Ing. Ion HORTOPAN*
CURSUL INFERIOR AL DUNĂRII – PARTE COMPONENTĂ A BAZINULUI FLUVIULUI DUNĂREA
Fluviul Dunărea, cu o suprafaţă a bazinului de recepţie de 801.463 km2 şi o lungime de 2.760 km, reprezintă, ca mărime, al doilea curs de apă important din Europa, prima poziţie fiind deţinută de fluviul Volga, cu o suprafaţă de 1.380.000 km2.
Amplasarea Dunării în spaţiul european îi sporeşte, în mod deosebit importanţa geopolitică, deoarece:
– Bazinul de recepţie al Dunării ocupă circa 10% din suprafaţa continentului, fiind amplasat pe teritoriul a 14 ţări: Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Croaţia, Bosnia – Herţegovina, Muntenegru, Serbia, România, Moldova şi Ucraina.
– Importanţa navigabilizării Dunării pe un traseu deosebit de lung, trecând prin majoritatea ţărilor europene (definit drept Coridor Pan – European de Transport 7), este amplificată şi completată prin amenajarea în perioada 1964 – 1981 a legăturii cu fluviul Rhin, realizând astfel cea mai scurtă legătură dintre marea Nordului şi portul Rotterdam cu Marea Neagră şi portul Constanţa. Se asigură astfel un traseu navigabil de circa 3.500 km.
– Dunărea constituie o legătură activă de cooperare regională, în condiţiile politicilor şi instituţiilor comunitare, fluviul trecând prin importante porturi şi localităţi, din care patru capitale de ţări: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
Caracteristicile fizico – geomorfologice şi, implicit, cele ale regimului hidrologic, permit ca lungul traseu al Dunării să poată fi împărţit în trei sectoare distincte:
– Dunărea superioară, situată între zona izvoarelor din Pădurea Neagră şi Viena; în această parte de formare şi început a fluviului, muntoasă şi colinară, se face legătura navigabilă între Dunăre şi zona inferioară a Rhinului, prin canalul ecluzat Rhin – Main – Dunăre.
Fig. 1. Harta Dunării în cadrul continentului european
– Dunărea mijlocie, între Viena şi Porţile de Fier, la finalul căreia fluviul străbate legătura între munţii Carpaţi şi Balcani.
– Dunărea inferioară, între Porţile de Fier şi vărsarea în Marea Neagră, reprezentând spaţiul geografic de interes deosebit pentru România.
Fig. 2. Harta Delta Dunării
În aval de Baziaş, punctul de intrare al Dunării în România, fluviul constituie, pe cca. 710 km, frontieră de stat a României cu Serbia şi Bulgaria (Baziaş – Călăraşi), iar în aval de Călăraşi, pe circa 365 km, albia Dunării este situată exclusiv pe teritoriul românesc, incluzând în aval Delta Dunării, administrată distinct ca Rezervaţie a Biosferei Delta Dunării.
Circa 97,4% din suprafaţa României este situată în bazinul hidrografic al fluviului Dunărea, ceea ce reprezintă aproximativ 29% din bazinul acesteia, şi circa 38,9% din lungimea Dunării se află la limita teritoriului (frontiera de stat) sau în cadrul suprafeţei României. Aceste cifre şi procente justifică în mod direct importanţă pe care fluviul Dunărea o reprezintă pentru România. Aceste cifre confirmă, totodată, şi interesul României pentru starea actuală şi evoluţia în timp a caracteristicilor cantitative şi calitative ale apelor Dunării.
România, situată pe zona din aval a albiei fluviului Dunărea, este direct influenţată de toate intervenţiile antropice efectuate în zona din amonte a bazinului, cu repercusiuni asupra valorii şi repartiţiei hidrografului debitelor şi asupra calităţii apelor. Dintre acestea sunt de menţionat: existenţa a circa 400 de acumulări importante situate în bazin, cu un volum acumulat de circa 28 miliarde m3, prelevări importante de debite şi restituţii de ape uzate, suficient, mai puţin sau deloc epurate.
Fig. 3. Repartiţia suprafeţei bazinului Dunărea în cele 18 ţări
- Principalele caracteristici ale cursului inferior al Dunării
Sectorul inferior al Dunării se caracterizează prin scurgerea unor debite medii multianuale variind între circa 5.500 m3/s la Baziaş, respectiv intrarea în România, până la circa 6.460 m3/s la intrarea în Delta Dunării.
Pe sectorul Baziaş – Călăraşi, Dunărea curge în general într-o albie minoră unică, cu pante hidraulice reduse, scăzând de la 0,08‰ în partea din amonte până la circa 0,006‰ la intrarea în Delta Dunării.
În aval de Călăraşi, lăţimea mare a albiei de scurgere, ajungând la valori de 16-250 km, a făcut ca Dunărea să se desfacă în două sau trei braţe principale, lăsând între ele două insule mari: Insula Borcea (Balta Ialomiţei), cu o lungime de circa 80 km, şi, în aval de Hârşova, Insula Brăilei, cu o lungime de aproximativ de 60 km. Pe acest sector se constată o tendinţă de deviere şi concentrare a scurgerii pe malul stâng, în dauna scurgerii pe vechea albie a fluviului, de pe malul drept.
La debitele mari ce pot surveni pe Dunăre, cu perioade de revenire o dată la o sută de ani, cu valori de circa 16.750 m3/s la intrarea în ţară până la 17.500 m3/s în zona porturilor Brăila şi Galaţi, în perioada anterioară, când nu existau lucrări de apărare împotriva viiturilor, se înregistrau inundaţii pe o suprafaţă de aproximativ 553.400 ha.
IMPORTANŢA ZONEI DUNĂRII INFERIOARE PENTRU ROMÂNIA
Pentru orice ţară accesul direct la un fluviu important sau la un ţărm de mare reprezintă o importanţă deosebită, asigurând ţării condiţii favorabile pentru dezvoltarea politică, socială şi economică.
Această situaţie se constată şi confirmă şi pentru fluviul Dunărea, care favorizează şi impune colaborări şi legături între toate ţările riverane pentru satisfacerea unor interese comune de dezvoltare social – economică şi valorificare eficientă a oportunităţilor oferite de această resursă naturală de apă.
Pentru România şi ţările riverane trebuie menţionate ca având o importanţă deosebită următoarele domenii:
– navigaţie;
– valorificarea potenţialului energetic;
– amenajarea luncii inundabile şi mediul.
În măsură mult mai mare faţă de zonele din amonte, amenajările preconizate pentru dezvoltarea şi evoluţia principalelor domenii de interes pentru cursul inferior al Dunării se intercondiţionează reciproc şi în niciun caz nu pot fi gândite amenajări strict sectoriale. Ca exemplu, valorificarea potenţialului energetic nu se poate realiza fără considerarea cerinţelor şi condiţiile impuse de navigaţie sau de amenajarea luncii inundabile.
De asemenea, amenajările preconizate pentru viitor vor trebui să fie corelate şi să integreze lucrările de infrastructură existente pe Dunărea inferioară.
AMENAJĂRI EXISTENTE PE CURSUL INFERIOR AL DUNĂRII PENTRU UTILIZAREA LUNCII, ALBIEI ŞI VALORIFICAREA RESURSELOR DE APĂ
Încă din perioada de sfârşit a secolului XIX a început realizarea de lucrări de infrastructură pe cursul inferior al Dunării, executate, în special, pentru ameliorarea condiţiilor de navigabilizare şi pentru îndiguirea unor suprafeţe reduse din luncă pentru utilizarea agricolă, orezării sau piscicultură. Preocupările pentru realizarea de lucrări pe cursul inferior al Dunării au fost intensificate în prima jumătate a secolului trecut, iar execuţia unor importante obiective realizate după anul 1950.
În cele ce urmează se vor prezenta lucrările executate pentru principalele domenii de interes, precum şi prevederile de dezvoltare analizate pentru perspectivă.
Navigaţie
Probabil că navigaţia şi pescuitul au constituit primele domenii de folosire a Dunării.
Navigaţia pe Dunăre a beneficiat de primele reglementări cu caracter administrativ şi organizatoric după terminarea războiului din Crimeea, când prin Tratatul de pace încheiat la Paris în anul 1858 s-a înfiinţat „The Danube European Committe” (C.E.D.). Prin această organizaţie s-au finalizat lucrările de adâncime a braţului Sulina, care au marcat începutul navigaţiei moderne pe Dunărea inferioară, chiar cu borne marine pe sectorul Sulina – Galaţi.
Fig. 4. Canal Dunăre – Marea Neagră
Ulterior, principalele realizări s-au concentrat pe execuţia şi modernizarea principalelor porturi dunărene (Orşova, Turnu – Severin, Giurgiu, Brăila şi Galaţi), dezvoltarea industriei de construcţii nave fluviale şi pe lucrări de întreţinere şi dragare a şenalului navigabil şi a barei de la Sulina. Tot în această perioadă s-au îmbunătăţit şi condiţiile de navigabilizare din sectorul cel mai dificil din zona Cazane, prin realizarea amenajărilor de la Porţile de Fier I.
În perioada 1978-1984 s-a executat şi dat în funcţiune „Canalul navigabil Dunăre – Marea Neagră”, cu o lungime de 60 km, care face legătura directă între Dunăre (portul Cernavodă) şi Marea Neagră (portul Constanţa). Prin realizarea canalului Dunăre – Marea Neagră, traseu navigabil anterior Constanţa – Sulina – Tulcea – Cernavodă se scurtează semnificativ, cu circa 140 km.
Prin canalul Dunăre – Marea Neagră se asigură, prin derivarea din Dunăre, debitele necesare pentru Centrala Nucleară Cernavodă, precum şi necesarul de apă pentru irigarea a circa 200.000 ha terenuri agricole situate pe teritoriul dobrogean.
În perioada 1950-1990 traficul anual pe Dunărea inferioară a crescut semnificativ, de la valori de 5 la 60 milioane tone/an. În prezent traficul anual e redus la 10 – 15 milioane tone/an.
Fig. 5. Evoluţia traficului
Pentru readucerea traficului anual pe Dunăre la valori corespunzătoare cerinţelor ţărilor riverane (50-60 milioane tone/an), procentele actuale ale Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării prevăd realizarea în perioada 1997-2020 a 32 de amenajări şi completări ale infrastructurii existente. Dintre acestea, 9 obiective se referă la zona aferentă Dunării inferioare şi au ca obiectiv asigurarea caracteristicilor căii navigabile:
– adâncime minimă 2,5 m,
– lăţime cale navigabilă 180 m,
– raza minimă a curbelor 1.000 m.
Situaţia cea mai dezavantajoasă pentru navigaţie este reprezentată de bifurcaţia din partea de amonte a bălţii Ialomiţei, unde albia situată în partea de vest preia, prin braţul Bala, circa 80% din debitele afluente, în dauna albiei propriu-zise a Dunării, aflată la partea de est. Ca urmare a acestei situaţii, în perioadele de ape mici navigaţia se poate realiza numai pe braţul Bala, lungind semnificativ traseul navigabil legat de Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Datorită diminuării semnificative a valorii debitelor rămase pe albia propriu-zisă a Dunării, în perioadele de ape mici nu se pot devia din Dunăre debitele necesare pentru Centrala Nucleară Cernavodă, chiar în situaţia actuală când sunt funcţionale numai două grupuri de 700 MW. Situaţia este similară şi pentru devierea debitelor necesare pentru irigarea celor 200.000 ha agricole, amenajate anterior în Dobrogea.
Valorificarea potenţialului energetic
Cursul inferior al Dunării prezintă o cădere de circa 68 m şi un potenţial tehnic amenajabil estimat la 22.000 GWh/an, distribuit între ţările riverane astfel:
- România11.800 GWh/an,
- Serbia şi Muntenegru6.400 GWh/an,
- Bulgaria3.460 GWh/an,
- Ucraina340 GWh/an.
În prezent, pe sectorul inferior al Dunării sunt realizate Sistemele Hidroenergetice şi de Navigaţie Porţile de Fier I şi II valorificând 6.400 GWh, respectiv numai 29,1% din potenţialul total al Dunării inferioare sau 54,2% din ceea ce revine României.
Amenajările de la Porţile de Fier I şi II au fost executate în colaborare de România şi fosta R.S.F. Iugoslavia, în perioada 1965-1971 şi respectiv 1977-1986.
Fig. 6. Porţile de Fier I şi II Fig. 7. Centrala hidroelectrică Fig. 8. Ecluza
Centralele hidroelectrice Porţile de Fier I şi II au o putere totală de 2.100 MW şi respectiv 540 MW, din care jumătate revine României.
Ambele Sisteme Hidroenergetice şi de Navigaţie sunt prevăzute cu două ecluze pentru navigaţie, câte una pe fiecare mal şi ţară.
În aval de Sistemul Porţile de Fier I şi II schema studiată şi agreată la timpul respectiv de valorificare energetică prevede posibilitatea realizării a încă trei uzine hidroelectrice în amplasamentele:
Tabel. 1. Uzine hidroelectrice propuse
Amplasament | Cădere (m) |
Putere (MW) |
Energie (GWh/an) |
Observaţii |
Turnu Măgurele – Nicopole |
9,80 | 840 | 4.432 | Împreună cu Bulgaria |
Călăraşi – Silistra | 6,59÷6,94 | 580÷540 | 3.590÷3.373 | Împreună cu Bulgaria |
Dinogetia | – | 288÷387 | 1.770÷2.332 | Exclusiv România |
Fig. 9. Uzina hidroelectrică Turnu Măgurele – Nicopole
– vedere în plan –
Fig. 10. Uzina hidroelectrică Turnu Măgurele – Nicopole
– secţiune transversală prin barajul deversor –
Fig. 11. Uzina hidroelectrică Turnu Măgurele – Nicopole
– secţiune transversală prin centrala hidroelectrică –
Fig. 12. Uzina hidroelectrică Călăraşi – Silistra
– vedere în plan –
Fig. 13. Uzina hidroelectrică Călăraşi – Silistra
– secţiune transversală prin barajul deversor –
Fig. 14. Uzina hidroelectrică Călăraşi – Silistra
– secţiune transversală prin centrala hidroelectrică –
Dintre variantele studiate, condiţiile tehnico – economice cele mai favorabile le reprezintă amplasamentul Turnu Măgurele – Nicopole, valorile indicatorilor tehnico – economici scăzând progresiv pentru amplasamentele situate în aval.
Această situaţie comparativă a făcut ca în anul 1978 să fie convenită cu partea bulgară începerea lucrărilor de execuţie a amenajării din amplasamentul Turnu Măgurele – Nicopole. Execuţia lucrărilor a fost sistată de Bulgaria în anul 1980 şi ulterior de România în anul 1983.
Trebuie menţionat că realizarea amenajărilor energetice situate pe Dunăre implică supraînălţarea şi consolidarea îndiguirilor existente în zona de luncă a României, acestea urmând a deveni baraje de contur ale acumulărilor cu retenţie permanentă.
Pentru România un interes deosebit îl reprezintă realizarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Dinogeţia, deoarece:
– fiind situat numai pe teritoriul României, nu necesită acorduri şi convenţii cu alte state riverane;
– realizarea sistemului rezolvă şi alte două probleme importante din zonă: condiţiile actuale deosebit de dificile pentru navigaţia în zona fostei bălţi a Ialomiţei, precum şi condiţii normale şi sigure de prelevare din Dunăre a debitelor necesare pentru Centrala Nucleară Cernavodă şi pentru sistemele de irigaţii din Dobrogea.
În privinţa amenajărilor de valorificare a potenţialului energetic al Dunării în aval de centralele Porţile de Fier I şi II, trebuie menţionată propunerea inginerilor Corneliu Andrei şi Mircea Rusu de adoptare a unor soluţii de amenajare similare cu cele realizate pe Rhon şi pe Rhin. Amenajarea acestora s-a făcut în trepte şi căderi reduse la circa 5–6 m, păstrarea albiei existente pentru evacuarea debitelor de viitură şi realizarea centralei hidroenergetice şi a ecluzelor pentru navigaţie prin intermediul unui canal lateral.
Fig. 15. Amenajarea Rhonului. Stăvilarul Caderousse.
Plan de ansamblu (Franţa, 1975).
Fig. 16. Amenajarea Rhonului. Stăvilarul Caderousse.
Plan şi secţiune tip (Franţa, 1972-75).
Aceste soluţii ar avea şi o influenţă locală asupra îndiguirilor din zona canalului lateral de navigaţie şi aducţiune a apei la centrală.
Fig. 17. Amenajarea Rhonului.
Stăvilarul Caderousse. Secţiune tip.
Îndiguirile de limitare a acumulărilor de pe Dunăre ar putea rămâne digurile incintelor existente, cu lucrări suplimentare reduse pentru supraînălţări şi consolidări.
Lucrări de apărare împotriva inundaţiilor.
Planul de amenajare complexă a luncii Dunării, finalizat în anul 1962, ce poate fi considerat ca un master-plan pentru execuţia lucrărilor de apărare de inundaţii prevedea realizarea:
- sector Baziaş – Turnul Severin1 incintă cu 250 ha
- sector Turnul Severin – Călăraşi23 incinte cu 177.200 ha
- sector Călăraşi – Brăila32 incinte cu 213.790 ha
- sector Brăila – Tulcea5 incinte cu 56.460 ha
Total 52 incinte cu 447.700 ha
Rezultă că prin planul de amenajare a luncii inferioare a Dunării se prevedea îndiguirea a circa 81% din suprafaţa totală inundabilă.
În final s-au realizat 56 incinte prin intermediul a 1.158 km de diguri longitudinale, administrate de Administraţia Naţională „APELE ROMÂNE”.
Fig. 18. Incinte îndiguite pe Dunărea inferioară
Principalele folosinţe ale luncii Dunării sunt prezentate în figura 19.
Investiţia totală pentru realizarea îndiguirilor a însumat circa 4 miliarde de dolari SUA.
În cadrul incintelor îndiguite, agricultura se dezvoltă pe circa 68% din suprafaţă, piscicultură pe 22,5%, silvicultură pe 7,6%, iar alte folosinţe pe 1,9%.
Prin prevederile Hotărârii Consiliului de Miniştrii nr. 1.050/1962, s-a dispus mărirea, până în 1965, a producţiei de peşte de 2,5 ori, iar pentru silvicultură sarcina plantării cu plop negru hibrid a unei suprafeţe de cel puţin 50.000 ha, situate în incinte sau în afara acestora.
Fig. 19. Folosinţele din zona inundabilă a Dunării
În incintele apărate de inundaţii s-au realizat ample lucrări de hidroamelioraţii, constând în:
– desecări pe 418.000 ha, dotate cu 111 staţii de pompare cu un debit instalat de 419 m3/s şi 79 staţii de repompare cu un debit de 142 m3/s;
– amenajări pentru irigaţii pe o suprafaţă de 181.646 ha;
– orezării pe 42.300 ha.
Investiţia totală pentru realizarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare a fost de circa 1,65 miliarde dolari SUA.
Amenajările piscicole au fost realizate în proporţie de 13,9% (11.143 ha) faţă de suprafaţa aprobată, iar amenajările silvice au avut realizări similare sau chiar mai mici decât cele realizate în sistemul piscicol.
Nefinanţarea şi nefinalizarea integrală a lucrărilor de hidroamelioraţii, prevăzute în interiorul incintelor, exploatarea necorespunzătoare a infrastructurii aferente şi nerealizarea amenajărilor silvice şi piscicole, a făcut ca scoaterea de sub inundaţii a terenurilor din lunca albiei Dunării inferioare să nu-şi realizeze indicatorii tehnico – economici aprobaţi.
Dintr-un studiu aprofundat realizat după anul 2000 în incinta Gostinu – Greaca, cu o suprafaţă de 27.830 ha, s-a stabilit că pentru exploatarea eficientă a acestor incinte sunt necesare:
– diminuarea cu circa 5,24% a suprafeţelor afectate exploatării agricole, ca urmare a modificărilor morfologice, pedologice şi hidrogeologie;
– refacerea şi punerea în exploatare corespunzătoare amenajărilor hidroameliorative;
– mărirea de circa 55 de ori a suprafeţelor piscicole;
– mărirea de circa două ori a suprafeţelor afectate exploatării silvice şi luciilor de apă.
În plus, studiul relevă posibilitatea ca sursa de apă pentru irigaţii să o constituie nu Dunărea, ci freaticul din incintă preluat printr-un sistem comun de desecare – irigaţii. Se consideră necesar şi oportun ca studii similare să fie efectuate pentru toate incintele existente pe zona inferioară a Dunării.
Trebuie menţionat că în aproape toate incintele îndiguite pe cursul inferior al Dunării amenajările hidroameliorative nu sunt funcţionale, ca urmare a degradării lucrărilor, lipsei de întreţinere, colmatării sistemelor de drenaj şi vandalizării staţiilor de pompare.
De asemenea, este necesară consolidarea digurilor de apărare a incintelor apărate de inundaţii, prin lucrări de supraînălţare a cotei coronamentului, asigurarea pe coronament a unui drum de intervenţie şi întreţinere a lucrărilor din incintele agricole, lucrări de prevenire a infiltraţiilor prin diguri şi fundaţia acestora, amenajări silvice de protecţie în zonele dig – mal.
PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE A CURSULUI INFERIOR AL DUNĂRII
Situaţia, eficienţa exploatării şi perspectivele de dezvoltare a lucrărilor existente pe cursul inferior al Dunării au făcut, după anul 1990, obiectul a numeroase analize, concretizate în conferinţe, studii şi documentaţii tehnico – economice, proiecte de cooperare, precum şi prin articole în presă, reviste de specialitate, broşuri de informare şi cărţi.
În România, cele mai numeroase analize, discuţii şi controverse au avut ca obiect lucrările existente de combaterea inundaţiilor realizate pe cursul inferior al Dunării.
Contestarea oportunităţilor, ce au condus la realizarea acestor lucrări, mergând până la solicitarea desfiinţării integrale a îndiguirilor şi incintelor existente pentru apărarea de inundaţii, a fost făcută în mod activ şi perseverent, în special de reprezentanţii unor ONG-uri, având ca principal obiectiv de preocupări şi activităţi problemele din domeniul protecţiei mediului. S-a conturat astfel şi o propunere de realizare a unui „Coridor Verde” al Dunării, deci de refacere a condiţiilor de scurgere a debitelor Dunării, anterioare realizării lucrărilor de îndiguire. Această prevedere a constituit şi obiectul unei convenţii încheiate între România, Moldova, Bulgaria şi Ucraina. De menţionat că ultimele trei ţări semnatare au suprafeţe îndiguite cu suprafeţe nesemnificative (Bulgaria) sau nicio incintă îndiguită.
Importanţa fluviului Dunărea, ca factor principal de legătură şi colaborare între ţările de bazin, a determinat implicarea Comunităţii Europene în stabilirea obiectivelor şi condiţiilor de dezvoltare a acestei zone.
Ca urmare a Declaraţiei Comune din 26-27 iunie 2014 (Viena), a Ministerelor de Externe din ţările situate în bazinul Dunării şi a reprezentanţilor Comisiei europene s-a stabilit efectuarea unei strategii de dezvoltare, materializate în Programul „EUSDR – The EU Strategy for the Danube Region”.
Programul propus este similar cu Strategia UE pentru regiunea Mării Baltice, iniţiate anterior de Parlamentul European şi coordonată de Consiliul Europei. Programul pentru zona Mării Baltice a cuprins 80 de proiecte, ce au permis realizarea a 15 obiective prioritare cu caracter internaţional. Realizarea programului s-a făcut în perioada 2007-2014, alocându-se pentru aceasta o sumă de 69,7 miliarde euro.
Complexitatea problemelor din bazinul dunărean a impus gruparea obiectivelor Strategiei în cadrul a patru grupe de probleme (pilieri):
I – Legături între regiuni;
II – Protecţia mediului;
III – Realizări şi competenţe;
IV – Consolidări, cooperări regionale.
În aceşti pilieri sunt grupate 11 arii prioritare de analiză, de a căror reglementare răspund câte două ţări coordonatoare.
Fig. 20. Strategia pentru regiunea Dunării
Probleme principale şi conţinut
Tabel 2. Cele 11 arii prioritare de analiză
NR.
CRT. |
PILIERI | ARII
PRIORITARE |
ŢĂRI
COORDONATOARE |
|
PA 01 A | Legături între regiuni | Mobilitate | Căi navigabile | Austria, România |
PA 01 B | Multi-mobilitate | Căi ferate drumuri | Slovenia, Serbia | |
PA 02 | Energie durabilă | Ungaria, Cehia | ||
PA 03 | Cultură, turism | Bulgaria, România | ||
PA 04 | Protecţia mediului | Calitatea apelor | Ungaria, Slovenia | |
PA 05 | Riscuri de mediu | Ungaria, România | ||
PA 06 | Biodiversificaţie peisaj
Calitate aer şi sol |
Germania, Bosnia, Croaţia | ||
PA 07 | Realizări şi competenţe | Cercetare, educaţie | Slovenia, Serbia | |
PA 08 | Competitivitate | Germania (Badeau Württemberz), Croaţia | ||
PA 09 | Oameni | Austria, Moldova | ||
PA 010 | Consolidări cooperări regionale | Capacitate şi cooperare | Austria, (Viena), Slovenia | |
PA 011 | Securitate | Germania, Bulgaria |
Pentru elaborarea programelor prevăzute în Strategia Dunării, România răspunde de coordonarea următoarelor arii prioritare: căi navigabile, cultură, turism şi riscuri de mediu.
Responsabilitatea naţională pentru elaborarea strategiei Regiunii Dunării este încredinţată Ministerului de Externe, la fel ca şi în cazul celorlalte ţări participante la program.
Până în prezent, proiectele de interes general propuse de Coordonatorul naţional român pentru zona inferioară a luncii Dunării, se referă la:
– Reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii porturilor;
– Al doilea pod peste Dunăre (Calafat – Vidin);
– Un nou pod peste Dunăre;
– Reabilitarea ecluzelor pe Canalul Dunăre – Marea Neagră şi pe ramura Poarta Albă – Midia Năvodari.
Se consideră necesar ca propunerile de obiective şi amenajări ce urmează a fi transmise de Coordonatorul român pentru a fi incluse în Strategie să fie completate cu:
- a) Lucrări de consolidare şi punere în siguranţă a îndiguirilor existente pe sectorul românesc al cursului inferior al Dunării;
- b) Dezvoltarea folosinţelor din incintele îndiguite conform prevederilor proiectelor iniţiale, confirmate sau completate de studii şi proiecte similare cu cel elaborat pentru incinta Gostinu – Greaca.
- c) Evidenţierea necesităţii amenajării complexe a zonei albiei inferioare a Dunării pe sectorul aval de Călăraşi în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de navigaţie, asigurarea cerinţelor de apă pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră şi pentru Centrala Nucleară Cernavodă extinsă la patru grupuri în exploatare.
- d) Scoaterea de sub efectul inundaţiilor a oraşului port Galaţi, la debite de viitură cu asigurări corespunzătoare clasei de importanţă a localităţii.
* AQUAPROIECT S.A.
Coments