Dr. Tiberiu TĂNASE
cercetător asociat, Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir”, Bucureşti

Abstract. The need for cooperation in the field of intelligence is a matter of will and necessity for the countries of the euro-atlantic space, being a conclusion reached by not only specialists from other agencies\/services, but also class politics and the upper levels of the politico-military decision directly involved in NATO as an organization and, more recently, at EU level, whose main foreign goal is that of affirmation as a distinct entity, in the process of ensuring European security and, consequently, international. the countries of the euro-atlantic space, being a conclusion reached by not only specialists from other agencies\/services, but also class politics and the upper levels of the politico-military decision directly involved in NATO as an organization and, more recently, at EU level, whose main foreign goal is that of affirmation as a distinct entity, in the process of ensuring European security and, consequently, international.

Introducere

O dimensiune importantă a transformării / reorganizării activităţii serviciilor / agenţiilor de intelligence după 11 septembrie 2001 este reprezentată de trinomul cooperare – conlucrare – colaborare[1], care exprimă modalităţile concrete prin care serviciile de intelligence şi securitate acţionează în vederea realizării unor obiective comune: încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale şi elaborarea unor instrumente regionale şi internaţionale care să prevadă măsuri eficiente, imediate şi de perspectivă pentru combaterea ameninţărilor de securitate globale.

Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. În timp ce conlucrarea se referă la activitatea din interiorul unui serviciu de intelligence[2], colaborarea şi cooperarea se realizează în spaţiul intern sau extern.

Colaborarea[3] se referă la iniţierea şi dezvoltarea unor proiecte (de colaborare) a unor acţiuni specifice care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale, în timp ce cooperarea presupune organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun a unor acţiuni specifice de către structuri ale comunităţii de informaţii.

Dacă activitatea de colaborare vizează iniţierea şi dezvoltarea unor proiecte comune referitoare la obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale, prin cooperare se organizează, se coordonează şi se realizează acţiuni specifice în comun[4] (de către structuri ale comunităţii interne sau în plan extern de structurile informative ale statelor membre NATO/UE sau prin structurile informative ale NATO/UE).

Cooperarea în domeniul intelligence-ului impune o etapă nouă în conlucrarea dintre serviciile de informaţii: deplasarea centrului de greutate dinspre schimbul de informaţii cu caracter de generalitate spre cooperarea pe cazuri şi acţiuni punctuale, ca modalitate de valorificare optimă a potenţialului oferit de partenerii implicaţi.

Limitele cooperării în domeniul intelligence-ului sunt legate, pe de o parte, de raţiunea obiectivă a compartimentării şi secretizării activităţii serviciilor/agenţiilor specializate şi, pe de altă parte, de faptul că, lumea intelligence-ului (a serviciilor/agenţiilor) este caracterizată mai degrabă de competiţie decât de coeziune. De aceea, considerăm că abordarea problematicii cooperării în domeniul intelligence-ului trebuie să urmeze relaţia simplu-complex, în baza căreia se impune o coordonare reală a activităţii serviciilor/agenţiilor în plan intern, regional şi internaţional[5].

Majoritatea statelor dezvoltate, inclusiv cele din spaţiul euro-atlantic dispun de un cadru juridico-normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea comunităţilor informative. Subliniem faptul că, Comunitatea de Intelligence (CI) / comunitate informativă nu este un simplu conglomerat de instituţii care, separat unele de altele, asigură securitatea statului. CI este un tot integrat, este un sistem organizaţional al cărui produs finit este informaţia de securitate naţională. Toate componentele sale sunt corelate, cooperarea între instituţii fiind principiul fundamental al funcţionării comunităţii informative.

Cooperarea instituţiilor în cadrul comunităţii informative oferă câteva avantaje majore: asigură completarea şi verificarea informaţiilor, previne dezinformarea, evită suprapunerile şi rivalităţile disfuncţionale.

Indiscutabil, elementul coagulant al cooperării internaţionale în domeniul intelligence-ului îl reprezintă amplificarea fără precedent a terorismului internaţional, atât în ceea ce priveşte gravitatea actelor comise (din punct de vedere al numărului de victime şi al pagubelor produse), cât şi a formei sale de manifestare.

Noua configuraţie a ameninţărilor a determinat statele din spaţiul euro-atlantic să realizeze reforme de amploare în domeniul informaţiilor, materializate prin strategii, politici de securitate, planuri de acţiuni şi reglementări.

Necesitatea cooperării în domeniul intelligence-ului între serviciile / agenţiile de intelligence (de informaţii şi/sau securitate ale spaţiului euro-atlantic) a fost reliefată de conştientizarea faptului că nici o agenţie (serviciu) de intelligence nu poate face faţă, individual, ameninţărilor globale cum ar fi teroriste internaţionale şi nici exploziei informaţionale mondiale; fluxul de informaţii din domeniile de interes pentru securitatea naţională determină crearea unei liste impresionante de cerinţe în domeniul culegerii de informaţii.

Astfel, a devenit necesară stabilirea unor mecanisme eficiente de gestionare şi evaluare colectivă a informaţiilor la nivelul Alianţei Nord-Atlantice şi al Uniunii Europene, colaborarea şi conjugarea eforturilor şi experienţei structurilor de informaţii ale statelor comunităţii euro-atlantice cu cele ale altor servicii de informaţii partenere.

Cooperarea în domeniul intelligence-ului în cadrul UE

Pana in prezent, pot fi identificate patru organisme ale Uniunii Europene care, împreună, conturează ceea ce s-ar putea numi proiecţie informativă comunitară sau chiar un nucleu al unei agenţii de informaţii aflată într-o fază embrionară: Centrul Mixt de Evaluare (SITCEN)[6], Divizia de Informaţii Militare (Intelligence Division of the Military Staff – INTDIV) a Statului – Major Militar European (European Union Military Staff – EUMS)[7], Centrul Uniunii Europene pentru Observaţii prin Satelit (EUSC) şi Oficiul European de Poliţie – EUROPOL[8].

Prin raportare la cele patru structuri[9], în majoritatea ţărilor europene se consideră că, deocamdată, Uniunea nu are nevoie de o agenţie de informaţii în înţelesul clasic al termenului, pledând pentru consolidarea mecanismelor existente şi transformarea acestora în veritabile ”aparate de susţinere informativă“ a politicilor comunitare.

Astfel, în timp ce Intelligence Division of the Military Staff şi Centrul Uniunii Europene pentru Observaţii prin Satelit corespund, în ansamblu, rigorilor în materie, în cazul Centrului Mixt de Evaluare şi Oficiului European de Poliţie, se consideră că sunt necesare reforme profunde, care să vizeze: consolidarea şi extinderea Centrului Mixt de Evaluare; extinderea responsabilităţilor Oficiului European de Poliţie la nivelul tuturor statelor membre şi ameliorarea cooperării acesteia cu agenţiile naţionale de informaţii, precum şi cu alte organisme comunitare (Eurojust, Tribunalul de Primă Instanţă, etc.).

Dintre structurile menţionate, Centrul Mixt de Evaluare prefigurează, totuşi, cel mai bine, tendinţele legate de consolidarea componentei multilaterale a cooperării informative, acesta aflându-se, până in 2008, în directa subordonare a Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru PESC (din decembrie 2009, momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sub autoritatea Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Catherine Ashton).

Cooperarea europeană în domeniul intelligence-ului pe probleme de terorism şi crimă organizată, a fost iniţiată şi în cadrul unor organizaţii descentralizate de genul Clubului de la Berna.

Clubul de la Berna (Club of Berne, Club de Berne – Cd B)

Clubul de la Berna a fost constituit în anul 1965 ca structură de schimb de informaţii (contraspionaj, criminalitate organizată şi terorism) între serviciile de securitate şi intelligence din,,statele occidentale ale arcului alpin”. În timp, Clubul de la Berna a devenit o asociaţie exclusivistă de intelligence care cuprinde reprezentanţii a 25 de ţări membre ale Uniunii Europene[10], la care se adaugă Elveţia şi Norvegia. Statele Unite ale Americii au statut de observator, dar participă cu drepturi depline în problemele referitoare la terorism. Conducerea organizaţiei este asigurată prin rotaţie, în tandem cu cea semestrială a Uniunii.

Clubul de la Berna serveşte ca forum principal în ceea ce priveşte contactul şefilor serviciilor de securitate naţională, care se întâlnesc regulat sub auspiciile sale[11]. Clubul a fost înfiinţat ca instrument de lucru împotriva terorismului, a criminalităţii organizate, interceptarea comunicaţiilor, criptare şi cyber-terorism şi beneficiază de propria reţea de comunicaţii[12].

Şefii serviciilor / agenţiilor membre constituie comitetul de conducere, întâlnirile lor având loc la un interval de şase luni. Comitetul şefilor unităţilor specializate în combaterea terorismului din cadrul serviciilor / agenţiilor membre este responsabil pentru implementarea directivelor stabilite, întâlnirile având loc trimestrial sau cu ocazia unor situaţii speciale[13].

În anul 2001, sub auspiciile Clubului, a fost constituit Grupul de Combatere a Terorismului (Counter Terrorist Group – CTG) în care statele membre, inclusiv Statele Unite ale Americii, realizează evaluări comune privind ameninţările, fac schimb de informaţii clasificate despre terorism şi se consultă reciproc în cadrul instituţiilor Uniunii Europene[14]. De menţionat, că schimbul de informaţii între statele membre se face benevol.

În acelaşi an, Clubul de la Berna a fost mandatat de Uniunea Europeană să asigure îndrumare Europolului în probleme de contra-terorism, iar Uniunea Europeană şi NATO au semnat un acord în anul 2003 privind securizarea şi schimbul de informaţii între cele două organizaţii.

Clubul de la Berna nu aparţine oficial vreunei instituţii a Uniunii Europene, neavând, de altfel, un cadru legal bine definit. Regulile proprii pe care şi le-a creat şi secretizarea activităţii sale garantează încrederea mutuală între membrii săi[15].

Limitele cooperării europene în domeniul intelligence

Este de remarcat faptul că, spre deosebire de multe alte domenii (economic, social, cultural, politic, etc.), cooperarea europeană în domeniul intelligence a fost limitată de ascendenţa suveranităţii naţionale asupra schimbului de informaţii.

Statele membre ale Uniunii Europene au căzut de acord doar în ceea ce priveşte intensificarea cooperării pe probleme punctuale. Până în prezent, cooperarea s-a limitat în mare măsură la schimbul de informaţii geospaţiale, în cadrul Centrului Uniunii Europene pentru Observaţii prin Satelit (EUSC)[16]. Informaţiile provenite din surse specializate în prelucrarea imaginilor (IMINT) constituie o capabilitate vitală dar, este nevoie de un schimb de informaţii obţinut prin surse secrete umane şi tehnice (HUMINT şi SIGINT) şi de o structură care să permită integrarea acestora în produse informative complexe.

În august 2005, guvernele Belgiei şi Austriei au propus înfiinţarea unui serviciu de informaţii al Uniunii Europene după modelul CIA, având atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului. Propunerea a fost însă respinsă din cauza reticenţei principalelor puteri europene de a schimba informaţii cu toate statele membre ale Uniunii. Oponenţii constituirii unei organizaţii europene de informaţii sunt,,cei mari” – Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia şi Spania, care dispun de servicii de informaţii puternice. Împreună cu Olanda şi Suedia, statele menţionate cooperează în cadrul SITCEN[17] şi, ca atare, nu sunt interesate de revoluţionarea actualului sistem al Uniunii de cooperare în domeniul informaţiilor.

Un alt impediment în constituirea unei agenţii europene de informaţii (intelligence) îl constituie existenţa unor relaţii privilegiate între serviciile de informaţii ale mai multor state europene membre NATO (în special, Marea Britanie) şi cele americane. La aceasta se adaugă întâietatea acordată principiului suveranităţii naţionale în detrimentul schimbului aprofundat de informaţii sau orgoliile naţionale, serviciile de informaţii considerând, în general, că singurele informaţii şi analize pe care se pot baza sută la sută sunt cele proprii.[18]

Se mai pot enumera natura conservatoare a agenţiilor de informaţii şi birocraţia specifică acestui tip de organizaţie şi faptul că, CI / comunităţile naţionale de intelligence naţionale ale statele membre Uniunii Europene sunt organizate în mod diferit, în multe situaţii un serviciu dintr-un stat neavând echivalent în alt stat.

În acelaşi timp, specialiştii evidenţiază faptul că, prin înfiinţarea unui astfel de serviciu de intelligence, Uniunea ar fi capabilă să gestioneze mai eficient posibilele situaţii de criză având cauze etnice, religioase sau provocate de atacuri teroriste, în plus UE ar opera cu informaţii integrate valabile şi utile pentru toate statele membre. Mai mult, noul organism – Agenţia Europeana de Intelligence – ar permite evitarea duplicării eforturilor şi o mai bună cooperare în ceea ce priveşte schimbul de informaţii de securitate pe probleme de interes comun. Înfiinţarea unui serviciu de informaţii integrat al Uniunii Europene ar urma să aibă drept principală sarcină analiza informaţiilor obţinute de agenţiile de informaţii ale tuturor statelor membre şi elaborarea de sinteze informative destinate factorilor de decizie comunitari. Statele membre şi instituţiile specializate ar urma să se implice în culegerea secretă de informaţii de interes european din domeniul militar, al crimei organizate, al terorismului, dar şi în informaţii economice sau cele cu privire la gestionarea unor crize din zonele de instabilitate ce ar putea afecta echilibrul de securitate european.

De asemenea, sprijinul informativ strategic şi operaţional pentru operaţiunile militare sau de menţinere a păcii ale Uniunii, s-ar consolida prin crearea unei Agenţii de Intelligence a Uniunii Europene cu un statut similar altor agenţii europene Agenţia Europeana a Apărării sau EUROPOL-lui, dar fără posibilitatea de a interveni în aplicarea legislaţiilor naţionale în domeniul justiţiei[19].

Această Agenţie ar trebui[20]:

–    să opereze în cadrul unei Carte europene (de securitate a Uniunii Europene) care să determine, punctual (şi nu la modul general, aşa cum se menţionează în Strategia de Securitate a Uniunii Europene) zonele strategice şi operaţionale de interes ale Uniunii;

–    să coopereze cu structurile NATO similare, în vederea asigurării conformităţii cu regulile, regulamentele şi procedurile Alianţei aflate în vigoare; astfel, s-ar eficientiza schimbul de informaţii dintre Uniunea Europeană şi NATO.

Cooperarea în cadrul Alianţei Nord Atlantice – Coordonarea structurilor de intelligence ale Alianţei Nord-Atlantice

NATO nu are un serviciu de informaţii independent care să funcţioneze ca un organism central coordonator, cu rolul de a aduna şi difuza informaţiile furnizate de autorităţile naţionale. Rolul de coordonare pentru o parte a intelligence-ului revine Departamentului de Intelligence al NATO, la care participă toţi şefii serviciilor / agenţiilor de intelligence din statele membre ale Alianţei. Alături de acesta, funcţionează o serie de grupuri de lucru şi comitete pe probleme specifice de informaţii militare.

La nivelul Alianţei Nord-Atlantice există mai multe structuri capabile de a primi şi de a furniza un produs analitic necesar decidenţilor politico-militari. Acestea se află, însă, în departamente diferite, cu subordonări diferite, atât în cadrul Secretariatului Internaţional (International Staff – IS)[21], care este o structură preponderent civilă, cât şi în cadrul Statului Major Militar Internaţional (International Military Staff – IMS)[22], structură preponderent militară.

Posibilele dificultăţi în ceea ce priveşte coordonarea centralizată a activităţii de informaţii la nivelul Alianţei sunt legate de faptul că, nu există o singură autoritate care să pună la dispoziţia factorilor de decizie produsul de intelligence în forma analitică, multi-sursă, capabil să răspundă necesităţilor pe care le reclamă procesul de luare a deciziei[23]. Fiecare dintre aceste structuri include un alt lanţ de raportare, astfel că, informaţiile ajung la factorii de decizie în forme diferite[24].

La nivelul Statului Major Militar Internaţional (IMS), analiza primară a informaţiilor primite, precum şi planificarea priorităţilor informative se află în responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul Biroului Directorului IMS [25], care conduce un grup de experţi.

Departamentul de Informaţii al Statului Major Militar Internaţional colaborează cu serviciile/agenţiile militare de intelligence ale statelor membre, deoarece nu dispune de o funcţie sau capacitate independentă de culegere a informaţiilor. Departamentul, proiectat pentru punerea la dispoziţia factorilor de decizie a unor analize cu caracter predominant militar, exercită şi funcţii de avertizare strategică şi gestionare a crizelor, pe lângă acordarea sprijinului de rutină în materie de informaţii; pe baza acestor contribuţii, acţionează drept organism coordonator central pentru strângerea, evaluarea şi difuzarea de informaţii către Cartierul General al NATO, precum şi către comandamentele, agenţiile, organizaţiile şi statele Alianţei[26].

În cadrul structurii civile a Secretariatului Internaţional, există microstructuri cu capabilităţi de informaţii şi responsabilităţi analitice: Biroul de Securitate al NATO (NATO Office of Security – NOS), Divizia de Informaţii a Statului Major Militar Internaţional, Unitatea de Informaţii privind Ameninţările Teroriste (Terrorism Threat Intelligence Unit – TTIU)[27].

Biroul de Securitate al NATO – NOS cooperează cu agenţiile / serviciile interne de informaţii şi securitate ale statelor membre, schimburile de informaţii referindu-se la terorism, spionaj, crimă organizată, dar şi la alte aspecte ale securităţii internaţionale şi regionale, pe care Directorul NOS le raportează Secretarului General al Alianţei.

Informaţiile de securitate referitoare la anumite aspecte punctuale sunt transmise şi de alte structuri specializate, cum ar fi: Directoratul pentru Problemele Economice ale Apărării (Defense Economics Directorate – DEP) sau Centrul pentru Arme de Distrugere în Masă (Weapons of Mass Destruction Center – WMDC), care prezintă rapoarte nivelelor superioare de comandă ale Alianţei[28].

Schimbul de informaţii între Alianţă şi alte structuri ale organizaţiilor internaţionale de securitate (OSCE, UE, ONU) este dificil, având în vedere faptul că, din operaţiunile de tip coaliţie conduse de NATO fac parte şi state care nu aparţin organizaţiei, existând pericolul scurgerii unor informaţii de securitate către potenţialii adversari. În acest sens, este necesară adaptarea reglementărilor actuale în domeniul asigurării securităţii NATO, pentru a permite schimbul de informaţii între toţi partenerii din coaliţie, în condiţiile în care, de multe ori, situaţia de pe teren impune o activitate informativă deosebit de complexă şi nu întotdeauna soldată cu rezultate pozitive (a se vedea atacul asupra facilităţilor CIA din Khost, Afganistan, la 30 decembrie 2009)[29].

Procesul de transformare NATO în domeniul informaţiilor presupune adaptări şi modificări pentru fiecare dintre componentele ciclului de realizare a produsului de intelligence (planificare, colectare, procesare, analiză, diseminare, schimbul de informaţii).

În acest sens, crearea, în octombrie 2006, a Centrului NATO de Fuziune a Informaţiilor (NATO Intelligence Fusion Center – IFC)[30], devenit complet operaţional în anul 2007, a urmărit să acopere această deficienţă; IFC a permis concentrarea informaţiilor sosite atât din partea serviciilor / agenţiilor militare de intelligence, cât şi a celor civile (domestic intelligence), precum şi punerea la dispoziţia factorilor de decizie politică şi militară ai Alianţei a unor analize (informaţii) multi-sursă (all-sources analisys). Acest Centru s-a constituit cu participarea statelor membre, în aşa fel încât să fie asiguraţi experţi în toate domeniile de interes.

Cooperarea dintre NATO si UE
şi viitoarea politică europeană de Intelligence

În scopul alinierii la cerinţele operaţiunilor multinaţionale, Uniunea Europeană împreună cu NATO, trebuie să abordeze, într-un cadru comun, ameninţările complexe cu care se confruntă naţiunile aliate.

Intelligence-ul european, împreună cu cel al Alianţei, trebuie să fie capabil să identifice riscurile şi ameninţările actuale şi să sprijine măsurile politice, diplomatice şi militare iniţiate de Alianţă şi UE, separat sau în colaborare. De aceea, eficienţa intelligence-ului la nivel strategic şi tactic-operaţional se transpune în capacitatea de a sprijini operaţiunile desfăşurate de cele două organizaţii; liderii politici, planificatorii strategici, comandanţii operaţionali şi staff-ul acestora trebuie să fie permanent sprijiniţi cu fluxul informaţional adecvat luării celor mai eficiente decizii.

Punctual, pentru intensificarea schimbului de informaţii de intelligence cu Uniunea, NATO a înfiinţat Unitatea de Intelligence privind Ameninţările Teroriste (TTIU). TTIU – în care sunt reprezentate Statele Unite, Germania, Marea Britanie şi Spania – şi-a început activitatea în anul 2005 (cooperarea cu UE se află, încă, într-un stadiu incipient). TTIU elaborează rapoarte de intelligence, dezvoltă şi asigură colaborarea directă cu serviciile de securitate şi informaţii ale statelor membre NATO, celor aparţinând Parteneriatului pentru Pace şi celor cu care colaborează în cadrul Dialogului Mediteranean[31].

În Comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliul UE, intitulată Intensificarea luptei împotriva terorismului (11 noiembrie 2007) este prezentată dimensiunea internaţională a abordării fenomenului de către Uniune, dar având în vedere că terorismul este un fenomen global, UE cooperează îndeaproape cu ţări partenere şi organizaţii internaţionale în ceea ce priveşte legislaţia antiterorism, punerea în aplicare a legii şi cooperarea judiciară. Această cooperare a avut ca rezultat principal acordurile cu Statele Unite şi Canada cu privire la transferul de date PNR (Passenger Name Record), ceea ce permite o mai bună identificare a ameninţărilor teroriste la adresa securităţii, asigurând în acelaşi timp protecţia datelor cu caracter personal’’[32].

Colaborarea naţională între serviciile de intelligence ale comunităţii euro-atlantice este bine structurată şi complexă, Statele Unite cooperând eficient cu serviciile omoloage din grupul G5 (Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania şi Spania). Totodată, schimbul de informaţii între SUA şi alte state partenere, în special din Orientul Mijlociu şi Africa se desfăşoară la un nivel mult prea redus faţă de necesităţile impuse de lupta antiteroristă globală[33].

În prezent, aşa cum am menţionat, NATO nu dispune încă de propriul serviciu de colectare a informaţiilor, ceea ce înseamnă că organizaţia este în continuare dependentă de agenţiile naţionale de intelligence ale statelor membre, modalitate care nu va putea asigura, în viitor, fluxul de informaţii necesar funcţionării în condiţii optime a reţelelor integrate de intelligence UE – NATO.

De asemenea, în raport cu atribuţiile diferitelor structuri de intelligence existente în cadrul Uniunii, sunt identificate domenii în care aportul informativ este încă departe de necesităţi cum ar fi:

• capacitatea de colectare: slaba capacitate tehnică a unor state membre în domeniul colectării de informaţii restricţionează considerabil abilitatea acestora de a furniza sprijinul informativ solicitat în diversele domenii de acţiune ale UE;
• informaţiile externe: în stadiul actual de organizare, SITCEN nu reuşeşte să răspundă prompt necesităţilor Uniunii privind obţinerea unui sprijin informativ extern adecvat;
• capacitatea de acţiune: UE nu poate acţiona, la nivel internaţional, cu eficienţă maximă pentru combaterea multor fenomene care induc insecuritate, din cauza incompatibilităţii unor reglementări comunitare cu cele din statele partenere.

Pentru reducerea vulnerabilităţii partenerilor euro-atlantici în acest domeniu, specialiştii europeni şi americani consideră că, structurarea unui Sistem euro-atlantic de cooperare în domeniul intelligence-ului va eficientiza considerabil distribuţia informaţiilor de securitate între toţii participanţii, cu efect pozitiv asupra operaţiunilor stabilite şi desfăşurate.

Reţeaua integrată, cu acces nelimitat din partea ţărilor membre, va putea asigura cerinţele în creştere în domeniul intelligence-ului, în pofida temerilor legitime legate de necesitatea unei protecţii sporite în ceea ce priveşte fluxul informaţional. În plus, aceasta va include utilizarea în comun, într-o măsură mult mai mare decât în prezent, a capacităţilor naţionale în domeniul SIGINT şi IMINT, precum şi culegerea informaţiilor de intelligence din asemenea surse[34].

Se vor stabili standarde comune NATO – UE pentru produsele de intelligence, precum şi modalitatea ca fluxul informaţional să ajungă în mod constant la factorii de decizie europeni abilitaţi să planifice şi să conducă operaţiunile externe ale Uniunii. Acest fapt va influenţa pozitiv şi capabilităţile Uniunii de a acţiona în Războiul Bazat pe Reţea (Network-Centric-Warfare), în cooperare cu NATO şi Statele Unite[35].

Atât structurile de intelligence ale UE şi NATO, cât şi cele aparţinând statelor membre ar trebui să asigure,,fuzionarea” informaţiilor de intelligence în domeniile stabilite ca fiind de interes esenţial pentru comunitatea euro-atlantică, în scopul creării Cadrului Operaţional Comun de Intelligence UE – NATO.

Concluzii

Decidenţii politici europeni şi americani trebuie să structureze un nou sistem de intelligence pentru a putea combate eficient pericolele actuale şi de perspectivă la adresa securităţii internaţionale. Abordările oficiale, strict ierarhizate şi compartimentate, de multe ori greu adaptabile unor ameninţări în continuă dezvoltare, vor trebui să fie înlocuite de arhitecturi mult mai flexibile – reţele descentralizate şi interconectate de furnizori de informaţii, analişti şi utilizatori (beneficiari).

Necesitatea cooperării în domeniul intelligence-ului reprezintă o problemă de voinţă şi necesitate pentru statele din spaţiul euro-atlantic, fiind o concluzie la care au ajuns nu numai specialiştii din agenţiile / serviciile de informaţii, dar şi clasa politică şi nivelele superioare de decizie politico-militară direct interesate din NATO ca organizaţie şi, mai recent, de la nivelul Uniunii Europene, al cărei obiectiv extern principal este acela al afirmării, ca entitate distinctă, în procesul de asigurare a securităţii europene şi, implicit, internaţionale.

Bibliografie

1. Bendiek Annegret, EU Strategy on Counter – Terorism, SWP Research Paper, Berlin, November 2006
2. Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate, adoptată în Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004
3. European Union Institute for Security Studies – EUISS, http://www.iss.europa.eu
4. Manualul NATO, Office of Information and Press, NATO – 1110 Brussels – Belgium, 2001
5. Medar T. Sergiu, Cristi Lăţea, Intelligence pentru comandanţi, Editura CTEA, Bucureşti, 2007
6. Mixon M. Laurence, Requirements and Challenges Facing. The NATO Intelligence Fusion Center, Air War College, Air University, 2007.
7. Richelson T. Jeffrey, The US Intelligence Community, published by Westview Press, copyright 2008, www.westviewpress.com
8. Rosenau William, Liaisons Dangereuses? Transatlantic Intelligence Cooperation and the Global War on Terrorism, RAND Corporation Washington Office.
9. Stéphane Lefebvre, The Difficulties and Dilemmas of International Intelligence Cooperation, International Journal of Intelligence and Counterintelligence, No.16, 2003, pp.530-531, http://www.scribd.com/doc4566522/ Lefebvre – The – Difficulties – and – Dilemmas – of – International -Intelligence – Cooperation
10. Villadsen R. Ole, Prospects for a European Common Intelligence Policy, April 2007, Center for the Study of Intelligence, http://www.cia.gov
11. Walsh Igoe James, Security Policy and Intelligence Cooperation in the European Union, Paper prepared for the biennial meeting of the European Union Studies Association, Los Angeles, April 2009, University of North Carolina at Charlotte, http:/www.uncc.edu/jwalsh.
12. Weisse K. Guenther, Intelligence Cooperation among European Nations, Young Europeans for Security (YES), October 2008.
13. Wetzling Thorsten, Intelligence Cooperation: Dimensions, Activities and Actors, www.se2.dcaf.ch/serviceengine

[1] Vezi pe larg Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate, adoptată în Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004.

[2] Conlucrarea – defineşte modalităţile concrete de organizare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în beneficiul serviciului de informaţii sau structurii departamentale de care aparţin, a unor acţiuni specifice limitate în timp şi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale, cu relevanţă operativă (cf. Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate).

[3] Colaborarea – pentru necesitatea de angajare a competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice ori organizaţii de drept privat, serviciile de informaţii, serviciile de securitate şi structurile departamentale iniţiază şi dezvoltă proiecte de colaborare, pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii (cf. Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate).

[4] Cooperarea – semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către structuri ale comunităţii de informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale, cu relevanţă pentru securitatea naţională, care să răspundă obiectivelor, motivaţiilor şi aşteptărilor şi de care să beneficieze toţi participanţii (cf. Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate).

[5]Vezi pe larg Jeffrey T.Richelson, The US Intelligence Community, published by Westview Press, copyright 2008, www.westviewpress.com şi Reorganizing U.S. Domestic Intelligence – Assessing the options, RAND Corporation, http://www.rand.org7pubs/ monographs/M6767/.

[6] Ingino Hărmănescu, Cornel Ioniţă, Arhitectura de Informaţii la nivelul Uniunii Europene, în,,Informaţiile militare în contextul de securitate actual”, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, p.199.

[7] INTDIV a fost înfiinţată în toamna anului 2000, în cadrul EUMS, Ingino Hărmănescu, Cornel Ioniţă, art.cit.,p.200. Priorităţile informative ale Diviziei de Informaţii Militare (INTDIV) sunt în concordanţă cu direcţiile strategice ale EUMS şi constau în: avertizarea timpurie, monitorizarea şi evaluarea situaţiilor de criză şi planificarea strategică a operaţiunilor Uniunii Europene.

[8]Thorsten Wetzling, Intelligence Cooperation: Dimensions, Activities and Actors, www.se2. dcaf.ch/serviceengine

[9] Considerăm că la acestea se mai poate adăuga, în domeniul cercetării de securitate, Institutul European pentru Studii de Securitate (European Union Institute for Security Studies – EUISS, http://www.iss.europa.eu).

[10] În anul 2002 s-a decis ca, pe viitor, Clubul de la Berna să includă toţi membrii Uniunii Europene; conf: The new challenges facing European intelligence – reply to the annual report of the Council, a 48-a sesiune a Adunării WEU, 4 iunie 2002, Document A/1775, p.10.

[11] Contacte informale au loc frecvent între grupuri mai mici, specializate pe diverse problematici.

[12] Stéphane Lefebvre, The Difficulties and Dilemmas of International Intelligence Cooperation, International Journal of Intelligence and Counterintelligence, No.16, 2003, pp.530-531, disponibil la: http://www.scribd.com/doc4566522/ Lefebvre – The – Difficulties – and – Dilemmas – of – International -Intelligence – Cooperation

[13] Annegret Bendiek, EU Strategy on Counter – Terorism, SWP Research Paper, Berlin, November 2006, p.21.

[14] James Igoe Walsh, Security Policy and Intelligence Cooperation in the European Union, Paper prepared for the biennial meeting of the European Union Studies Association, Los Angeles, April 2009, University of North Carolina at Charlotte, p.7-8, http:/www.uncc.edu/jwalsh.

[15]Eric Mechoulan, Les formes de coopération internationale entre services de renseignement et de sécurité, Questions internationales, No.35, janvier-febrier 2009,p.23.

[16] European Union Satellite Centre,www.eusc.europa.eu

[17]Centrul Comun pentru Situaţii, cu sediul la Bruxelles este punctul focal al schimbului de informaţii militare în cadrul Uniunii Europene.

[18]Ole R.Villadsen, Prospects for a European Common Intelligence Policy, April 2007, Center for the Study of Intelligence, http://www.cia.gov

[19] Ocuparea posturilor în cadrul acestei organizaţii ar trebui să reflecte contribuţiile aduse de fiecare ţară în cadrul efortului general; ori de câte ori este posibil, posturile foarte vizibile ar trebui să fie ocupate prin rotaţie de ţările participante. Totuşi, la nivel de lucru, trebuie avute în vedere numirile pe termen lung, pentru a păstra nivelul profesional adecvat.

[20] Guenther K.Weisse, Intelligence Cooperation among European Nations, Young Europeans for Security (YES), October 2008.

[21] NATO’s International Staff, www.nato.int/issues.international_staff/index.html

[22] International Military Staff, www.nato.int/docu/handbook/2001/hb1103.html

[23] Sergiu T.Medar, Cristi Lăţea, Intelligence pentru comandanţi, Editura CTEA, Bucureşti, 2007, p.88.

[24] Sergiu T.Medar (coordonator), Informaţiile Militare în contextul de securitate actual, Editura CTEA, Bucureşti, 2006, p.187.

[25] Manualul NATO, Office of Information and Press, NATO – 1110 Brussels – Belgium, 2001, p.248.

[26] Ibidem, p.249.

[27] Sergiu T.Medar, Cristi Lăţea, op.cit., p.89.

[28] Ibidem.

[29] Atacul sinucigaş, care a provocat cea mai mare pierdere Agenţiei în ultimii 25 de ani, a ucis pe şeful staţiei CIA în Afganistan şi alţi 6 ofiţeri americani de informaţii; vezi pe larg, Anand Gopal, Siobhan Gorman şi Yochi J.Dreazen, Un important comandant al unei grupări insurgente afgane susţine că uciderea agenţilor CIA reprezintă o răzbunare pentru atacurile cu drone din regiune,,,The Wall Street Journal’’, 4 ianuarie 2010.

[30] Laurence M.Mixon, Requirements and Challenges Facing. The NATO Intelligence Fusion Center, Air War College, Air University, 2007.

[31] Annegret Bendiek, op. cit., p.16.

[32]Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu – Intensificarea luptei împotriva terorismului/*COM/2007/0649 final/, Bruxelles, 6 noiembrie 2007, http://eurlex. europa.eu/ LexUriserv/ LexUriserv.do?uri=COM:2007:0649:FIN:RO:HTML

[33]William Rosenau, Liaisons Dangereuses? Transatlantic Intelligence Cooperation and the Global War on Terrorism, RAND Corporation Washington Office, p.8.

[34] Guenther K. Weisse, op. cit.

[35] Ibidem.