Prof. univ. dr. Dumitru CODIŢĂ*

Abstract. This approach aims to highlight the main issues relating to how international humanitarian law is contributing to peace and international security. For this purpose it will take into account the complementarities that exist between humanitarian law with those of international law generally, those of the Charter UN in particular. One of the conclusions to be drawn about these issues is that in the current international context, although it seems cynical and not optimistic – the battle for resources is a struggle without humanitarian principles which creates great difficulties affirmation, promotion and application of the provisions of this law.

DESPRE UNIVERSALITATEA BINOMULUI PACE-RĂZBOI

Pentru a găsi o modalitate care să stăvilească şi în final să se evite pe cât posibil conflictele dintre ele, statele prin abordările teoretico-doctrinare, dar şi prin practica lor, au elaborat o serie de principii, norme şi reguli, care să evite confruntarea violentă. Menţionarea lor în numeroase tratate bi şi multilaterale le asigură o temeinică baza juridică în dreptul internaţional pentru a fi promovate şi aplicate.

Fără a face o prezentare exhaustivă, dar spre semnalarea lor şi eventual spre a observa dacă statele, ca subiecte originare de drept internaţional şi creatoare a acestor principii, le mai respectă cu bună-credinţă, aşa cum s-au angajat, vom supune atenţiei câteva aspecte ale situaţiei internaţionale cu relevanţă în acest sens.

Pornim demersul nostru, şi desigur nu întâmplător, de la abordarea binomului pace – război. Şi o vom face prin prezentarea descrierii deosebit de sugestive pe care Constantin Kiriţescu o făcea în volumul „Istoria războiului pentru întregirea României”, din care citez: „Din timp în timp, viaţa popoarelor e tulburată de apariţia flagelului roşu. …Şi vântul distrugerii începe să sufle, purtând pârjolul peste oraşe, sate şi ţarini. Se prăbuşesc în ruină monumente măreţe ce făceau mândria omenirii. Câştiguri de ani se irosesc în clipe. Se sălbăticesc sufletele. Dreptul îngenunche înaintea puterii. …Războiul, sinistrul arhanghel al morţii, îşi poartă secera ucigătoare prin omenirea înnebunită, smulgând copii de la sânul mamelor, răpind părinţilor sprijinul bătrâneţilor, sleind vlaga tinerească a popoarelor, grămădind munţi de cadavre în margini de lacuri de sânge… Retrasă de-o parte, înfăşurată în haina-i verde, stă sfioasă zeiţa păcii, cu ramura de măslin în mână, aşteptând răbdătoare s-o ajungă rândul. Aduce-va ea de astă dată mai multă dreptate, mai multă milă, mai multă dragoste între oameni? Fi-va împărăţia ei mai durabilă?”[1].

Sub impactul emoţional al tragediei cunoscută de omenire în urma celor două conflagraţii mondiale, a fost elaborată Carta Naţiunilor Unite (Carta NU). Este cel mai important tratat internaţional, care a fost semnat la 26 iunie. 1945, la Conferinţa de la SanFrancisco şi prin care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite. Carta a pus bazele unui nou model de relaţii internaţionale şi a unui nou sistem de securitate mondială, în care conflictele să nu-şi mai găsească locul.

Deşi contestat şi susceptibil de perfecţionări, acesta a asigurat desfăşurarea relaţiilor internaţionale în perioada postbelică. Încă din preambulul Cartei se exprimă hotărârea statelor membre de a-şi uni eforturile pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în vederea izbăvirii generaţiilor viitoare „de flagelul războiului, care, în cursul unei vieţi de om, a provocat de două ori omenirii suferinţe nespuse” şi, în acest scop, de a accepta principii şi a institui metode „care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită altfel decât în interesul comun” prin luarea de măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii[2].

Carta conţine: scopurile şi principiile Organizaţiei, membrii, organele principale, mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, acţiunile în caz de ameninţare a păcii, violare a păcii şi acte de agresiune, acordurile regionale, cooperarea economică şi socială internaţională, regimul unor teritorii neautonome şi al tutelei, rolul CIJ (al cărui statut face parte integrantă din Cartă), dispoziţii diverse, tranzitorii, amendamente şi clauze finale.

Carta NU a fost elaborată în condiţiile existente la sfârşitul celui de-al Doilea Război, fiind rezultatul colaborării dintre marile puteri şi al celorlalte state învingătoare în război, al confruntării unor ideologii diferite, precum şi al unui complex de interese, nu întotdeauna convergente. Dacă reglementările din perioada Societăţii Naţiunilor condamnau doar războiul de agresiune, Carta NU a realizat un pas înainte prin stabilirea unor interdicţii ce vizează o sferă mai largă de acte bazate pe forţă, incluzând nu numai recurgerea la forţa armată, dar şi orice altă formă de recurgere la forţă contrar principiilor dreptului internaţional.

Interzicerea forţei şi a ameninţării cu forţa a dobândit astfel un caracter general, obligaţia statelor de a nu recurge la forţă în relaţiile internaţionale fiind ridicată la rangul de principiu fundamental al dreptului internaţional.[3]

Cu toate aceste eforturi, războiul este încă o realitate a zilelor noastre. Mult doritul secret al păcii eterne (pax eternela) nu s-a lăsat încă descoperit.

Consecinţele sunt catastrofale, iar un bilanţ sumar arată că în ultimii 3.500 de ani din istoria omenirii doar 250 au fost de pace totală[4]. Ca urmare a mijloacelor pe care părţile beligerante le au la dispoziţie, efectul distructiv este în creştere continuă. Câteva exemple de dată mai recentă sunt şi mai elocvente. În Iugoslavia s-au înregistrat peste 3.000 de morţi, 10.000 răniţi şi aprox. 120 miliarde dolari pagube cu efecte pe termen lung prin folosirea uraniului sărăcit şi a bombelor cu fragmentare. Siria este un stat complet distrus cu sute de mii de morţi şi milioane de refugiaţi în toată lumea. În Ucraina, unde se află un conflict în plină desfăşurare, numărul victimelor înregistrează 7.000 de morţi şi bilanţul creşte continuu!

Încetarea Războiului Rece dăduse speranţa că lumea a găsit calea convieţuirii paşnice. Eroare însă! Omenirea se află în pragul celui mai mare pericol. Nu atât pe fondul nivelului atins de tensionarea relaţiilor internaţionale, dar ca urmare a potenţialului de distrugere acumulat în arsenalele militare, care ar putea să fie scăpat de sub control.

Atacurile teroriste din sept 2001 au fost doar începutul unei noi ere a confruntării care se manifestă cu o amploare deosebită şi un ritm surprinzător.

COMPLEMENTARITATEA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE DE DREPT INTERNAŢIONAL CU PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

Analizând cele două domenii: dreptul internaţional şi dreptul internaţional umanitar (DIU), observăm raporturile dintre acestea, care evidenţiază relaţia de la parte la întreg. În aceste condiţii, principiile DIU completează, întăresc şi fac aplicabile prevederile dreptului internaţional, chiar dacă uneori doar în spiritul acestora. Aspectul este evident atunci când contrar dreptului internaţional se ajunge la folosirea forţei şi prin prevederile sale DIU urmăreşte limitarea efectelor produse de conflictele armate.

Referindu-ne strict la dreptul internaţional, o primă constatare este aceea că principiile care îl guvernează au apărut în diverse epoci istorice, pe cale cutumiară. Iniţial, au fost proclamate şi acceptate de un stat sau de un grup de state, dobândind, cu timpul, o recunoaştere din ce în ce mai extinsă şi căpătând apoi forţă obligatorie pentru toate statele prin introducerea lor în dreptul pozitiv.

Apariţia lor în diferite momente ale evoluţiei societăţii omeneşti este edificatoare prin următoarea exemplificare : a) Pacta sunt servanda este cel mai vechi principiu, consacrat încă din Antichitate. Toate tratatele, chiar şi cele inegale (impuse cu forţa), trebuiau aplicate. În prezent se referă doar la tratatele valide din perspectiva dreptului internaţional contemporan. b) Principiul suveranităţii, care apare în Evul Mediu, este caracteristic regimurilor monarhice. În prezent se vorbeşte de suveranitate limitată. c) Principiul egalităţii în drepturi a fost impus de pacea westphalică de la 1648. d) Principiul neamestecului în treburile interne a fost promovat de Revoluţia Franceză din 1789. e) Principiul reglementării exclusiv paşnice a diferendelor internaţionale; principiul nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa; principiul dreptului la autodeterminare, apărute după al Doilea Război Mondial, au fost stipulate în Carta NU. f) Principiul integrităţii teritoriale, principiul respectării drepturilor omului sunt specifice Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi se regăsesc în actul Actul Final CSCE.

Sunt norme de jus cogens, adică imperative de la care nu se poate deroga. Convenţia de la Viena din 1969[5] precizează în acest sens că „sunt norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională în ansamblul său de la care nu este permisă nicio derogare” (art. 53) şi care „nu pot fi modificate decât printr-o normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter” (art. 64).

Principiile fundamentale reprezintă partea cea mai dinamică a dreptului internaţional şi constituie substanţa raporturilor dintre state. Respectarea lor este condiţia sine qua non de asigurare a unei vieţi paşnice între state şi potenţează progresul general al umanităţii. În număr de şapte, sunt consacrate în cel mai important document de drept internaţional – Carta NU[6].

Dreptul internaţional umanitar nu interzice în mod expres războiul, nu este preocupat într-o măsură prea mare de cauzele sau de caracterul său – drept sau nedrept. Acestea sunt preocupări care se regăsesc, după cum s-a precizat, în dreptul internaţional.

DIU formulează reguli de comportare în condiţiile în care războiul s-a declanşat. Deşi prevederile lui sunt specifice războiului, acestea sunt compatibile cu alte reguli ale dreptului internaţional sau cu dreptul intern al statelor[7]. Scopul lor principal îl reprezintă minimalizarea efectelor pe care conflictele le produc prin limitarea suferinţelor şi asigurarea unei protecţii cât mai mari diferitelor categorii de persoane şi bunuri. Prevederile acestei ramuri a dreptului internaţional se adresează deopotrivă părţilor aflate în conflict. Rigorile sunt aceleaşi pentru toţi combatanţii indiferent de nivelul dotărilor, de specificul cultural, religios sau de altă natură. Pentru DIU nu există amic şi inamic. Combatanţii sunt două părţi care se confruntă recurgând la violenţă şi care trebuie să respecte un set de reguli. Partea care nu respectă prevederile tratatelor internaţionale în materie devine inamicul DIU.

Interzicerea violenţelor reprezintă o cale implicită prin care DIU se opune războiului. Practic fără violenţe acest fenomen nu ar mai avea loc!

Principalele organisme umanitare internaţionale cum ar fi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Federaţia Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie lansau încă din 1921 apelul solemn către „toate popoarele lumii pentru a acţiona pentru combaterea spiritului războiului care planează încă asupra lumii”[8]. Numeroase acţiuni şi conferinţe desfăşurate sub egida Crucii Roşii au adus mereu în actualitate acest îndemn, din păcate cu impact minor în viaţa internaţională.

A vorbi de dezvoltarea dreptului internaţional umanitar presupune că se conştientizează faptul că războaiele sunt încă posibile, deşi ele sunt interzise[9]. Din nefericire realitatea o demonstrează! Pacea şi securitatea internaţională se află în mare pericol. A cunoaşte şi promova DIU este mai necesar ca oricând!

CARTA NU ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

În acord cu scopurile şi obiectivele stabilite, documentul constitutiv al ONU stipulează care sunt căile prin care diferendele ce pot apărea între state, şi care de cele mai multe ori reprezintă o „ameninţare la pacea şi securitatea omenirii”, să poată găsi o rezolvare paşnică.

Existenţa unor posibile situaţii în care s-ar ajunge la folosirea mijloacelor de constrângere impune ca aceste acţiuni să fie făcute cu respectarea prevederilor DIU. În acest scop, ONU a adoptat, în 1999, o hotărâre prin care se angajează ca personalul său, participant la misiuni internaţionale, care presupun recurgerea la forţă, să respecte prevederile umanitare ale Convenţiilor de la Geneva.

Expresia „ameninţare la adresa păcii”, de care se leagă întregul complex de mecanisme, metode şi mijloace din sfera dreptului internaţional pentru prevenirea şi interzicerea războiului, este folosită în Capitolul VII din Carta NU, care defineşte acţiunile unui stat sau ale mai multor state de natură „a pune în primejdie raporturile normale dintre state şi a duce la o ruptură a păcii sau la un act de agresiune”[10].

Ameninţarea la adresa păcii reprezintă o stare de lucruri virtuală, o posibilitate, o situaţie pe cale de realizare şi a cărei evoluţie poate să ducă la un conflict armat deschis sau să amplifice un astfel de conflict. Dacă o ruptură a păcii nu s-a realizat sau un act de agresiune nu s-a declanşat, dar se menţin ca o stare potenţială (ex.: pregătiri de război, mobilizare totală sau parţială, declaraţii belicoase, masare de trupe şi demonstraţii de mare amploare la graniţele altui stat, campanie de propagandă etc.), ameninţarea la adresa păcii are un caracter eventual, latent însă, şi un grad de pericol ridicat. Adunarea Generală a ONU şi Consiliul de Securitate, în baza prerogativelor conferite prin Carta NU, au un rol important în prevenirea şi dezamorsarea acelor situaţii care reprezintă potenţială sursă conflictuală[11].

Astfel, în conformitate cu prevederile Cartei NU, două sunt căile prin care se poate acţiona în cazul soluţionării diferendelor dintre ele: a) pe cale paşnică; şi b) prin recurgerea la mijloace de constrângere.

În prima categorie sunt incluse procedeele la care statele sunt obligate să recurgă pentru soluţionarea disensiunilor dintre ele fără a recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa.

Crearea bazei juridice pentru promovarea mijloacelor paşnice a fost un proces lung şi anevoios. Primele semne s-au făcut vizibile la începutul sec. al XVIII-lea, ca urmare a progreselor tehnice şi dezvoltării căilor de comunicaţie, când relaţiile dintre state s-au diversificat şi au început să apară o serie de principii de drept internaţional (principiul suveranităţii, egalităţii în drepturi, neintervenţiei în treburile interne ş.a.), Prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt războiului Crimeii şi a recunoscut Turciei „binefacerile dreptului public european” (art. 7), a fost consacrată „mediaţiunea obligatorie” a „tuturor părţilor semnatare în cazul oricărei neînţelegeri ce s-ar ivi pe viitor, între vreuna dintre marile puteri şi Sublima Poartă” (art. 8).

Un pas înainte pe calea afirmării ideii de reglementare paşnică s-a format la cele două Conferinţe de pace din 1899 şi 1907. Convenţiile internaţionale adoptate de acestea au format aşa numitul drept al războiului. Între cele 13 convenţii se află şi Convenţia cu privire la aplanarea conflictelor internaţionale, care a codificat procedurile sporadic folosite până atunci. La fel de important este şi faptul că mediaţiunea, metodă obligatorie în Tratatul de la Paris din 1856, a devenit facultativă prin introducerea amendamentului potrivit căruia părţile vor recurge la ea „atât cât vor îngădui împrejurările” (art. 8).

Totodată, Convenţia din 1899, a codificat un nou mijloc de reglementare paşnică – ancheta internaţională. Rezultatele obţinute de cele două Conferinţe de la Haga în domeniul reglementării paşnice au constituit un puternic imbold pentru dezvoltarea, precizarea şi concretizarea pe mai departe a ideilor conturate.

O amplă mişcare în acest sens s-a manifestat pe continentul latino-american. Dintre ideile consacrate la Haga, un ecou deosebit au avut cele referitoare la arbitrajul internaţional. Statele latino-americane au încheiat numeroase tratate de arbitraj şi au creat prima curte internaţională de justiţie din lume (ex.: Curtea de Justiţie a Americii Centrale).

Cea de-a doua Conferinţă de Pace de la Haga (1907) a avut în centrul atenţiei problema anchetei internaţionale, a cărei procedură a cunoscut o reglementare mult mai dezvoltată. După cea de-a doua Conferinţă de pace de la Haga, ancheta internaţională a luat o mare amploare în tratatele Knox şi, evoluând în mod imperceptibil, au dat naştere, prin diferenţiere, concilierii internaţionale.

Odată cu adoptarea Pactului SN, a luat naştere un alt mijloc de reglementare paşnică – justiţia internaţională. Împreună cu arbitrajul, reglementarea judiciară a constituit principala cale de reglementare paşnică în sistemul SN.

Până la sfârşitul secolului al XX-lea are loc o proliferare a mijloacelor de reglementare paşnică. Dar, în ciuda acestei evoluţii, rolul mijloacelor paşnice rămâne limitat, recurgerea la ele fiind facultativă, iar principala garanţie a protecţiei intereselor contestate rămânând în continuare recurgerea la forţă. Evoluţia anevoioasă a impunerii mijloacelor paşnice în viaţa internaţională se datorează şi faptului că războiul era o instituţie legală potrivit dreptului internaţional. Primul document internaţional care a condamnat în mod categoric recurgerea la război pentru soluţionarea diferendelor dintre state şi impunerea obligaţiei de a recurge în asemenea situaţii numai la mijloace paşnice a fost Tratatul general de renunţare la război[12], cunoscut şi sub numele de Pactul Briand-Kellogg sau Pactul de la Paris (1928). Acesta a creat o normă nouă de drept internaţional – interzicerea războiului de agresiune şi corolarul său, principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale.

Deplina afirmare şi punerea în valoare a acestui principiu s-au realizat odată cu adoptarea Cartei NU. Carta conţine un capitol special – Capitolul VI – consacrat „Reglementării paşnice a diferendelor internaţionale”, în al cărui articol 33 enunţă principalele mijloace de reglementare – negocierile, ancheta internaţională, mediaţiunea, concilierea, arbitrajul internaţional, reglementarea judiciară, recursul la organisme sau acordurile regionale.

Obligaţia recurgerii exclusiv la mijloace paşnice a fost consacrată în statutele tuturor organizaţiilor internaţionale, iar acestea şi-au asumat obligaţia de a acţiona în sensul rezolvării diferendelor exclusiv pe cale paşnică.

Cea de-a doua categorie include mijloacele de constrângere prin care se defineşte acţiunea exercitată de unul sau mai multe state împotriva altui (altor) stat(e) prin care îl (le) obligă să adopte o anumită conduită.

În situaţiile când un stat încalcă drepturile şi interesele altor state, comite acte inamicale vătămătoare, încalcă normele de conduită, în absenţa unui organ central de constrângere pentru asemenea cazuri, în dreptul internaţional public au fost create o serie de mijloace pe care statele lezate le puteau aplica individual, altele, în colectiv. Unele dintre aceste măsuri aveau un caracter legal (ex.: retorsiunea, represaliile şi blocada), altele erau măsuri ilegale la un act ilegal.

Odată cu consacrarea în dreptul internaţional public a principiului nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa şi soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, recurgerea la astfel de mijloace de constrângere este admisă numai în cazuri excepţionale.

După Primul Război Mondial s-au făcut primele încercări de a se instituţionaliza unele forme de constrângere colectivă. Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea posibilitatea recurgerii la sancţiuni economice şi militare colective împotriva statelor agresoare, însă măsurile preconizate s-au dovedit ineficiente.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Carta NU a creat un sistem de mecanisme de constrângere, militare şi nemilitare, în competenţa căruia intră aplicarea măsurilor de constrângere impuse de Consiliul de Securitate. CS poate hotărî şi aplicarea altor măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate, precum: ruperea relaţiilor diplomatice, întreruperea comunicaţiilor, sancţiuni economice (Carta NU, art. 42). Măsurile colective de constrângere pot fi adoptate numai de Consiliul de Securitate, cu excepţia situaţiei de autoapărare individuală şi colectivă, prevăzute în art. 51 din Carta NU şi a mandatului acordurilor şi organismelor regionale primit din partea Consiliului de Securitate[13].

ÎN LOC DE CONCLUZII

Dreptul Internaţional Umanitar reprezintă o ramură a dreptului internaţional, între acestea existând raporturi ca de la parte la întreg, prevederile lor fiind în esenţă complementare. Obiectivul principal al DIU îl reprezintă limitarea violenţelor în caz de conflicte armate, ceea ce susţine, implicit, ideea evitării acestora. Pe cale de consecinţă, acesta contribuie la întărirea păcii şi securităţii internaţionale.

Prin conţinutul şi prevederile sale, alături de alte reglementări internaţionale, dreptul umanitar contribuie la întărirea păcii şi securităţii internaţionale. Important este ca acesta să fie cunoscut şi aplicat într-o măsură cât mai largă posibil.

Evoluţia fenomenelor lumii contemporane, în care capul de afiş al acestei perioade îl ţine criza refugiaţilor, arată faptul că dreptul umanitar trebuie să se adapteze găsind noi forme şi metode pentru a asigura o protecţie mai eficientă pentru această categorie de persoane, care datorită condiţiilor deosebit de grele datorate conflictelor sunt nevoite să-şi părăsească ţara în căutarea unor locuri mai sigure.

În contextul internaţional actual se impune o remarcă cinică şi deloc optimistă – lupta pentru resurse este o luptă fără principii umanitare, ceea ce creează mari greutăţi afirmării, promovării şi aplicării prevederilor acestui drept. Pentru a depăşi această situaţie şi a aplica garanţiile stipulate în tratatele umanitare, responsabilitatea revine în primul rând statelor. Îndeplinirea acestei responsabilităţi presupune ca, încă din timp de pace, statele să adopte un set de reglementări interne, să adopte măsuri administrative şi să difuzeze cât mai mult posibil Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele lor adiţionale[14].

* Preşedinte ARDU-PH

[1] Constantin Kirţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. I, Editura Casei Şcoalelor, Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti, 1923, p. 31

[2] Carta NU, art. 1, pct.1

[3] Prof. univ. dr. Ionel Cloşcă, dr. Dumitru Codiţă, Dicţionar-enciclopedic de drept internaţional umanitar-de la origini până în prezent, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, p. 300

[4] Jean Pictet, Developpement et principes du Droit International Humanitaire, Editions A. Pedone, Paris, 1983, p. 95

[5] Prof. univ. dr. Ionel Cloşcă, dr. Dumitru Codiţă, Op. cit.,p. 464

[6] Carta NU, art. 2

[7] Eufemia Vieriu, Principiile dreptului internaţional umanitar în lucrarea Conflicte îngheţate şi asimetrice, Ediţia a VII-a a Şcolii de vară GeoPolitica, Editura Top Form, Bucureşti, 2014, p. 378

[8] Richard Perruchoud, Les droits et devoirs internationaux des Societes nationales de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge, Institut Henry Dunant, Geneve, 1986, p. 77

[9] Jean Pictet, Developpement et principes du Droit International Humanitaire, Editions A. Pedone, Paris, 1983, p. 95

[10] Carta NU, Cap. VII, Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de violări ale păcii şi de acte de agresiune, art. 30 – 51

[11] Idem, art. 48

[12] Prof. univ. dr. Ionel Cloşcă, dr. Dumitru Codiţă, Op. cit., p. 689

[13] Carta NU, art. 53

[14] Rapport de la reunion dʼexperts, CICR, Genève, 23-25 October 1996, p. 5