Dr. Bogdan TEODOR

Abstract. Information was at all times a redoubtable weapon, and currently the usability and accessibility of it did nothing else than to emphasize this trait. A weaponized form of information is propaganda, which stands counter to real-time events in that propaganda may or may not be true. This weapon may take various forms, from social movement truth to terrorist organizations propaganda; everything is a matter of perception. But what cannot be denied is that easy access to information has opened a window into a new category of risk. The information has primarily intended to provide policy-makers with the necessary support for the best decisions. This function is the attribute of specialized institutions in obtaining and protection of information. The information, which is used both in peace and in crisis situations, has a fundamental role to help ensure national security. At the same time, information or, more specifically, intelligence is a tool of power, through which vital national interests, but also other types of State interests are promoted and protected in the first place. The relevance of the information as an instrument of State can be highlighted through examples that the history of the past century makes it available. In doing so I opted for the use of a case study, with the overall objective to provide a possible answer to the next question Information: power or combat weapon?

De la informaţia-putere la informaţia-armă

Cunoaşterea are o dublă valenţă, în primul rând teoretică („a avea cunoştinţă“, „a înţelege“), şi apoi practică („a şti să faci“), însemnând controlul asupra unui ansamblu de informaţii, care în urma procesului de prelucrare oferă beneficiarului capacitatea de acţiune. Putem astfel afirma că la baza cunoaşterii se află informaţia, de care depinde în mare măsură satisfacerea nevoilor fundamentale şi cele superioare ale individului.

Nevoia şi efortul de supravieţuire au conferit informaţiei valoare de apărare, prin suportul oferit omului în relaţionarea acestuia cu mediul în care trăieşte, în scopul cunoaşterii, anticipării şi înlăturării pericolelor. Utilitatea în descoperirea şi exploatarea resurselor vitale a conferit informaţiei valoare economică. Cele două valori menţionate s-au accentuat pe măsura apariţiei şi a dezvoltării diferitelor activităţi productive, conferind informaţiei valoare de resursă de securitate. Pentru a beneficia de avantajele cunoaşterii omul a trebuit să protejeze informaţia, adică să păstreze secretul şi să utilizeze această resursă ca fundament al oricărei strategii economice, politice sau militare. Din această perspectivă, informaţia a reprezentat în toate timpurile o armă redutabilă, iar în prezent gradul de utilizare şi accesibilitatea nu au făcut nimic altceva decât să accentueze această trăsătură. Setea de informaţii ce caracte-rizează lumea modernă globalizată a determinat schimbări fundamentale ale mediilor de transmitere a informaţiilor, inclusiv a ceea ce numim social-media. Un exemplu elocvent este cel oferit de reţeaua de socializare Twitter, care începând cu anul 2009 şi-a schimbat mesajul de întâmpinare, făcând trecereade la neutrul „ce (mai) faci?”, la o întrebare mult mai precisă „ce se întâmplă?”¹.

Informaţia ca armă poate lua forma propagandei², situaţie în care informaţia în disonanţă cu evenimentele aflate în desfăşurare poate fi în acelaşi timp adevărată sau falsă. Formele propagandei se află într-o permanentă adaptare datorită schimbărilor impuse de către tehnologie, globalizare şi platformele de socializare/mediul virtual. Această nouă realitate i-a determinat pe Dennis Murphy şi James White să afirme că „din perspectivă istorică informaţia ca putere a fost iniţial un apanaj al statelor-naţiune.³ În prezent un blogger poate influenţa procesul electoral, o simplă postare pe internet poate recruta un terorist, iar o simplă înregistrare audio poate să inducă frica chiar şi celui mai puternic stat-naţiune. Toate aceste lucruri sunt posibile cu un minim de capital investit, fără constrângerile birocratice, fără obligaţia morală de a respecta valorile naţionale şi a fi supervizat.”⁴ Astfel, prin intermediul tehnologiei actuale, informaţia a devenit o armă la îndemâna fiecărui individ. Această armă poate adopta diverse forme, de la adevărul mişcărilor sociale, şi până la propaganda organizaţiilor teroriste, totul fiind o problemă de percepţie. Însă ceea ce nu poate fi negat este faptul că accesul facil la informaţie a deschis o fereastră către o nouă categorie de riscuri.

În condiţiile în care deţinerea informaţiei şi utilizarea ei în funcţie de interes înseamnă putere, putem vorbi de binomul informaţie-putere.⁵ În acest context, informaţia este obţinută, deţinută şi protejată prin mijloace publice, dar mai ales prin mijloace şi practici specializate, secrete, la fel de vechi precum istoria însăşi, fiind utilizată în fundamentarea deciziilor de interes vital.⁶

Totodată, informaţia poate servi necesităţilor comunităţii doar în condiţiile în care deţinătorii şi utilizatorii ei îşi fundamentează interesul în conformitate cu necesităţile sociale. Altminteri, informaţia de importanţă vitală este deturnată de la finalitatea ei normală şi transformată nu numai într-un instrument de menţinere a puterii, ci şi într-unul de realizare a intereselor individuale sau de grup. Mai mult decât atât, pentru a putea decide şi acţiona, potrivit necesităţilor şi intereselor sale, omul are nevoie de o multitudine de informaţii care dau conţinut şi orientare actelor sale şi care îi conferă identitate ca subiect al relaţiilor sociale. În lipsa acestor informaţii, libertatea de exprimare şi de acţiune a omului este limitată sau deformată.

Informaţia a dobândit calitatea de a se substitui altor resurse economice, de a circula cu mare viteză, conferind avantaje celui care o posedă. Societăţile care au acordat atenţie procesării şi utilizării informaţiei au evoluat rapid spre societatea informaţională. Aceasta s-a datorat şi faptului că informaţia, spre deosebire de alte resurse economice, este extensibilă până la limitele capacităţilor umane şi de timp, datorită puterii ei naturale de difuzie, capacităţii de a fi reprodusă în timpul utilizării ei, posibilităţii de a fi transmisă, dar şi de a fi folosită ca valoare de schimb în tranzacţii.

Valoarea, utilitatea informaţiei şi preţul pentru obţinerea ei au transformat-o, de-a lungul istoriei, în mijloc de agresiune sau de apărare (armă), pe care s-a clădit triada: „a şti“ – adică a culege informaţii; „a împiedica pe adversar să te cunoască“ – adică a desfăşura activitate de contrainformaţii şi „a face ca adversarul să fie greşit sau prost informat“ – adică a-l dezinforma.⁷ Această triadă confirmă dimensiunea şi complexitatea mijloacelor folosite pentru păstrarea priorităţii, menţinerea exclusivităţii asupra informaţiei şi protecţia ei severă prin păstrarea secretului privind informaţia de interes vital pentru o comunitate.

Practica politico-statală confirmă că, în condiţiile exploziei tehnologiei informaţionale, aceste arme produc pagube mai mari decât un război conven-ţional.⁸ Totodată, informaţia sau, mai exact, intelligence-ul este un instrument de putere naţională, prin care sunt promovate şi apărate, în primul rând, interesele naţionale vitale, dar şi celelalte tipuri de interese alte statului, acest lucru fiind relevat şi prin dezvoltarea informaţiei ca armă (specializare militară). Instrumentul informaţional are în primul rând rolul de a oferi factorilor de decizie suportul necesar pentru adoptarea celor mai bune hotărâri. Această funcţie este atributul instituţiilor specializate în obţinerea şi protejarea informaţiei. De asemenea, acest instrument joacă un rol central şi în prevenirea unuia dintre cele mai grave riscuri la adresa securităţii naţionale, regionale sau internaţionale – terorismul internaţional.

Relevanţa instrumentului informaţional ca instrument al statului poate fi evidenţiată prin exemple pe care istoria secolului trecut ni le pune la dispoziţie. În acest sens am optat pentru utilizarea unui studiu de caz, având ca obiectiv oferirea unui posibil răspuns la întrebarea: Informaţia: Putere sau armă de luptă?

Informaţia ca specializare militară

În România interbelică, Serviciul Secret a început să devină o voce tot mai distinctă în comunitatea informativă, iar la un moment dat a acaparat monopolul fluxului informativ. Până la mijlocul anilor ’30 situaţia comunităţii informative naţionale a evoluat în parametrii normali, ulterior fiind concentrată pe anumite obiective, direcţionate de la/spre Palatul Regal⁹. De remarcat că, organizarea activităţilor informative şi contrainformative în România interbelică, prin înfiinţarea Serviciului Secret al Armatei române, s-a efectuat după cele mai moderne concepţii ale epocii

Documentul la care facem referire în continuare s-a păstrat în arhivă sub denumirea de Regulamentul Serviciului S.¹⁰ şi a intrat în vigoare, aşa cum este menţionat în cadrul articolul 12 al regulamentului, la data de 20 aprilie 1934.

Conform art.1: „Serviciul S. constituie organul tehnic al Serviciului de Informaţii al Armatei. În sarcina sa cade organizarea tehnică a acestui Serviciu, atât din punct de vedere intern cât şi extern.” Regulamentul stabilea următoarele misiuni pentru Serviciul S.: procurarea de informaţii, în plan intern şi extern, cu caracter general, ce urmau să fie folosite de către Ministerul Apărării Naţionale, „atât în timp de pace cât şi în timp de război” şi organizarea tehnică în scopul asigurării procurării de informaţii cu caracter special militar, intern şi extern, în funcţie de nevoile operative ale Marelui Stat Major, atât în timp de pace cât şi în timp de război.

Prin articolul 3 se stabileşte subordonarea directă a Serviciului S. faţă de Ministerul Apărării Naţionale. Această prevedere impunea Serviciului S. ca înainte de a derula orice activitate specifică pentru obţinerea de informaţii la cererea altor servicii ce depindeau de alte departamente, să aibă aprobarea prealabilă a ministrului Apărării Naţionale. În cazul în care ministrul aproba şi ordona colaborarea cu alte servicii, rezultatele obţinute puteau fi comunicate solicitanţilor doar cu avizul prealabil al ministrului Apărării Naţionale.

În relaţia cu Marele Stat Major, Serviciul S., reprezentând aparatul tehnic, era obligat să execute ordinele primite, referitoare la procurarea materialului informativ cu caracter militar, ce interesau această instituţie. De asemenea, trebuia să rezolve orice probleme ar fi apărut în legătură cu organizarea serviciilor informativ operative – interne şi externe – atât în timp de pace cât şi în timp de război.

Articolul 5 este foarte important deoarece stabileşte pentru Serviciul S. sarcina de a recruta şi forma elemente capabile să execute misiuni informative (interne şi externe), conform cerinţelor. Serviciul S. putea face propuneri pentru numirea personalului bugetar oficial şi numea direct personalul acoperit ce-i aparţinea, în funcţie de nevoile serviciului, urmând ca deciziile de numire şi fişele personalului să fie păstrate în arhiva proprie.

Resursa umană reprezenta o preocupare permanentă pentru Serviciul Secret. Din acest motiv prin articolul 6 se reglementa modul în care urmau să se facă numirile de personal şi avansările. Astfel, personalul descoperit urma să fie numit în funcţie prin decizie ministerială, în timp ce personalul acoperit nu putea fi numit şi înlocuit decât prin decizia Serviciului S. Trecerea personalului acoperit în categoria personalului descoperit (oficial) se putea realiza doar în baza unui raport motivat, adresat Ministerului Apărării Naţionale, care putea dispune trecerea acestuia în categoria personalului oficial, moment în care se trecea şi în statul de salarii numele real al angajatului. De asemenea, întregul personal al Serviciului S. era considerat „element de specialitate”¹¹.

În ceea ce priveşte managementul Serviciului S. se stabilea faptul că şeful acestei structuri este „direct răspunzător de organizarea şi sistemul de lucru al aparatului tehnic informativ, atât al Serviciului S. Central, cât şi al centrelor de Informaţii şi Contrainformaţii operative, interne şi externe, care lucrează sub ordinele directe ale marelui Stat Major”. Un aspect ce trebuie subliniat îl reprezintă faptul că şeful Serviciului era „direct răspunzător faţă de ministrul apărării Naţionale de păstrarea secretului misiunilor încredinţate spre executare”¹².

Şeful Serviciului S. exercita întreaga autoritate asupra personalului din subordine, atât din punct de vedere profesional cât şi disciplinar, având deplină libertate atât în alegerea personalului, ce trebuia să aibă aptitudinile necesare derulării activităţii specifice, cât şi a metodelor întrebuinţate pentru îndeplinirea misiunilor ce le erau încredinţate. Conducerea Serviciului derula întreaga activitate pe propria răspundere, fără a angaja, în cazul unor eşecuri inerente, Ministerul sau Statul în general. Se menţionează în articolul 8 şi următorul aspect: „ca acoperire pentru Stat, conform uzanţelor întrebuinţate şi de alte state, Serviciul S. în cazuri de asemenea prăbuşiri (eşecuri – n.n.), va fi considerat ca o organizaţie autonomă”¹³.

Aspectele de ordin financiar sunt de asemenea reglementate, în cadrul aceluiaşi document, prin intermediul articolului 9 ce stabileşte că şeful Serviciului S. este gestionarul fondului secret informativ, ce îi este pus la dispoziţie de către Ministerul Apărării Naţionale, în conformitate cu prevederile bugetare, putând fi utilizat „după nevoile Serviciului”. Controlul financiar putea fi realizat de către ministrul Apărării Naţionale, care doar pe durata mandatului său putea solicita şefului Serviciului S. „relaţiuni asupra întrebuinţării fondului informativ din punct de vedere general, chestiunile de amănunt privind pe Şeful Serviciului S., fiind în legătură cu sistemul de lucru în materie de informaţii”¹⁴.

Articolele 10 şi 11 tratează aspecte de ordin administrativ, precizând că regulamentul de funcţionare al Serviciului S. se poate schimba preventiv cu cel puţin un an înainte de momentul în care se doreşte intrarea sa în vigoare, pentru a nu produce perturbări în ceea ce priveşte organizarea instituţiei şi misiunile informative aflate la momentul respectiv în derulare. Se stabilea şi faptul că Regulamentul urma să fie păstrat în arhiva proprie a Serviciului.

Prin ordinul nr. 668 din 1 ianuarie 1938, Serviciul S. trecea din cadrul Ministerului Apărării Naţionale sub autoritatea Marelui Stat Major General al Armatei. În consecinţă se adoptă Decizia ministerială nr. 2.200 din 29 martie 1938, privitoare la organizarea Serviciului „S” din Marele Stat Major al Armatei şi la justificarea cheltuielilor din fondul de informaţii, document clasificat la momentul respectiv „Strict-Secret”.

Se pune de această dată accentul pe necesitatea adaptării Serviciului S. pentru a face faţă solicitărilor de informaţii specifice condiţiilor de război: „Şeful Marelui Stat Major General al Armatei […] va da toate ordinele şi instrucţiunile necesare la organizarea şi funcţionarea Serviciului S., astfel ca el să poată corespunde în timp de război nevoilor operative ale armatei.”¹⁵

Cooperarea cu celelalte structuri din domeniul securităţii naţionale urma să se realizeze în baza unor instrucţiuni elaborate de către Marele Stat Major. Normele privind numirile de personal au rămas şi la reorganizarea din 1938 în linii generale aceleaşi.

În privinţa gestionării fondurilor de care dispunea Serviciul S. se stabilea prin intermediul articolului 9: „Cheltuielile de informaţiuni secrete şi procurarea de piese până la suma de 1.000.000 de lei se vor face de către Şeful Serviciului S., fără nici o aprobare”. Pentru cheltuirea unor sume mai mari decât cele menţionate anterior era necesară obţinerea aprobării prealabile din partea Şefului Marelui Stat Major, care dacă aprecia că este necesar putea solicita şi aprobarea ministrului Apărării Naţionale¹⁶.

Şeful Serviciului S. era răspunzător din punct de vedere legal pentru gestionarea fondurilor încredinţate, şi trebuia să ţină o gestiune secretă şi separată de gestiunea propriu-zisă a Marelui Stat Major. Registrul gestiunii secrete, ce se păstra în arhiva secretă a Marelui Stat Major General al Armatei (Serviciul S.), trebuia prezentat Şefului Marelui Stat Major şi ministrului Apărării Naţionale, ori de câte ori era solicitat. Acest registru nu putea fi distrus.

Pentru a se realiza o cât mai bună protecţie contrainformativă se decidea, prin articolul 14: „Nici o corespondenţă şi în genere nici un act sau înscris al Serviciului S., nu va fi scos din localul Serviciului S.”¹⁷.

***

Din analiza datelor prezentate ce vizează evoluţia organizatorică a Serviciului Secret, precum şi reformarea acestuia şi colaborarea în domeniul schimbului de informaţii cu serviciile similare din statele europene, putem afirma că România a beneficiat în perioada interbelică de un Serviciu modern, preocupat de resursa umană, de asigurarea unui flux informativ de calitate către beneficiarii legali şi de asigurarea contrainformativă a activităţii sale, făcând astfel posibilă trecerea de informaţii la intelligence. În acelaşi timp se poate vorbi de dezvoltarea specializării militare „informaţii” chiar din perioada interbelică. Arma informaţie, utilizată atât în condiţii de pace, cât şi în situaţii de criză, are rolul fundamental de a contribui la asigurarea securităţii naţionale. Prin „arma informaţie“ comunităţile sunt capabile, într-o măsură tot mai mare, să contracareze formele de agresiune, devenite extrem de performante în mediul informaţional, precum propaganda ostilă, intoxicarea, subversiunea etc. şi să facă faţă războiului informaţional¹⁸.

Bibliografie:

1. Alin Spânu, Istoria serviciilor de Informaţii/contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010.

2. Lt. col. lect. univ. dr. Constantin Telespan, Informaţia – noua resursă strategică, disponibil la http://www.armyacademy.ro/revista1_2000/rev1_art4_2000.html (septembrie 2014).

3. Cristine Okrent, Alexandre de Marenches, Consilier de taină al puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

4. Henri Pierre Cathala, Epoca dezinformării, 1991, Editura Militară, Bucureşti.

5. Hounshell, Blake, The Revolution Will Be Tweeted, Foreign Policy, Issue 187, 2011, disponibil la http:/ /www. foreignpolicy.com/articles/2011/06/20/the_ revolution_will_be_tweeted (septembrie 2014).

6. Maj YuLin Whitehead, Information as a Weapon. Reality versus Promises, 1998, disponibil la http://www.cdsar. af.mil/apj/apj97/fal97/whitehead.html (septembrie 2014).

7. Marian Ureche, Servicii Secrete, vol. 1, Editura PACO, Bucureşti, 1993.

8. Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine, Editura PACO, Bucureşti, 2000.

9. Murphy, Dennis M. and James F. White. Propaganda: Can a Word Decide a War?, „Parameters”, Autumn 2007, disponibil la http://smallwarsjournal.com/ blog/parameters- autumn-2007 (septembrie 2014).

10. Richard A. Lindsey, What the Arab Spring Tells Us About the Future of Social Media in Revolutionary Movements, disponibil la http://www.isn.ethz.ch/ Digital-Library/Articles/Detail/ ?id=174233&lng=en (septembrie 2014).

11. Teodor Frunzeti, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura Militară, Bucureşti, 1999.

12. Teodor Frunzeti, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009.

13. Tom Gjelten, Seeing The Internet As An ‘Information Weapon’, September 2010, disponibil la http://www.npr. org/templates/story/story.php?storyId =130052701, (septembrie 2014).