Prof. univ. dr. Dumitru MIRON^*

ECHILIBRELE GEOPOLITICE ŞI GEOECONOMICE LA CONTACT CU PREDICŢIILE TEORETICE

„Sistemul” Războiului Rece a fost o trăsătură definitorie a politicii mondiale în perioada 1945-1990, schemele parteneriale configurate în diverse regiuni ale lumii contribuind la întărirea acestei arhitecturi geopolitice. După 1990, globalizarea necesităţii de a găsi noi soluţii la provocările politico-militare, dar şi la cele economice a determinat abandonarea bi-pola-rităţii şi identificarea de noi scheme colaborative. O serie de factori geopolitici, dar şi geoeconomici au contribuit la rescrierea arhitecturii parteneriale euro-asiatice şi globale. Printre aceştia se pot menţiona: dezmembrarea URSS, emergenţa unor noi state în Europa Centrală şi de Est, schimbarea de fond a sistemelor de guvernare şi tranziţia la economia de piaţă, redefinirea rolului Statelor Unite în noua ecuaţie a puterii, ambiţii regionale tot mai evidente din partea unor state din regiune. Pe acest fond, a devenit necesară redefinirea acţiunii politice într-o lume în care echilibrele puterii economice, politice şi militare s-au modificat semnificativ şi în direcţii inedite. În plan economic au avansat o serie de noi poli de putere (Uniunea Europeană, Japonia, China, statele cunoscute sub acronimul BRICS), iar în planul securităţii preocupările de acest tip lasă tot mai mult loc unora conexe cu economia şi cultura. La începutul anilor `90, structura internaţională putea fi caracterizată prin: incertitudine tot mai evidentă, demantelarea sau schimbarea de fond a structurilor tradiţionale de forţă, emergenţa unor noi participanţi la jocul global (dar unii mai fragili), nesiguranţa în materie de leadership, noi coordonate pentru două relaţii consacrate şi anume: politică – pieţe şi politică – securitate. S-a putut identifica fenomenul de tensionare la nivelul trinomului pieţe – ierarhii – reţele.

O lungă perioadă de timp, statul, arhitectură societală exclusiv politică, nu a ştiut să înţeleagă semnalele venite dinspre mediul economic real, ceea ce a condus la comiterea unor grave erori strategice. Pe de altă parte, piaţa, un agregat eminamente economic, a dat senzaţia că nu ştie să perceapă semnalele venite din direcţia statului, ceea ce a condus la erori la fel de grave. S-a ignorat relaţia consacrată istoric între „opuşii inseparabili”, ceea ce a condus la experimente care şi-au arătat vulnerabilităţile (exacerbarea rolului statului – fantoma comunismului sau preamărirea rolului pieţei, cu efectele constatate pe parcursul actualei crize globale).

De mai multe decenii asistăm la avansarea procesului de internaţionalizare care face ca puterea verticală a statului să fie treptat înlocuită de puterea orizontală a pieţelor. Spre deosebire de internaţionalizare, globalizarea face ca să se redefineascărolul statului-naţiune, ceea ce determină creşterea nivelului de integrare funcţională a diferitelor activităţi.^[1]

Astăzi piaţa, scăpând de sub controlul politic, devine instabilă, deteritorializată, se globalizează, în timp ce politicul rămâne cantonat la nivel local.^[2] Ca urmare a evoluţiilor în plan tehnologic, a schimbărilor la nivelul comportamentului actorilor societali şi a trecerii la economia bazată pe creativitate, se produce o ruptură între timpul politic (definit printr-o înclinaţie spre fragmentare, cu o tendinţă de încetinire a dinamicii) şi timpul economic (care tinde să acceadă către un nivel tot mai ridicat de integrare şi cu o viteză derulatorie tot mai mare).

Procesul de integrare se intersectează şi interacţionează cu transformările care se produc la nivelul formei şi funcţiilor statului-naţiune, ceea ce produce efecte la nivelul autonomiei şi formei acestora. Pe axa naţional-regional, în literatura de specialitate s-au consacrat două abordări principale. Prima consideră că integrarea conduce la formarea unor entităţi transnaţionale care preiau o parte din suveranitatea statelor participante şi care, la anumite niveluri de comunitizare, vor prelua funcţii esenţiale ale statului. Cealaltă perspectivă prezintă rezultatul integrării statelor dintr-o anumită regiune din punctul de vedere al unei organizaţii internaţionale subliniind că acest proces va consolida autoritatea statelor şi va repoziţiona statul-naţiune în logica noului mileniu. Adevărata provocare pe care o ridică procesul de globalizare, căreia statul trebuie să îi găsească cea mai bună soluţie, este cea a calităţii intervenţiei autorităţii publice^[3], ceea ce dovedeşte că evoluţia în plan politic este de natură intensivă.

Unul dintre binoamele cele mai dezbătute în literatura de specialitate vizează axa regionalism – multilateralism.^[4] Stringenţa reorientării către valorile multilateralismului a devenit manifestă la finele celui de-al Doilea Război Mondial când se dorea înlocuirea confruntării cu conlucrarea. A fost creat atunci caleidoscopul de organisme care au configurat Sistemul Naţiunilor Unite, a debutat procesul de colaborare în plan financiar-monetar internaţional care a luat forma Instituţiilor de la Bretton Woods(Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale) şi s-a încercat instituţionalizarea şi la nivelul sistemului comercial internaţional (se dorea crearea unei Organizaţii Internaţionale a Comerţului). În plan comercial, lucrurile nu au mers la fel de lin ca în plan financiar-monetar, ceea ce s-a reuşit fiind doar consacrarea unei structuri asociative provizorii cunoscute sub acronimul de GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ). Multilateralismul, care se dorea a fi contrapus unilateralismului atitudinal, se defineşte prin următoarele caracteristici de bază: este cea mai facilă dintre componente; este filozofia comercială cea mai puţin controversată; s-a centrat prioritar pe componenta industrială şi pe dimensiunea tarifară; pune în centrul său principiul nediscriminării; a avansat, în ultima vreme, către alte domenii (agricultura; serviciile, DPI, etc.); a migrat către alte politici interne decât cea comercială.

Pe fondul avansării procesului de multilateralizare în plan comercial şi financiar-bancar, au apărut şi s-au maturizat diverse structuri de integrare regională, consacrându-se autentice valuri de regionalizare. Cea mai mare parte a procesului de regionalizare s-a desfăşurat în peisajul comercial.

Primul val de regionalizare comercială a debutat la începutul anilor `60 prin apariţia Comunităţilor Europene, a continuat, aproape mimetic, în Africa şi s-a extins în America Centrală şi de Sud şi în Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Toate aceste experimente integraţioniste au anunţat deziderate foarte ambiţioase, dar reuşitele au fost adesea modeste în raport cu aspiraţiile. Specifică acestei perioade a fost ambiţia de a realiza efecte sinergice menite a dinamiza schimburile comerciale la nivel zonal şi a reacţiona la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale celor mai puţin dezvoltaţi.

Al doilea val de regionalizare a debutat la mijlocul anilor `80 când aplecarea Statelor Unite către valorile regionalismului a devenit manifestă. Procesul de integrare economică la nivel european a consacrat doi piloni: adâncirea şi extinderea şi a ridicat problema unui coeficient dezirabil şi acceptabil de integrare.

Un al treilea val de integrare poate fi plasat la începutul anilor `90, când sunt atrase în dinamica acestui proces şi alte regiuni şi când se maturizează dorinţa unui nou tip de integrare cunoscut sub sintagma neoregio-nalism. Caracteristicile acestui nou curent de integrare sunt: una sau mai multe ţări mici s-au asociat cu o entitate comercială mai puternică; ţările mai mici au trebuit să procedeze la reforme economice de substanţă anterior sau simultan cu procesul de integrare economică; nivelul de liberalizare comercială rezultat este unul moderat; acordurile de integrare regională sunt asimetrice; partenerii nu se rezumă doar la reducerea barierelor comerciale, ci trebuie să procedeze şi la armonizarea sau ajustarea altor politici sectoriale.Elementele referenţiale pentru acest proces sunt: uşurinţa cu care pot adera noi membri şi raportarea la clauza naţiunii celei mai favorizate atât în forma sa necondiţionată, cât şi în cea condiţionată.

Fără a fi un scop în sine, integrarea economică serveşte o serie de obiective foarte generoase. Cel mai important obiectiv economic este creşterea prosperităţii entităţilor integrate. Un alt obiectiv generos este câştigul în planul stabilităţii politicezonale, fiind maximizat când „armele tac şi disensiunile se atenuează”. Polacheck^[5], folosind o analiză a 30 de ţări în perioada 1958 – 1967, a arătat că o dublare a comerţului dintre două ţări a condus la un declin cu 20 % a frecvenţei cu care apar stările conflictuale. Se poate spune că ţările se simt obligate să adopte o atitudine mai pacifistă atunci când soldul bunăstării este mai favorabil decât balanţa dizarmoniei. Schemele integraţioniste tind să urmeze uneori logica politică mai degrabă decât pe cea strict economică. Raţiunile politice pentru debutul unor procese de integrare cu piaţa bunurilor sunt: armonizare între interesele sectoarelor economice care solicită protecţie tot mai mare şi înclinaţia consumatorilor spre liberul schimb în speranţa obţinerii unor produse mai bune şi mai ieftine este dificilă; instrumentele alternative (cum ar fi politicile de ajustare structurală, barierele netarifare, procedurile administrative) se pot folosi pentru a interveni în procesele economice; aspecte politice esenţiale cum ar fi politicile de creştere economică şi redistribuirea veniturilor sunt mai fezabile dacă se păstrează la nivel naţional^[6].

Apropierea politică este următorul stadiu al integrării economice. Se consideră că într-o economie care lasă producţia şi distribuţia în tot mai mare măsură la latitudinea principiilor pieţei, eliminarea obstacolelor din calea circulaţiei bunurilor şi factorilor de producţie între ţările participante va fi suficientă pentru a obţine o integrare economică deplină. În economiile moderne, care sunt aproape invariabil de tip mixt, integrarea nu se poate obţine fără armonizarea politicilor adoptate de guvernele statelor participante. Adoptarea deciziilor este în principiu mai dificil de integrat decât pieţele bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie. Politicienii se pare că sunt mai reţinuţi în a-şi pierde capacitatea de a interveni în economie, îndeosebi în ce priveşte politicile sociale sau bugetare (cheltuieli pentru învăţământ, subvenţiile, ca şi veniturile bugetare). Mai mult, funcţionarii publici tind să sprijine propriile soluţii de operare cu schemele de intervenţie pe care le consideră mai eficiente, şi când existenţa lor depinde de un set complicat de reguli, ei sunt mai înclinaţi în general să coopereze în direcţia unor politici armonizate. Astfel, uneori, condiţiile pentru o monedă comună sau pentru o integrare monetară pot fi întârziate. Acesta este unul dintre motivele pentru care integrarea monetară este de cele mai multe ori lansată şi realizată ca ultim stadiu al procesului. Şi, mai târziu, integrarea atinge, cu mare dificultate, punctul la care apar problemele din sfera suveranităţii naţionale, în particular acceptarea unei politici comune de apărare. Pornind de la coeficientul de integrare pe care îl pot accepta economiile participante la proces şi de la atributele suveranităţii statale care sunt dispuse să le transfere unor instituţii comune, analiştii acestui proces au consacrat următoarele filozofii integrative: interguvernamentalismul, neofuncţionalismul şi guvernarea pe mai multe niveluri.

Interguvernamentalismul ca filozofie integraţionistă se caracterizează prin următoarele elemente definitorii: suveranitatea aparţine statului-naţiune, chiar dacă acesta optează să o exercite în comun cu celelalte state participante la gruparea integraţionistă; instituţiile comune vor avea un rol mai puţin important decât guvernele naţionale în procesul de adoptare a deciziilor care privesc viitorul grupării; integrarea economică nu conduce automat la cel politică, pentru aceasta fiind necesare demersuri specifice şi măsuri adoptate la nivelul şi la momentul optim; în întregul proces de integrare vor prevala dimensiunile politice pe fond de prezervare a intereselor naţionale; se porneşte de la convingerea că loialitatea şi identitatea naţională nu sunt predispuse la schimbări rapide şi de mare amplitudine.

Neofuncţionalismul accentuează în principal procesul de integrare şi nu rezultatele acestuia, luând în considerare actorii participanţi şi interacţiunea dintre ei. Neofuncţionalismul a fost construit în jurul ideii că o arhitectură societală constituită din şi centrată pe state poate dobândi caracteristicile procedurale ale unui sistem politic intern. Altă supoziţie a neofuncţionaliştilor a fost că tehnocraţia a devenit din ce în ce mai mult un set de scopuri „marginale” mai degrabă decât acţiuni conduse de ideologii specifice. Ca atare, neofuncţionaliştii tind să îmbrăţişeze ideea conform căreia procesul de adoptare a deciziilor la nivelul instituţiilor comune ar implica creşterea responsabilităţilor tehnocratice ale structurilor decizionale consacrate la nivel naţional. Cel mai important concept lansat de filozofia neofuncţionalistă este cel de efect de antrenare „spillover” înţeles ca „modul în care crearea şi adâncirea integrării într-un anumit sector economic creează presiuni pentru continuarea integrării economice în cadrul altui sector şi chiar mai mult, creează o mai mare capacitate de decizie la nivel agregat”^[7]. Neofuncţionalismul are ca trăsături definitorii: integrarea va începe cu sectoarele care aparent au mai mică importanţă, dar care sunt considerate strategice, din punct de vedere economic, pentru dinamica şi anvergura procesului de integrare; este necesară crearea unor instituţii comune care să gestioneze procesul de integrare; integrarea unor sectoare va crea presiuni pentru integrarea altor sectoare; grupurile naţionale de interese îşi vor orienta loialitatea şi acţiunile de lobby către noile centre de decizie; creşte complexitatea reglementărilor şi se aplică noi principii reglementare; în stadiile iniţiale ale procesului de integrare integrarea politică are un rol secundar.

Filozofia guvernării pe mai multe niveluri a apărut la începutul anilor `90 ca reacţie la abordarea centrată pe state. Adepţii acestui curent de gândire consideră că guvernele naţionale rămân importante, dar nu mai deţin acelaşi rol în controlarea şi desenarea procesului de adoptare a deciziilor. Guvernarea pe mai multe niveluri are ca trăsături definitorii: identificarea măsurilor de natură macroeconomică generală şi a celor de politică sectorială este partajată la diverse niveluri de decizie în baza principiului subsidiarităţii; guvernele naţionale menţin un rol decizional important, dar controlul asupra îndeplinirii acestora se delocalizează la nivelul organismelor comune; suveranitatea naţională se diluează în cadrul procesului decizional colectiv, iar instituţiile supranaţionale sunt autonome şi au atribuţii care nu decurg din statutul de reprezentanţi ai guvernelor naţionale; majoritatea calificată poate genera anumite pierderi de control în procesul decizional comun.

Toate formele de integrare descrise mai sus implică un permanent proces de conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Cu alte cuvinte, ele implică acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a demersului integraţionist. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul unor instituţii unionale. Se impune astfel crearea unor instituţii decizionale integraţioniste comune de tipul organismelor internaţionale. Toate formele de integrare reduc libertatea de acţiune a decidenţilor macroeconomici (policy makers) din ţările membre cu efecte atât pozitive, cât şi negative. Cu cât este mai înalt pragul de integrare cu atât sunt mai mari restricţiile şi diminuarea competenţelor naţionale. Este greu de stabilit cât din fiecare filozofie integrativăprezentată anterior regăsim în cazul Organizaţiei de Cooperare a Mării Negre (OCEMN).

VALENŢE ŞI LIMITE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Regionalismul „deschis” sau neoregionalismul a fost dezvoltat ca o cale, nu totdeauna lipsită de dificultăţi, de a căuta soluţii mai bune la problemele de substanţă care au apărut la nivelul procesului de gestionare a politicilor comerciale în noile condiţii generate de globalizare. Ideea centrală a acestui nou curent se referă la maniera cea mai adecvată de a face compatibile exacerbarea aranjamentelor comerciale preferenţiale cu normele de conduită ale sistemului comercial internaţional gestionate de către Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Problema care se pune, şi în acest caz, este cea a măsurii în care aranjamentele comerciale preferenţiale, devenite arhitecturi integrative regionale mai mult sau mai puţin formalizate, generează mai multă liberalizare la nivelul schimburilor comerciale transfrontaliere sau doar mimează o înclinaţie spre liberalizare. Ideea de regionalism „deschis” a fost lansată ca principiu definitoriu pentru Forumul de Cooperare Economică din zona Asia-Pacific (APEC), încă de la crearea sa în 1989.

În condiţiile regionalismului deschis, care îmbină armonios dezideratele politice cu cele economice şi garantează mai multă flexibilitate şi interdependenţă, în regiunea Mării Negre s-a conturat ideea unei astfel de întreprinderi asociative pornind de la obiectivele specifice ale statelor din regiune şi urmărind maximizarea sinergiei colaborative. Consacrând dorinţa seculară a unor civilizaţii situate la interferenţa dintre cele două mari continente, s-a configurat treptat o „mică piaţă comună pontică”^[8]. Plasate, în perioada Războiului Rece, într-un areal geopolitic şi geoeconomic fierbinte şi plin de suspiciune şi stări tensionale, statele care compun Bazinul Mării Negre au făcut eforturi notabile pentru a menţine legăturile economice consacrate în decursul secolelor, pentru a valorifica adecvat complementarităţile dintre economiile lor şi pentru a maximiza folosirea resurselor de care dispun. Sunt definitorii, ca bază de pornire într-un exerciţiu integrativ, proximitatea geografică, identitatea culturală sinergicăşi raporturile de specializare intra şi intersectorială create în decursul timpului.

În plan politico-militar, desfiinţarea alianţei militare având la bază Tratatul de la Varşovia şi redefinirea rolului NATO, au îndepărtat confruntarea între blocuri militare ostile care menţinuseră tensiunea peste patru decenii. Prin dezmembrarea URSS au apărut pe harta politică a Europei, dar şi a Asiei, mai multe entităţi statale, ceea ce a alimentat speranţe, dar a adus în peisaj noi surse de tensiune. În urma unei reuniuni a NATO de la Londra din 1990, pe baza principiilor cuprinse în Actul Final de la Helsinki, a celor inserate în Carta de la Paris pentru o nouă Europă şi în consonanţă cu valorile democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, s-a convenit să înceapă un proces care să conducă la formalizarea dorinţei statelor din regiune de a colabora într-o manieră structurată. La iniţiativa Turciei, animată de „dinamica procesului rapid al transformărilor globale care au pavat drumul către o nouă tendinţă de regionalizare, deplasând atenţia de la strategia naţională la un concept regional”^[9] în anul 1990 este lansat un proces de punere a bazelor documentare ale cooperării economice în regiunea Mării Negre. Ţara iniţiatoare a solicitat punctele de vedere ale statelor din regiune, demarând un şir de întâlniri la diverse niveluri ale diplomaţiei politico-economice în urma cărora urma a fi redactate documentele care să configureze condiţiile cadru cele mai propice pentru o cooperare prevalent economică.

În iulie 1991, la Moscova a fost adoptată Declaraţia miniştrilor de externe ai statelor din regiunea Mării Negre cu privire la cooperarea economică reciprocă. În baza acestui document preliminar, la data de 03 februarie 1992, la Istanbul, a fost finalizat un Statut al structurii asociative care a şi fost semnat de către reprezentanţii oficiali ai 11 state din regiune. Cu toate că titulatura organizaţiei face referire doar la Marea Neagră, statele semnatare sunt riverane la alte 7 mări din vecinătatea acestei căi navigabile importante şi anume: Marea Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea Adriatică, Marea Ionică şi Marea Mediterană. Dintre cele 11 state participante iniţial la demararea acestui proces colaborativ, doar 7 sunt riverane Mării Negre şi anume: Federaţia Rusă, Turcia, Ucraina, Georgia şi România. Celelalte patru state semnatare (Albania, Armenia, Azerbaidjan şi Republica Moldova) nu sunt riverane Mării Negre, dar împărtăşesc valorile economice, sociale şi culturale definitorii pentru această regiune.

Turcia şi-a manifestat încă de la începutul anilor `90 interesul pentru cooperarea cu ţările din regiune, îndeosebi cu Ucraina, în probleme militare şi de securitate intenţionând să le convingă de utilitatea unor axe strategice directe cu această ţară membră a NATO. Devenise evident că o serie de tensiuni generate de problematica teritorială, dar şi de manifestările religioase, care fuseseră ţinute sub control în cadrul URSS, ieşeau acum la iveală cu toată puterea şi trebuiau identificate soluţii cât mai adecvate pentru a nu pune sub semnul întrebării stabilitatea şi pacea în regiune. Negocierea proiectului de Declaraţie cu privire la crearea Cooperării Economice la Marea Neagră (CEMN) s-a dovedit dificilă ca urmare a opoziţiei Bulgariei care nu dorea o apropiere prea mare faţă de Turcia din cauza sensibilităţii problematicii legate de minoritatea turcă din această ţară. O anumită prudenţă faţă de impetuozitatea Turciei care urmărea crearea unor avantaje competitive regionale au manifestat şi alte state din regiune care înţelegeau dezavantajul competitiv derivat din mai slaba lor dezvoltare economică. Şi Grecia a avut un interes aparte în a participa la această arhitectură asociativă zonală. Această ţară, singura membră a Uniunii Europene la acel moment, nu dorea să permită preluarea de către Turcia a poziţiei de lider în regiune şi a decis să participe la procesul de integrare, chiar dacă a menţionat de la început că va prevala poziţia sa de stat membru al UE.

Întrucât, la acel moment, era previzibil că Uniunea Europeană va avansa către integrarea politică, atât Turcia, cât şi Federaţia Rusă vedeau CEMN ca o pavăză împotriva unei viitoare poziţii periferice în raport cu Bruxelles-ul. Pornind de la diferenţele lingvistice, religioase şi economice care existau între statele care porneau la drum, o serie de analişti occidentali au acordat şanse minime de reuşită acestui demers integrativ. Realitatea s-a dovedit mai favorabilă decât s-a preconizat iniţial şi, deşi se mai menţin o serie de stări conflictuale, mai mult sau mai puţin manifeste, deschiderea tuturor statelor semnatare către valorile democraţiei şi statului de drept, eforturile concertate de realizare a unor obiective economice, parteneriatul ştiinţific şi tehnologic au condus la crearea unui climat constructiv şi favorabil negocierilor şi apropierii poziţiilor iniţial divergente.

În cadrul procesului de configurare a CEMN au fost identificate câteva puncte de inflexiune în plan geopolitic. Se poate exemplifica cu întâlnirea bilaterală dintre miniştrii de externe ai Greciei şi Turciei, cu ocazia reuniunii CEMN care a avut loc la Bucureşti, ceea ce a reprezentat punctul de pornire într-un proces negociativ viitor în care cele două state au abordat problematica sensibilă a insulelor din Marea Egee.^[10] Un moment important în ecuaţia procesului de avansare către realizarea dezideratelor iniţiale este reprezentat de întâlnirea la nivel de şefi de stat şi de guvern ai statelor membre care a avut loc la Bucureşti la data de 30 iunie 1995. Cu această ocazie s-a reiterat faptul că succesul cooperării depinde de concentrarea atenţiei către problematica economică chiar dacă mai persistă unele probleme de natură politică.^[11] O astfel de poziţie se bazează pe faptul că 9 dintre cele 11 state participante se aflau în tranziţie către economia de piaţă şi pe faptul că se spera că succesele în planul cooperării regionale vor conduce la îmbunătăţirea climatului politic din regiune. Analizate la acest moment aspiraţiile menţionate nu mai par a fi fost urmărite cu deplină atenţie.

Principalele deziderate în plan economic au fost: dezvoltarea şi diversificarea continuă a cooperării economice bi- şi multilaterale şi accelerarea progreselor economice, tehnologice şi sociale pe fondul încurajării liberei iniţiative şi a spiritului antreprenorial. Obiectivul fundamental înscris în Declaraţie a fost „încurajarea cooperării în cadrul unei zone economice libere” ceea ce se traducea prin ajungerea la un înalt nivel de integrare, asigurarea condiţiilor pentru libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă. Implicarea statelor fondatoare în procesul de realizare a obiectivelor preconizate se măsoară prin atenţia acordată acestora şi prin contribuţia concretă la conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor ambientale şi deplina valorificare a potenţialului bio-productiv de care dispun. Nivelul de dezvoltare la care se situau statele care compuneau gruparea, nevoia de creare a unei economii de piaţă funcţionale şi gravitaţia tot mai mare exercitată de Uniunea Europeană au pus la grea încercare tânăra grupare regională. CEMN putea deveni o bună ocazie pentru ca statele din Europa Centrală şi de Est, în acest caz cele din regiunea Mării Negre, să poată demonstra că, înainte de a aspira la integrarea în UE, sunt capabile să colaboreze cu succes între ele. A devenit mai mult decât evident că industriile acestor state au nevoie urgentă de tehnologii moderne, de management performant, de eficienţă autentică, de reducerea costurilor, de competitivitate sustenabilă şi de structuri economice flexibile. Aceste state au fost, în toată această perioadă, confruntate cu disfuncţionalităţi notabile în planul infrastructurii şi infostructurii ceea ce a grefat semnificativ asupra naturii şi dinamicii fluxurilor lor economice. S-a sperat că şi pe calea concertării eforturilor în cadrul CEMN se pot rezolva o parte dintre aceste vulnerabilităţi.

Cele mai multe dintre statele participante la CEMN depind semnificativ de sursele externe de energie şi, prin urmare, se dovedesc semnificativ interesate în întărirea pe termen lung a raporturilor de cooperare cu acele state membre care au o mai bună dotare cu resurse energetice, ca şi în elaborarea unor strategii viabile de conservare şi folosire raţională a energiei şi combustibililor.

CEMN putea oferi o serie de avantaje prin mecanismele şi programele de colaborare plurilaterală la nivel micro şi macroeconomic. Adâncirea colaborării intra-grupare a luat forma demantelării treptate a unora dintre barierele din calea schimburilor comerciale reciproce, atenuarea concurenţei neloiale şi avansarea în procesul de specializare sectorială pentru pieţele externe. Primii paşi în direcţia concretizării colaborării reciproce au vizat armonizarea regimurilor de comerţ exterior, pregătindu-se terenul pentru realizarea unei zone de liber schimb. Se speră în continuare că organizaţia poate deveni un forum al elaborării şi monitorizării unor politici sectoriale armonizate. Tot timpul a fost prezent adevărul conform căruia creşterea economică durabilă şi bunăstarea socială depind de nivelul la care se plasează securitatea la nivelul climatului ambiental, specialiştii din statele membre lucrând pentru relansarea proceselor de prevenire a poluării şi pentru adecvarea creşterii economice la cerinţele ecologice. Au făcut obiectul dezbaterilor specializate şi acţiunilor concertate şi aspecte cum ar fi: combaterea criminalităţii transfrontaliere, a traficului de droguri, de arme şi de materiale radioactive, a terorismului şi imigraţiei ilegale. Între timp, structura asociativă a avansat în plan instituţional devenind Organizaţia de Cooperare a Mării Negre (OCMN) şi un spaţiu al dialogului privind cooperarea economică, un vehicul diplomatic prin intermediul căruia se susţin proiecte de mare anvergură, un vector al noii creşteri economice în regiune. OCMN a depăşit etapa declaraţiilor exploratorii şi a avansat către faza elaborării şi implementării unor proiecte şi programe concrete de dezvoltare regională.

Obiectivul de bază al acestei organizaţii a fost reprezentat de dezvoltarea economiei şi a schimburilor comerciale între statele membre. Statele membre au convenit să configureze şi să dezvolte relaţii economice reciproce şi cu terţii, cu stricta respectare a normelor multilaterale de conduită. La reuniunea la nivel înalt de la Moscova din anul 1996, a fost adoptată o Declaraţie în care se reafirmă principiile şi dezideratele înscrise în documentele adoptate la Istanbul în 1992 şi completate la Bucureşti în 1995, schiţându-se conturul direcţiilor de acţiune pentru perioada următoare. La Istanbul, în 1997, s-a lansat procesul de realizare a unei zone de liber schimb între statele care compun OCMN. O mare atenţie a fost acordată problematicii conexe cu valorificarea oportunităţilor de dezvoltare a programelor şi proiectelor de investiţii, insistându-se asupra nevoii de mai multă determinare pentru favorizarea acestui proces. Pentru a impulsiona fluxurile de investiţii, statele membre au procedat la un mai intens schimb reciproc de informaţii economice, la armonizarea liniilor directoare în planul politicilor macroeconomice şi sectoriale. La această reuniune, a fost finalizat documentul intitulat „Principiile de bază în domeniul investiţiilor în regiunea CEMN” şi s-a recomandat folosirea sa ca un ghid pentru aplicaţiile practice în domeniu şi pentru elaborarea în viitor a acordurilor bi- şi multilaterale în materie.

Un alt sector al economiei de mare interes pentru statele membre ale grupării s-a dovedit a fi cel al transporturilor. De mai multe secole, Marea Neagră şi zona sa de vecinătate au constituit o importantă componentă a ceea ce s-a consacrat a fi „drumul mătăsii”. Marile oportunităţi în materie de schimburi comerciale sunt subminate în continuare de infrastructura de transport deficitară. Pornind din acest punct, statele membre au înţeles că dezvoltarea unor moderne reţele de transport şi comunicaţii reprezintă precondiţia esenţială pentru stimularea relaţiilor economice reciproce şi calea prin care se poate valorifica potenţialul de care aceste state dispun. Cu ocazia reuniunii de la Bucureşti, din anul 1995, s-a accentuat necesitatea dezvoltării şi creşterii eficienţei şi siguranţei sistemelor de transport şi comunicaţii, atât pentru dezvoltarea infrastructurilor naţionale, cât şi pentru apropierea treptată de cerinţele referenţiale ale unui sistem logistic transeuropean. S-a înţeles faptul că, prin intermediul unui sistem de transport modern şi eficient, se pot impulsiona şi schimburile comerciale euro-asiatice. Prin intermediul vectorului transport s-au creat premisele antamării unor raporturi de colaborare între OCMN şi Iniţiativa Central Europeană. Experţii celor două organizaţii au dezbătut aspectele conexe cu adâncirea colaborării menite să contribuie la realizarea unor coridoare de transport către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Un segment sensibil al transporturilor, care s-a aflat permanent pe agendele decidenţilor politici din statele participante la proces, a fost reprezentat de transporturile navale. S-a avansat chiar ideea constituirii unei flote maritime comune, fără a se face paşi concreţi în această direcţie. OCMN este interesată de promovarea unor acorduri bilaterale cu privire la flotele maritime ale statelor membre care să asigure condiţiile reglementare şi instituţionale suportive pentru garantarea concurenţei nedistorsionate. La nivelul OCMN s-a relevat şi ideea focalizării atenţiei către conversia navelor militare în nave civile, către colaborarea în domeniul transferului de tehnologie şi coordonarea măsurilor în vederea prevenirii riscurilor specifice acestui sector.

Un alt segment al colaborării reciproce a fost cel al comunicaţiilor prin intermediul fibrelor optice. Cu toată modernitatea acestei probleme, s-a dovedit că nu toate proiectele avansate în cadrul dezbaterilor prezintă interes egal pentru toţi membrii organizaţiei. Un alt obstacol întâmpinat în calea avansării acestui segment al colaborării a fost cel legat de puţinătatea surselor de finanţare a unor proiecte de mare anvergură. Un puseu de ajutor a venit din partea Uniunii Europene care şi-a manifestat interesul pentru o serie de proiecte pornite de la nivelul OCMN.

Un sector de mare sensibilitate pentru majoritatea statelor participante îl reprezintă sectorul energiei. Un prim studiu cu privire la starea tabloului energetic al statelor membre a fost realizat în 1995 de către Secretariatul Internaţional Permanent. Realitatea constatată relevă că sunt câteva state care dispun de importante resurse energetice, dar şi multe altele deficitare la acest capitol ceea ce face ca interesul pentru întărirea colaborării să fie diferit. Grupul de lucru constituit cu această destinaţie caută noi strategii şi politici, criterii şi priorităţi cu scopul de a contribui la conectarea reţelelor energetice din regiune. S-a putut lua notă de interesul statelor din regiune pentru interconectarea sistemelor de producere şi distribuţie a resurselor energetice, existând memorandumuri de intenţie între 10 state membre. Transportul gazelor naturale şi al petrolului brut rămâne un obiectiv crucial pentru OCMN. Regiunea rămâne o strategică zonă de tranzit către Vestul Europei pentru resursele de petrol şi gaze naturale care se găsesc în regiunea Mării Caspice. S-au mai dovedit de interes pentru colaborarea intra-grupare şi aspectele conexe cu protecţia mediului ambiant, cu cooperarea tehnico-ştiinţifică şi cu sectorul serviciilor.

Statele participante la OCMN au creat o arhitectură organizaţională impresionantă având ca principale dimensiuni: dimensiunea interguvernamentală; dimensiunea financiară; dimensiunea de afaceri; dimensiunea interparlamentară; dimensiunea academică. Fiecare dintre aceste dimensiuni este concepută pentru a asigura cel mai bun dialog structurat posibil, permiţând apelarea la experţi care pregătesc documente de poziţie şi crearea cadrului formal în care decidenţii politici sau cei executivi pot adopta mecanismele colaborării eficace.

Se poate afirma că OCMN nu este o grupare rigidă, având o structură ermetică, ci s-a dovedit a fi o reţea relaţională flexibilă în care se promovează contactele la nivelul legislativelor naţionale, la nivel guvernamental şi nonguvernamental, la nivelul structurilor financiar-bancare, al mediului de afaceri, în sens larg. Stă mărturie în acest sens faptul că, încă din 1996 au cerut aderarea la grupare un număr mare de state cum ar fi: Serbia; Macedonia; Iran; Uzbekistan; Bosnia-Herţegovina; Croaţia; Iordania şi Kazahstan.

La activităţile OCMN participă, cu statut de observatori, o serie de state cum ar fi Austria, Polonia, Italia, Slovacia, Egipt, Israel şi Tunisia. Procesul de cooperare în cadrul OCMN este susţinut, prin diverse căi, de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE); Uniunea Europeană; Comisia Economică a ONU pentru Europa; Iniţiativa Central Europeană; Liga Statelor Arabe; Consiliul Statelor Baltice. Se poate vorbi de un model de integrare al OCMN care are în centrul său obiectivul dezvoltării şi diversificării relaţiilor economice existente între statele participante la acest exerciţiu integrativ prin aproprierea avantajelor care decurg din vecinătatea geografică, legăturile economice, sociale şi culturale tradiţionale, natura complementară a economiilor lor, mărimea pieţelor de desfacere. Printre trăsăturile particulare ale acestui model de integrare se pot menţiona:^[12]

‘   Introducerea unui nou concept al relaţiilor internaţionale plurilaterale între state aflate într-o anumită regiune în care activităţile parteneriale au fost dirijate de stat o lungă perioadă de timp, pe baza unor acorduri exclusiv bilaterale. Noua arhitectură asociativă are ca deziderat destructurarea acestor stări de fapt nespecifice globalizării şi punerea în locul lor a unor structuri economice de tip colaborativ, plurilateral bazate pe potenţialul şi dinamismul sectorului privat.

‘   Crearea unui nou limbaj diplomatic, bazat pe vectori comunicaţionali comuni, astfel încât extinderea conlucrării să se situeze la nivelul cel mai bun posibil. Un astfel de limbaj diplomatic armonizat se configurează la nivelul unor grupuri de lucru formate din experţi care analizează problemele, caută soluţii multiple şi le remit spre decizie palierului guvernamental.

‘   Declanşarea unui proces pragmatic de apropiere a intereselor oarecum divergente prin conferirea nivelului maxim posibil de flexibilitate şi prin crearea unor arhitecturi organizaţionale suple şi funcţionale.

Regiunea Mării Negre, în ansamblul ei, a constituit şi va constitui o temă de interes prioritar pe termen lung pentru politica externă a României. Obiectivele strategice urmărite de ţara noastră şi prin participarea la OCMN sunt: consolidarea valorilor democraţiei şi statului de drept, accesul la prosperitate prin proiectele de cooperare regională şi cu partenerii din Uniunea Europeană, o abordare inclusivă pentru toţi partenerii de dialog şi cooperare din spaţiul estic, conectarea la proiectele regionale ale UE. România este stat fondator al Organizaţiei şi s-a implicat în mod activ în susţinerea şi consolidarea OCEMN, precum şi în continuarea procesului de eficientizare şi consolidare a Organizaţiei dezvoltând, în paralel, relaţii de colaborare cu Uniunea Europeană, precum şi cu celelalte iniţiative regionale.

În perioada 1 iulie – 31 decembrie 2015, România deţine pentru a cincea oară Preşedinţia-în-Exerciţiu (PiE) a OCEMN, de la momentul instituţionalizării acesteia. Mandatul României se va desfăşura sub motto-ul „Building Stability, EnhancingConnectivity”, care reflectă acronimul Organizaţiei în limba engleză (BSEC).

Prioritatea mandatului PiE o constituie continuarea dezvoltării cooperării economice regionale interguvernamentale în cadrul Organizaţiei, cu accent asupra dezvoltării ariilor prioritare stabilite prin documentul strategic adoptat la Summit-ul OCEMN din 2012 – Agenda Economică pentru un Parteneriat Întărit în OCEMN. De asemenea, activitatea Preşedinţiei române va viza şi continuarea procesului de eficientizare al organizaţiei pe baze consensuale, dinamizarea şi aprofundarea interacţiunii cu UE. PiE ROOCEMN se va axa pe domenii care suscită interesul SM OCEMN faţă de cooperarea sectorială: transporturi, combaterea criminalităţii, energie, mediu şi organizarea proiectelor OCEMN în consonanţă cu resursele financiare existente. În acest sens, pilonii financiari ai OCEMN – Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre şi Fondul de Dezvoltare al Proiectelor sunt deschişi participării altor state şi organizaţii interesate. Primele reuniuni de coordonare şi consultare ale Preşedinţiei-în-Exerciţiu a României cu Statele Membre OCEMN, organismele înrudite OCEMN, observatorii şi partenerii de dialog sectorial vor avea loc la 6 iulie 2015, la sediul Secretariatului OCEMN din Istanbul. România este ţară coordonatoare a grupurilor de lucru pentru combaterea criminalităţii (2015-2017), transporturi (2015-2017) şi protecţia mediului (2014-2016)

* Profesor universitar doctor, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice din Bucureşti

[1] Pettigrew, P.S – „L`avenir du politique. Politique étrangère 2/2000

[2] Minc. A, Guillebaud, C. – Mondialisation et démocratie, Revue des deux mondes. Febr. 2000.

[3] Landau, J.P. – La paradoxe francais. Revue des deux monde. Febr. 2000.

[4] Miron, D. Cojanu, V. – Comerţ internaţional. Editura ASE, Bucureşti, 2013.

[5] Polacheck S.W. (1980) – Conflicts and Trade, Journal of Conflict Resolution, vol. 24, pp. 55-76.

[6] Dumitru Miron (coord) – Economia Uniunii Europene. Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pp. 18-19.

[7] Haas E, Ibidem, pp. 283-317.

[8] Duţu, M. – Paradigmele economiei sociale, Economistul, nr. 505/1994.

[9] Ozer Ercan – Direcţia de Relaţii Internaţionale, MAE, Turcia.

[10] Liuşdea, D. Dumitrana, M. – Comerţul exterior românesc cu ţările CEMN. Institutul de Economie Mondială. 1996.

[11] Comănescu, L. – History of Economic Cooperation in Black See Area during 20^th Century.

[12] Miron, D. – Integrarea economică regională – de la prototip la producţia de serie. Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 154.