roşiorii de Vede, aflat în judeţul Teleorman.

Problemele comunităţii etnicilor ucraineni din România au fost, din păcate pentru ei, diversele disensiuni apărute, de-a lungul timpului, între unii lideri ai săi. Ca şi perspective, trebuie menţionat faptul că, după 1989, au apărut două Vicariate, aflate sub oblăduirea Patriarhiei Române.

Primul Vicariat Ortodox despre care vă voi vorbi este Vicariatul Creştin Ortodox Ucrainean din România, care este împărţit în Protopopiatul Sighet (pentru credincioşii ucraineni din judeţul Maramureş), respectiv Protopopiatul Lugoj (pentru credincioşii ucraineni din judeţele Timiş şi Caraş Severin). Cele două protopopiate au în jurisdicţie 33 de parohii, dar şi trei mănăstiri.

Problema mea este una de moralitate, căci acest Vicariat ar trebui să se numească Vicariatul Ortodox Creştin Ucrainean al Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Dobrogei, deoarece şi în Bucovina, respectiv Dobrogea, trăiesc foarte mulţi etnici ucraineni. În Dobrogea este o situaţie revoltătoare pentru mine, în ceea ce priveşte bisericile din Caraorman, Crişan, Letea, Pardina, Teliţa (cea de la Teliţa a fost recon-struită la început de secol 20, într-un stil neo-baroc absolut superb, la fel ca şi sora ei geamănă de la Chilia Veche). Aici problema este la Domnul Daniel Ciubotea, care ar fi trebuit să se gândească la faptul că toate aceste Biserici au fost construite cu banii cazacilor zaporojeni, respectiv ai urmaşilor lor. Ele au fost ridicate „cu jertfe şi sânge”, aşa cum îmi place mie să spun… Nici în Bucovina Sudică, cum îmi place mie să spun, lucrurile nu stau mai bine, Arhiepiscopia Sucevei şi a Rădăuţilor nefiind nici ea o foarte mare susţinătoarea a ideii de a avea Biserică Ucraineană în comuna Bălcăuţi de exemplu, cu cele trei sate – Bălcăuţi, Nehostina şi Gropeni, unde la ultimul recen-sământ s-au declarat etnici ucraineni peste 70% din populaţia comunei. Mai adăugăm ca ingredient suplimentar dualitatea manifestată de-a lungul timpului de unii conducători ai etniei ucrainene, […] datorită căreia au de suferit tocmai etnicii ucraineni din localităţile mai sus menţionate…

Cel de-al doilea Vicariat dedicat etnicilor ucraineni din România este Vicariatul Greco-catolic Ucrainean, cu sediul la Rădăuţi, aflat sub jurisdicţia Episcopiei Române Unite a Maramureşului. El este organizat în două Protopopiate – primul, Protopopiatul Bucovinei, cu sediul la Cacica, având în subordine 11 parohii, al doilea, Protopopiatul Maramureşului, pentru etnicii ucraineni greco-catolici din Maramureş, la care se adaugă câteva parohii din Banat.

Legat de comunitatea etnicilor ucraineni din România, pot spune, în concluzie, că evoluţia va depinde, în special în Bucovina şi Dobrogea, de înfiinţarea unui Protopopiat pentru cele două regiuni istorice, respectiv de înfiinţarea unui complex compus din creşă, grădiniţă, şcoală primară, şcoală generală, liceu şi facultate în Dobrogea, respectiv un alt complex în Bucovina, cu specializări principale legate de cadre didactice şi preoţi.

Aici însă trebuie să existe voinţă, prin promovarea unor etnici devotaţi cauzei şi eliminarea celor care, în ultimul deceniu mai ales, au avut probleme în justiţie, unii fiind deja condamnaţi, fie cu suspendare, fie cu executare, iar alţii având dosare penale pe rol. Ultimul exemplu, din păcate, a fost acela în care, am aflat cu tristeţe din presă, s-a început urmărirea penală „în rem” adică pe faptă, pentru suma de aproape 4 milioane de euro, vizând infracţiunile de înşelăciune şi gestiune frauduloasă, urmând a fi identificate ulterior persoanele care se fac vinovate pentru astfel de fapte…

Ştiu că pădure fără uscături nu există, dar cred că promovarea istoriei şi a culturii ucrainene în România trebuie să fie principala motivaţie a liderilor etniei ucrai-nene, fie că vorbim de Uniunea Ucrainenilor din România sau Uniunea Rutenilor din România. Altfel interesele etniei vor avea serios de suferit.

Şi á-propos de coloană vertebrală, închei cu un citat care aparţine celui mai mare scriitor ucrainean din toate timpurile, Taras Şevcenko:

Cinstiţi-vă Hatmanii, Acolo unde le sunt Mormintele!…