Prof. Ioana RIEBER, PhD*

Abstract. We vote for people who disappoint us and we later realize that we voted for an image, which does not correspond to reality. There are candidates who manage to convince us using persuasive and manipulative techniques based on stereotypes. The consequences could be tragic because they can bring to power totalitarian regimes (Hitler won an election) or can start wars. In order to reach their objectives, politicians and political organizations use the services of professionals, who, in turn, resort to the mass-media. Modern political communication calls for adapting one’s discourse to the social categories that the target audience belongs to.

Votul universal i-a complicat existenţa omului politic în condiţiile în care, astăzi, viitorul lui profesional este decis de populaţia majoritară, cu venituri mici sau medii. Este un rezultat al aplicării în practică a ideilor iluministe de către o burghezie pragmatică, care avea nevoie de susţinere în lupta împotriva nobilimii.

Omul de rând, invizibil în Evul Mediu, trece în prim-plan în momentul în care burghezul are nevoie de legitimitate pentru a prelua puterea politică. Regele medieval reprezenta puterea lui Dumnezeu pe Pământ, guvernul revoluţionar, voinţa poporului, pe care nu a fost uşor să o obţină. Deşi li s-au promis drepturi şi vot universal, nu pentru „Libertate, egalitate, fraternitate!” au susţinut ţăranii schimbarea, ci pentru pământul confiscat de la nobilime şi redistribuit lor!

Atingerea obiectivelor politice duce la instaurarea amneziei în rândurile noilor factori decizionali. Votul censitar este preferat celui universal, iar accesul la guvernare este strict restricţionat. Înlăturată de la putere, burghezia mică şi mijlocie reia lupta. Treptat se trece la un regim democrat, în care omul politic are nevoie de acordul populaţiei pentru a ajunge la guvernare, iar odată ajuns acolo trebuie să îi apere interesele.

Empatia cu alegătorii îl ajută pe candidat să obţină voturile necesare, iar lipsa acesteia îl dezavantajează în relaţia cu votanţii, motiv pentru care dorinţa nefiresc de mare a unor candidaţi de a obţine puterea îi determină să recurgă la metode îndoielnice, utilizând o serie de strategii şi tehnologii de convingere, care uneori depăşesc aspectul etic. La ele apelează uneori şi guvernele democrate pentru a convinge populaţia de justeţea măsurilor lor. Pe scară largă sunt utilizate în regimurile de tip totalitar. Strategiile se încadrează în metode ce ţin de persuasiune şi manipulare şi au la bază stereotipurile.^[2]

Termenul de stereotip desemnează reprezentările preexistente cu ajutorul cărora fiecare filtrează realitatea ambiantă.^[3] Comportamentul stereotip este predominant în multe acţiuni, deşi nu funcţionează mecanic, deoarece este cea mai eficientă formă de comportament în diverse cazuri. Este vizibilă, spre exemplu, în tendinţa de a răsplăti gestul unei persoane, regula reciprocităţii, pe care la nivel politic, o vedem în schimbul de concesii între cei aleşi, sau în cadourile oferite votanţilor,^[4] pentru a le influenţa decizia.

Pentru ca procesul de influenţare să aibă loc, trebuie îndeplinite două condiţii: a. iniţiatorul să deţină un grad acceptabil de competenţă şi informaţie, iar receptorul să creadă în bunele lui intenţii; b. relaţia de influenţare trebuie să se bazeze pe un consens tacit al entităţilor implicate asupra valorilor împărtăşite şi al efectelor produse.^[5]

Persuasiunea este un tip de influenţare, intenţionată, în care argumentele sunt alese astfel încât schimbarea dorită de către agent să fie dorită şi adoptată de către receptor în absenţa constrângerii. Actul persuasiv nu presupune obligativitatea de a acţiona într-un anume fel, ci, mai degrabă, oferă argumente logice, emoţionale şi culturale în sprijinul asumării acţiunii respective.

Mai lipsită de etică decât persuasiunea este manipularea. Manipularea reprezintă o formă patologică a comunicării, deoarece nu urmăreşte o înţelegere a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente false. Intenţiile manipulatorului nu sunt sesizate.^[6] Globalizarea a făcut ca cea mai eficientă tehnică de manipulare, controlul informaţiei, să poată fi aplicată la scară internaţională. Există mai multe forme de manipulare: psihologică, informaţională şi a situaţiei (contextului):

1)   Prin manipularea psihologică se afectează cunoaşterea alternativelor şi a consecinţelor acţiunilor unei persoane, motivele, precum şi abilitatea de a raţiona, de a alege şi de a-şi pune în aplicarea alegerile;

2)   Manipularea informaţională apare atunci când Y acţionează, astfel încât să afecteze cunoaşterea de către X a alternativelor. Se poate ajunge la aceasta prin ascunderea unor informaţii sau prin a-i da lui X informaţii greşite;

3)   Manipularea situaţiei (contextului) este un act deliberat de a schimba structura alternativelor prezente în situaţie.^[7]

Un alt tip de manipulare este manipularea „mistică”, realizată de lideri mesianici, atotştiutori şi atotputernici cu veleităţi demiurgice. Liderii comunişti luptă împotriva religiei, dar cunosc atracţia şi teama faţă de supranatural şi recurg la cultul personalităţii. În filmul de propagandă nazistă, Triumful voinţei, realizat de Leni Riefenstahl, Hitler este prezentat ca un zeu coborât din cer pentru a-şi binecuvânta supuşii.^[8]

Manipulatorul ne pare ca fiind imoral, pentru că se foloseşte de puterea secretului pentru a-şi impune stratagema. El utilizează tehnici specifice, ajungând la coerciţie, şantaj emoţional, inducerea sentimentului de vinovăţie, şantaj emoţional, ameninţări.^[9]

Succesul îi este asigurat dacă reuşeşte să identifice necesităţile sau slăbiciunile grupului ţintă, astfel încât să-l motiveze. Irina Stanciugelu scria: „acuzaţiile de manipulare sunt susţinute, de cele mai multe ori, din perspectiva unei raţionalităţi de tip logic (dacă argumentele aduse în discuţie fac apel la credinţe, emoţii, sentimente se consideră că este vorba de o influenţare non-raţională, sau de o manipulare psihologică); însă, după cum motivaţiile umane sunt multiple şi decurg în bună măsură din reprezentările câmpului social în care se realizează socializarea, eficienţa comunicaţională poate fi discutată (mai ales) prin prisma identificării şi utilizării cu succes a motivaţiilor subiective în influenţarea dorinţelor indivizilor (ceea ce este cazul în majoritatea acţiunilor pe care un management comunicaţional le întreprinde pentru a-şi atinge cu succes obiectivele, indiferent dacă sfera de activitate este economică, politică sau socială).”^[10]

Manipularea este considerată de anumiţi autori ca fiind o artă a puterii. Puterea ocultă a manipulatorului îi pare victimei a fi absolută, deoarece are impresia că nu poate face nimic. În realitate nu este aşa. Deşi pare foarte bine pus la punct, mecanismul politic îşi are slăbiciunile sale.^[11]

În limbajul comun şi uneori în literatura de specialitate, conceptele de influenţă, persuasiune şi manipulare sunt folosite fără atenţie la detaliu. „Dincolo de înţelesul lor denotativ, aceste concepte poartă cu sine şi conotaţii morale: manipularea este privită în sine un rău (pe bună dreptate), iar în ceea ce priveşte persuasiunea ne-am obişnuit să credem că numai persuasiunea de tip raţional este legitimă din punct de vedere moral (logos). Trecem astfel cu vederea că, pentru a fi eficientă, persuasiunea trebuie să ia cu necesitate în considerare atât ethos-ul, cât şi pathos-ul, altfel este doar un discurs steril care nu atrage atenţia nimănui, cu atât mai puţin convinge. Tot din aceleaşi motive, acuzăm mult prea des încercările legitime ale interlocutorilor noştri de a ne convinge ca fiind manipulatorii, ceea ce ne face surzi şi orbi la argumentele aduse în discuţie; în acest caz, posibilitatea dialogului, fie el la nivel interpersonal sau social, scade până la dispariţie.”^[12]

Manipularea se realizează, în special, prin intermediul dezinformării. Dezinformarea reprezintă intervenţia asupra elementelor de bază a procesului de comunicare ce duce la modificarea mesajelor cu scopul de a obţine atitudinile, reacţiile şi acţiunile dorite de un agent social. O divizie din KGB, spre exemplu, purta numele de „dezinformatsia” şi era răspunzătoare cu propaganda neagră. Acest gen de operaţiuni poate fi solicitat de guverne, partide politice, firme influente etc.

Propagarea mesajului dorit se realizează prin intermediul unor lideri de opinie, persoane cu prestigiu academic, ştiinţific, cultural, politic etc., de regulă, şantajate sau cumpărate. Cea mai eficientă dezinformare se realizează prin mass-media. Efectele depind de nivelul intelectual, aspiraţii, personalitate, atitudinea critică, posibilitatea de verificare a informaţiilor.

Dezinformarea permanentă slăbeşte posibilitatea individului de a gândi corect. Efectele pot fi puternice ducând la destabilizarea unui stat, a unei societăţi sau la subminarea capacităţii sale de rezistenţă, ele însă îl pot afecta şi pe cel care este implicat în această acţiune.

Nu este mereu uşor de realizat şi presupune, uneori, alături de cunoştinţe temeinice în domeniul psihologiei, multă imaginaţie. În Al Doilea Război Mondial, germanii au ocupat o parte din URSS. În acest timp, locuitorii din Krasnodar au fost anunţaţi că prin localitate vor trece convoaie cu prizonieri sovietici cărora localnicii le vor putea furniza alimente. Aceştia au strâns alimente şi i-au aşteptat, dar au trecut convoaie cu soldaţi germani răniţi. Din filmuleţul de propagandă german rezulta că ruşii pe ei îi aşteptau, că le-au oferit ajutoare ajutoare, fiind favorabili ocupaţiei naziste.^[13]

În 1917, Lenin a fost trimis de germani în Rusia pentru a dezechilibra statul şi a scoate ţara din conflict. Deşi a pierdut teritorii importante, Lenin s-a folosit de nemulţumirea populaţiei generată de foametea provocată de război, a direcţionat-o spre factorii de decizie ai momentului, a cucerit puterea politică şi a încheiat pace cu Germania. O singură problemă pentru Germania: locul Rusiei a fost luat de SUA, stat cu mult mai puternic, în acel moment!

Cuvântul are un rol important în dezinformare, „limba dezinformării apelează neîncetat la semantizări şi la resemantizări, în funcţie de scopul urmărit se vor alege cuvintele cele mai potrivite.”^[14] Limbajul trebuie să fie simplu, să exprime ideea principală într-o formă scurtă şi impresionantă. Este strâns legat de sistemul de valori, de aceea utilizarea lui nepotrivită în mass-media a dus la o criză a valorilor în politică.

Treptat se transformă în „limbajul de lemn”, care are rolul de a modela gândirea publicului. Are caracteristici specifice: este o disproporţie între cantitatea mică de informaţie şi cantitatea mare de cuvinte, discursul este imprecis, iar destinatarul se confundă cu destinatorul. Are trăsături sintactice particulare: sunt înlocuite, pe cât posibil, propoziţiile subordonate circumstanţiale, sunt preferate perechile verb-substantiv, în locul verbelor corespondente („a-şi găsi expresia”, în loc de „a se exprima”), pronumele „eu” este înlocuit cu „noi”, în opoziţie cu „ei”. În „limbajul de lemn”, persuasiunea este omniprezentă, iar retorica actorilor politici respectă regulile retoricii politice originare: se poate vorbi despre orice, oricât, cu oricine.

Există mai multe forme de dezinformare: dezinformarea prin număr, mimează autoritatea preciziei şi a imparţialităţii (un nr. de X persoane au protestat), nu poate fi verificată; dezinformarea prin repetiţie, prin zvon sau prin clişee. Dezinformarea prin clişee poate fi utilizată în folosul unor acţiuni care în mod normal nu ar avea acordul opiniei publice, spre exemplu anumite intervenţii militare, justificate prin nerespectarea drepturilor omului sau deţinerea armamentului nuclear. Se realizează prin: răspândirea unor documente false, răspândirea unor insinuări calomnioase sau a unor declaraţii neadevărate.

În propagarea mesajelor mass-media are un rol important.^[15] Actorul politic trebuie, în primul rând, să îşi convingă electoratul. Comunicatorii politici îşi au publicul lor, cele două părţi formează baza unui „sistem de comunicare politică”, în care mai regăsim mass-media, instituţii politice etc.^[16] Mesajul către populaţie este transmis prin discursul politic. În condiţiile în care lupta politică dobândeşte un caracter de spectacol îşi fac apariţia consilierii de comunicare şi experţii în marketingul politic, care concep tematicile şi scenariile de apariţie în public precum şi textele candidaţilor.

Limbajul poate fi diferit de la un candidat la altul. „Limbajul de lemn” se intersectează cu cel hortativ. Se utilizează termeni cărora oamenii le acordă sensuri diferite „democraţie”, „comunism”, „dreptate” etc. În discurs se face apel la sprijinul public, se utilizează cuvinte ale căror sensuri cheie sunt participare „populară” şi „înţelepciune”. Esenţial ca publicul să înţeleagă că are un rol important în deciziile politice.^[17]

Chiar dacă se adresează majorităţii, omul politic trebuie să-şi adapteze discursul politic operând segmentări la nivelul marelui grup ţintă vizat. Este necesară sensibilizarea grupurilor cunoscute ca nefiind interesate de politică. Prin urmare, omul politic trebuie să-i satisfacă pe cei avizaţi de mesaje electorale şi să le înfrângă rezistenţa celor suspicioşi.

Deseori comunicarea politică se rezumă la un joc complex între trei actori: candidaţi, mass-media şi publicul.^[18] Opinia publică poate fi fluctuantă, în funcţie de discursul politic, de evenimentele ce se desfăşoară în intervalul de timp vizat etc. Este factor de decizie în ceea ce priveşte rezultatul alegerilor şi reprezintă o sursă a autorităţii pentru deciziile democraţiilor moderne.

Mass-media, care realizează publicitatea, poate fi critică sau manipulatoare.^[19] Scopul noilor tehnici de marketing politic este acela de a vinde un om politic / candidat pentru alegeri aşa cum se „vinde” un produs, cu grijă de a se seduce consumatorul alegător.^[20]

Presa reprezintă o putere. Existenţa ei este necesară. Din nefericire, sunt cazuri în care prin intermediul mass-mediei s-a trecut la cenzurarea ştirilor, dezinformare, falsificarea realităţii. Un exemplu poate fi cazul Irakului în timpul lui Saddam Hussein, care a fost acuzat în 2003, în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, de către SUA că produce arme de distrugere în masă. Informaţia a fost mediatizată, Hussein a fost demonizat, în final a început războiul din Irak. Nu au fost descoperite arme de distrugere în masă, în schimb consecinţele conflictului pentru populaţie au fost negative.^[21]

În regimurile de tip totalitar presa este aservită în totalitate intereselor factorilor decizionali, care utilizează persuasiunea sau manipularea (după caz), pentru a ţine sub control populaţia. Principalul scop al liderilor unui regim autoritar este acela de a-şi face cetăţenii să gândească aşa cum vor ei, „omul nou”.

Pentru a-şi atinge obiectivul ei folosesc în special îndoctrinarea, prin controlul informaţional: „Manipularea informaţiilor este instrumentul folosit în restructurarea atitudinilor, în modificarea concluziilor experienţei de viaţă, în deformarea relaţiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de norme şi valori, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor şi a comportamentelor.”

Sistemul de învăţământ era o pârghie în atingerea scopurilor: „Daţi-ne un copil şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”, spunea Lenin în Cuvântare în faţa comisarilor educaţiei. Nicolae Ceauşescu continua ideea: „Trebuie să facem din fiecare unitate şcolară un puternic centru de educaţie în spirit socialist şi comunist a copiilor şi tinerilor”.^[22]

Alături de şcoală mai existau o serie întreagă de modalităţi de a convinge populaţia că regimul politic respectiv este cel mai bun: istoria era rescrisă, în mass-media erau prezentate „măreţele realizări”, nu se vorbea despre SIDA, handicapaţi, orfani etc., în timp ce societatea capitalistă „se degrada”, era în „putrefacţie”.^[23]

Pe termen lung toate aceste strategii nu au avut efect. Populaţia s-a ridicat la luptă împotriva regimurilor autoritate, a se vedea numeroasele comploturi împotriva lui Hitler, executarea în piaţa publică a lui Mussolini (1945), obsesiile legate de asasinare ale lui Stalin, revoltele anticomuniste din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Polonia (încep din 1956) şi în final reacţia populaţiei din statele est-europene în 1989. Lenin nu avea dreptate. Generaţia „îndoctrinată” s-a ridicat împotriva opresorului.

Istoria ne arată că lucrurile făcute împotriva firii nu au rezistat în timp. Până la un punct populaţia poate fi terorizată şi manipulată, dar nu pe termen lung. Problema acceptării unui regim totalitar este a suferinţelor provocate şi a pierderilor suferite ca rezultat al unor decizii luate de o populaţie insuficient sau greşit informată (Hitler declanşează un război mondial).

Într-un regim democrat, un politician nepotrivit care ajunge la guvernare convingând populaţia în campanie prin utilizarea unor metode imorale poate aduce o ţară în criză. Votanţii participanţi la mitingurile de susţinere, după ce / dacă vor admite că au făcut o greşeală, vor organiza mitinguri de protest. Alegerile greşite duc la instabilitate guvernamentală, pierderi economice, probleme sociale şi, în cazul statelor puternice, la o politică externă periculoasă. Să nu uităm că este destul de uşor să instaurezi un regim totalitar folosind regulile unui regim politic democrat.

Este greu, dar nu imposibil, ca tehnicile de manipulare să fie contracarate, începând chiar cu discursul public. Deşi manipularea este o problemă a Epocii Contemporane, disputele şi actorii politici care să încerce să convingă populaţia sunt permanenţe ale istoriei, a se vedea democraţia ateniană, Republica Romană, discursurile motivaţionale ale regilor medievali, pe teme religioase sau militare, ale liderilor revoluţiilor burgheze etc.

Preocupări pentru discursul politic existau înainte de Aristotel. Ulterior retorica era studiată în cele mai bune şcoli ale vremii. Nici filozofii Epocii Moderne nu au rămas imuni. Schopenhauer îşi sfătuia cititorii: „Înainte de toate trebuie luată în considerare esenţa oricărei dispute, ceea ce se întâmplă cu adevărat într-o dispută cu argumente. Adversarul – sau noi înşine, e totuna – a enunţat o teză. Pentru a o infirma avem la îndemână două moduri sau două metode.

1. Modurile sunt: …arătăm că enunţul nu corespunde naturii obiective a lucrurilor, adevărului obiectiv şi absolut; fie să arătăm că el nu corespunde altor argumente şi concesii ale adversarului, deci adevărului subiectiv şi relativ…
2. Metodele sunt: a) infirmarea directă, b) infirmarea indirectă. – Cea dintâi atacă teza în temeiurile ei, cea indirectă combate consecinţele ei; prima arată că teza nu este adevărată, cea din urmă arată că teza nu poate fi adevărată.”^[24]

În prezent, avem o serie întreagă de sociologi, psihologi, analişti, preocupaţi să găsească soluţii în vederea limitării efectelor manipulării populaţiei. Dacă electoratul ar încerca să analizeze discursul politic şi să îşi pună întrebări legate de resursele şi posibilităţile efective ale candidatului de a-şi ţine promisiunile, manipularea ar avea un efect limitat.

Alegătorii trebuie să conştientizeze faptul că politicienilor le sunt cunoscute necesităţile lor şi că profită de acest lucru. Chiar dacă au timpul limitat ei ar trebui să consulte surse alternative de informaţie. Sunt puţini care ştiu aceste lucruri, dar o campanie la nivel naţional susţinută de organizaţii non-guvernamentale probabil ar fi utilă.

Bibliografie selectivă:

1. Arhip, Odette, De la fantezia romantismului la manipularea contemporană, Bucureşti, Editura Tritonic, 2013.
2. Borbely, Ștefan, Etica manipulării, în Forme ale manipulării opiniei publice, Rad Ilie (coordonator), Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2008.
3. Cialdini, Robert, Psihologia persuasiunii, Bucureşti, Editura Business, 2008.
4. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2014.
5. Habermas, Jurgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005.
6. Hogan, Kevin, Psihologia persuasiunii, Bucureşti, Editura Antet, 1996.
7. Madan, Vladimir, Manipularea prin marketing politic, în Forme ale manipulării opiniei publice, Ilie Rad (coord.), Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015.
8. Mulgan, Geoff, Arta strategiei publice, Cluj-Napoca, Editura CA Publishing, 2010.
9. Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009.
10. Schopenhauer, Arthur, Arta de a avea întotdeauna dreptate, Bucureşti, Editura ART, Bucureşti, 2015.
11. Stanyer, James, Comunicarea politică modernă, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010.
12. Stanciugelu, Irina, Măştile comunicării, de la etică la manipulare şi înapoi, Editura Tritonic, 2009.

* profesor la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Bucureşti, doctor în Istorie, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

[2] Cialdini Robert, Psihologia persuasiunii, Bucureşti, Editura Business, 2008, p. 22.

[3] Arhip Odette, De la fantezia romantismului la manipularea contemporană, Bucureşti, Editura Tritonic, 2013, p. 110.

[4] Cialdini Robert, op. cit., p. 22 şi următ.

[5] Stanciugelu Irina, Măştile comunicării, de la etică la manipulare şi înapoi, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009, p. 176.

[6] Arhip Odette, op. cit., p. 71.

[7] Stanciugelul Irina, op. cit., p. 127, carte net.

[8] Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2014, p. 100 şi următ.

[9] Madan Vladimir, Manipularea prin marketing politic, în Forme ale manipulării opiniei publice, Ilie Rad (coord.), Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015, p. 158.

[10] Stanciugelu Irina, op. cit., p. 175.

[11] Borbely Ștefan, Etica manipulării, în Forme ale manipulării opiniei publice, Rad Ilie (coordonator), Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, pp. 13-15.

[12] Stanciugelu Irina, op. cit., p. 138.

[13] Arhip Odette, op. cit., p. 87 şi următ.

[14] Ibidem, p. 108.

[15] Arhip Odette, op. cit., p. 97 şi următ.

[16] Stanyer, James, Comunicarea politică modernă, Cluj-Napoca, Editura CA Publishing, 2010, pp. 2-3.

[17] Arhip Odette, op. cit., p. 83 şi următ.

[18] Madan Vladimir, op. cit., p. 158 şi următ.

[19] Stayner, James, op. cit., pp. 2-3.

[20] Madan Vladimir, op. cit., p. 160.

[21] Ficeac Bogdan, op. cit., pp. 90-91.

[22] Ceauşescu, Programul PCR pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, apud Ficeac Bogdan, op. cit., p. 98.

[23] Ficeac Bogdan, op. cit., pp. 97-100.

[24] Schopenhauer Arthur, Arta de a avea întotdeauna dreptate, Bucureşti, Editura ART, 2015, p. 45.