Lect. univ. dr. Eufemia VIERIU*

Abstract. Nuclear, biologic and chemical weapons are included in the category of weapons of mass destruction. Using weapons of mass destruction during war cannot be justified by military arguments its usage being incompatible with the fundamental principles of the international humanitarian right.

The calamitous effects of nuclear, biologic and chemical weapons are not strictly limited to the armed conflict ut they also tragically affect the faith of millions of people even if they do not take part in the armed conflict that caused the usage of weapons of mass destruction.

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Inspirate din raţiuni umanitare, principiile fundamentale care guvernează dreptul părţilor la un conflict armat de a recurge la mijloace şi metode de război sunt axate pe ideea că războiul este o afacere interstatală, interguvernamentală şi trebuie să lase în afară tot ceea ce nu are o legătură directă şi nemijlocită cu ducerea sa – persoane, bunuri şi locuri.

Din punct de vedere juridic, mijloacele şi metodele de război se află într-un raport de intercondiţionare cu scopul urmărit de părţile la un conflict şi cu mijloacele materiale de care dispun pentru desfăşurarea ostilităţilor. Acest principiu izvorăşte din norma de drept pozitiv conform căreia singurul scop legitim al războiului este slăbirea forţelor armate adverse[1].

Necesitatea militară este unul din principiile fundamentale care, împreună cu principiul umanităţii, alcătuieşte osatura DIU al conflictelor armate. El a fost folosit deseori pentru a justifica orice recurs la violenţă.

Principiul limitării dreptului de recurgere la forţă a fost enunţat iniţial în dreptul convenţional de prima Conferinţă de pace de la Haga din 1899 şi reiterat de cea din 1907. El a fost înscris în articolul 22 din Convenţia (IV) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru în următoarea formulare: „Beligeranţii n-au un drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic”.

Prin Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, acest principiu de limitare a dreptului de recurgere la forţă a fost reafirmat şi dezvoltat[2].

Regula enunţată în articolul 35 pct. 1 din Protocol exprimă dreptul în vigoare şi nu are nicio excepţie. Ea nu poate fi restrânsă sau anulată nici prin folosirea represaliilor, care sunt interzise în marea majoritate a cazurilor.

Spre deosebire de dreptul internaţional public, care reglementează armele, sistemele de arme şi muniţii sub raportul legalităţii sau nelegalităţii producerii, deţinerii, experimentării, vânzării-cumpărării etc., dreptul internaţional umanitar reglementează problema sub unghiul folosirii mijloacelor şi metodelor de război, inclusiv cele cu caracter nediscriminant în caz de conflict armat, în sensul limitării sau interzicerii folosirii acestora.

Principiul limitării dreptului părţilor la un conflict armat de a recurge în mod discreţionar la forţă a fost translat în dreptul internaţional umanitar convenţional în ilegalizarea mijloacelor şi metodelor de război în raport de trei criterii. Astfel, este interzisă folosirea într-un conflict armat a metodelor şi mijloacelor de război, care:

¾   produc rău superfluu (crude, barbare şi perfide);

¾   au efecte nediscriminate, nefăcând distincţie între obiectivele militare, populaţia civilă şi bunurile cu caracter civil (adică arme oarbe, chimice, bacteriologice, nucleare, termonucleare, radiologice);

¾   produc daune întinse, grave şi durabile mediului natural[3].

Astfel, mijloacele şi metodele de război cu caracter nediscriminant cad, datorită efectelor pe care le produc, sub incidenţa principiului enunţat mai sus, utilizarea lor devenind ilegală.

Evoluţia armelor la începutul acestui secolul va continua, în general, tendinţele manifestate în secolul XX, în special în ultima parte a acestuia. Totuşi, putem remarca faptul că în domeniul sistemelor de armamente strategice nucleare, cursa înarmărilor nu se va mai baza pe o competiţie simetrică, ci mai degrabă aceasta va fi caracterizată de o competiţie între înalta tehnologie şi tehnologia neperformantă[4].

Armele de distrugere în masă vor continua să reprezinte o ameninţare gravă, folosirea lor constituind încălcări ale tuturor normelor de drept internaţional umanitar.

În cele ce urmează, vom prezenta diferitele tipuri de arme, care, prin efectul lor au caracter nediscriminant, reprezintă o ameninţare latentă şi care ar putea fi folosite la începutul secolului XXI, precum şi reglementările de drept internaţional umanitar şi de drept internaţional public, care vizează interzicerea folosirii, respectiv interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi obligaţia distrugerii acestora.

ARMELE CU EFECT NEDISCRIMINAT

Principiul nediscriminării nu este formulat, ca atare, în dreptul pozitiv, unele elemente componente ale sale găsindu-se în diverse instrumente, precum: Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868; Regulamentul anexă la Convenţia de la Haga din 1907; Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi Protocolul 1 (adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949) din 1977.

Principiul nediscriminării, înglobează o dublă interdicţie. De a folosi arme cu efect nediscriminat, şi de a lansa atacuri fără discriminare[5].

Prin expresia „atacuri fără discriminare” se înţeleg:

1. Atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;
2. Atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de luptă, care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv miliar determinat, sau;
3. Atacuri în care se utilizează metode sau mijloace de luptă, ale căror efecte nu pot fi limitate şi care sunt, în consecinţă, proprii a lovi fără distincţie obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil.

Efectul nediscriminant se referă la raportul dintre suprafaţa obiectivului vizat iniţial şi zona asupra căreia se extind efectele după utilizare.

Datorită caracterului incontrolabil în timp şi spaţiu a efectelor biologice şi genetice ale armelor de distrugere în masă, folosirea lor într-un conflict armat constituie un act îndreptat nu numai contra unui inamic, ci şi împotriva omenirii în general.

Potrivit principiilor fundamentale ale dreptului internaţional utilizarea acestor arme este ilegală ab initio, ceea ce implică, de asemenea, interzicerea perfecţionării, răspândirii, precum şi distrugerea stocurilor existente.

În categoria armelor de distrugere în masă intră arma chimică, bacteriologică (biologică), nucleară, precum şi diverse tipuri de arme în curs de fabricare, denumite arme ale viitorului[6].

La 12 august 1948, Comisia pentru armamente de tip clasic a definit, printr-o rezoluţie, armele de distrugere în masă, ca arme explozive, arme din materiale radioactive, armele chimice şi bacteriologice şi orice arme care vor fi dezvoltate în viitor, care din punct de vedere al efectului distructiv au caracteristici similare ca şi ale armelor atomice şi a altor arme menţionate mai sus.

De asemenea, au fost adoptate mai multe Convenţii internaţionale care interzic folosirea, difuzarea, experimentarea sau amplasarea în anumite zone a diferitelor categorii de astfel de arme.

ARMELE CHIMICE

Sunt arme din categoria mijloacelor de război de distrugere în masă, confecţionate pe bază de substanţe chimice – gazoase, lichide sau solide — folosite în caz de conflict armat, producând efecte toxice directe asupra oamenilor, animalelor şi plantelor[7].

Armele chimice se definesc ca mijloace de luptă pe bază de substanţe chimice – gazoase, lichide sau solide, folosite în caz de conflict armat, şi care produc efecte directe asupra oamenilor, animalelor şi plantelor.

Din punct de vedere militar, armele chimice prezintă următoarele caracteristici:

¾   durata efectelor lor este mai redusă decât cea a armelor bacteriologice (până la câteva ore);

¾   au o zonă de eficacitate limitată (între o fracţiune de hectar şi câţiva km²).

Pe câmpul de luptă, ele au fost în trecut frecvent folosite, sub formă de gaz sau fum. Ca armă de luptă propriu-zisă, utilizarea lor datează din timpul Primului Război Mondial[8].

În perioada interbelică au fost perfecţionate noi substanţe chimice letale, precum sarinul şi tabunul, iar după cel de-al Doilea Război Mondial au fost perfecţionate armele fitotoxice şi gazul de luptă.

În prezent, principalele categorii şi tipuri de agenţi toxici de luptă sunt:

¾   substanţele vezicante (iperita, azoiperita, levizita);

¾   substanţele neurotoxice (sarinul, somanul, tabunul, VX-ul);

¾   toxinele (saxitoxina, ricina);

¾   substanţele cu acţiune psihică (BZ-ul, LSD-25);

¾   substanţele sufocante (fosgenul, difosgenul, cloropicrina);

¾   substanţele toxice generale (acidul cianhidric, clorcalcinul)[9].

Toate substanţele toxice sunt extrem de periculoase, dar cele neuro-toxice au gradul de risc cel mai ridicat: o singură inhalare a aerului contaminat cu vapori de sarin sau o mică picătură (cât gămălia unui ac) de VX căzută pe piele pot provoca moartea.

Prin efectele lor nediscriminate, armele chimice afectează, în primul rând, partea cea mai vulnerabilă a populaţiei civile – copii, femei gravide, bătrâni, bolnavi.[10]

Procesul de ilegalizare a armei chimice

Primul document internaţional care ilegalizează folosirea armelor chimice a fost Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca singur scop să răs­pândească gaze asfixiante sau vătămătoare adoptată la Prima Conferinţă de Pace de la Haga din 18 mai 1899.

Prin Tratatul de la Versailles din 1919, puterile învingătoare au condamnat războiul chi­mic şi au interzis prin Tratatele de pace de la Paris statelor inamice „folosirea şi importul de gaze înăbuşitoare, otrăvitoare şi altele similare, lichidele, ma­terialele şi procedeele asemănătoare, precum şi materialele speciale destinate fabricării, păstrării şi folosirii”.

La 17 iunie 1925 a fost adoptat „Protocolul de la Geneva privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice”[11].

Ca expresie a unor interpretări diferite ale Protocolului şi a unor doctrine militare axate pe asemenea teze, manualele militare şi o serie de state prevăd legalitatea utilizării armelor chimice într-o serie de situaţii. Astfel pot fi menţionate Regulamentele militare ale SUA, Marii Britanii, Germaniei.

Având în vedere pericolul pe care-l reprezintă în prezent arma chimică, dar şi poziţiile diferitelor state faţă de Protocolul de la Geneva din 1925, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluţii, prin care invită toate statele să se conformeze strict principiilor şi obiectivelor Protocolului. Astfel a fost adoptată Rezoluţia 3603/XXIV, în care se condamnă utilizarea armelor chimice şi bacteriologice, ca fiind contrară normelor dreptului internaţional.

În prezent, pe plan internaţional, dezvoltarea, producţia, stocarea şi transferul (import / export) anumitor produse chimice sunt reglementate de Convenţia privind interzicerea armelor chimice (Chemical Weapons Convention – CWC), semnată la 13 ianuarie 1993, la Paris şi intrată în vigoare la 29 aprilie 1997[12].

Convenţia este apreciată drept un prim instrument juridic, cu vocaţie universală, care vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă[13], sub un strict control internaţional, fapt care constituie un real progres pentru securitatea regională şi globală.

Prevederile sale vizează trei planuri principale:

1. interzicerea folosirii acestor arme şi a dezvoltării, producerii, stocării şi transferului lor;
2. distrugerea armelor chimice proprii, al celor abandonate pe teritoriul altor state, precum şi a instalaţiilor de producere a armelor chimice; şi
3. instituirea unui sistem riguros de verificare, al cărui mecanism se bazează pe transmiterea de declaraţii cu privire la substanţele, instalaţiile şi activităţile prevăzute de Convenţie, precum şi de inspecţii la faţa locului.

Pentru implementarea prevederilor sale, Convenţia a stabilit înfiinţarea Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu sediul la Haga, Olanda.

În prezent, 188 de state sunt părţi la Convenţia privind interzicerea armelor chimice şi membre a Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice. Mandatul organizaţiei este de prevenire a proliferării armelor chimice şi de verificare a implementării de către statele părţi a prevederilor convenţiei, inclusiv prin inspecţii la companiile cu activităţi declarabile în termenii acesteia[14].

În România, autoritatea naţională competentă este „Agenţia Naţională de Control al Exporturilor Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice”, organ de specialitate al Guvernului.

Până la 29 aprilie 2005 au fost distruse sub controlul sistematic al OIAC, 11.435 tone substanţe toxice şi 2.177 milioane unităţii muniţii şi containere. De asemenea, au fost distruse 35 instalaţii de producere, iar 14 instalaţii de producere au fost transformate în instalaţii pentru scopuri neinterzise[15].

Cazuri în care au fost utilizate armele chimice şi efecte produse:

1. aprilie 1915, în apropiere de localitatea Ypres, s-au folosit 6.000 de cilindri conţinând 180 tone de clor, au fost răspândiţi pe o lungime de 6 km

Efecte:     norul de clor, purtat de vânt a cauzat moartea a 5.000 de soldaţi şi scoaterea din luptă a altor 1.500.

2. mai 1915, pe frontul rus, la 12 km de Bsura Rumka, s-a folosit un amestec de clor şi fosgen

Efecte:      a provocat moartea a 6.000 de combatanţi şi 3.000 de răniţi.

3. 1962-1971, Războiul din Vietnam, administraţia Kennedy a autorizat folosirea erbicidelor ca metodă de luptă, atac chimic, care a însumat circa 20 de milioane de galoane de erbicid pulverizate în Vietnam, Laos şi anumite zone ale Cambodgiei. Dintre cele 15 substanţe toxice folosite, aşa-numitul Agent Orange a făcut cele mai mari ravagii nu doar în ceea ce priveşte efectele.

Efecte:      s-au produs asupra mediului natural şi asupra sănătăţii oamenilor, fie că e vorba de populaţia atacată sau de operatorii aparatelor de zbor din care erau administrate erbicidele. A provocat desfrunzirea pădurilor şi a pământurilor din zona rurală şi migrarea populaţiei rurale către zona urbană dominată de americani. În acest fel, luptătorii de gherilă şi-au pierdut din susţinere şi din ajutoarele de hrană oferite de ţărani. Populaţia urbană a Vietnamului a crescut de la 2,8 milioane de locuitori, în 1961, la 8 milioane, în 1971.

4. 1980 – 1988, Războiul Iran-Irak: irakienii au utilizat iperita cianură şi tabun contra trupelor iraniene.

Efecte:      a provocat 10.000 de răniţi grav, iar numărul morţilor necunoscut.

5. 21 august 2013, Damasc, Siria, s-au folosit arme chimice (sarin) împotriva rebelilor

Efecte:      a provocat moartea a 6.000 de combatanţi şi 3.000 de răniţi.

ARMELE BACTERIOLOGICE (BIOLOGICE)

Armele bacteriologice (biologice) sunt mijloace de luptă concepute pe bază de agenţi biologici sau toxine, utilizaţi în timp de conflict armat cu scopul de a cauza adversarului îmbolnăviri sau moartea în rândul oamenilor, animalelor şi plantelor.

Făcând parte din categoria mijloacelor de război de distrugere în masă concepute pe bază de agenţi biologici şi utilizate în timp de conflict armat pentru a cauza adversarului îmbolnăviri sau moarte în rândul oamenilor, animalelor şi plantelor. Agenţii biologici au capacitatea de a se multiplica în contact cu mediul infectat.

Sub aspect militar, armele biologice (bacteriologice) ridică două categorii de probleme: una referitoare la producerea agenţilor biologici şi a mijloacelor de răspândire a acestora, alta legată de neu­tralizarea mijloacelor de apărare şi a echipamentului de protecţie pentru forţele armate şi populaţia civilă[16].

Aceste arme au multe asemănări cu arma chimică, motiv pentru care statutul lor juridic a fost abordat împreună.

Agenţii biologici sunt definiţi ca microorganisme sau alte organisme, naturale sau modificate genetic, care pot cauza moartea, îmbolnăvirea şi/sau incapacitatea la om şi animale, sau care pot cauza moartea, îmbolnăvirea sau vătămarea la plante.

Toxinele sunt compuşi toxici produşi de microorganisme, animale sau plante, naturale sau modificate, care provoacă moartea, îmbolnăvirea sau alte vătămări fiinţelor umane, animalelor sau plantelor.

Microorganismele care produc moartea, îmbolnăvirea sau incapacitatea (vătămarea) se definesc ca agenţi patogeni. Aceştia includ: bacterii, rickettsii, fungi şi virusuri.

Principalele bacterii patogene considerate posibili agenţi biologici de luptă şi bolile pe care le produc sunt: bacillus anthracis (antrax), yersinia pestis (ciuma sau pesta), rucella suis (bruceloză), pasturella tularensis (tularemie sau febra iepurelui).

Principalul tip de rickettsii utilizabil ca armă biologică îl reprezintă coxiella brunetti, care produce boala numită febra Q.

Virusurile cele mai periculoase în provocarea virozelor sunt: virusul variolei (variolă sau vărsat), virusul encefalitei cabaline venezuelene, virusul febrei galbene, virusul febrei hemoragice Congo-Crimean, virusul Ebola.

Dintre toxine semnificative ca agenţi biologici de luptă sunt: saxitoxina, toxina botulinică, ricina, enterotoxina stafilococică B.

Arsenalele biologice au în vedere şi agenţi de luptă antianimale şi antiplante, cu efecte directe asupra animalelor, respectiv plantelor, care au efecte indirecte asupra oamenilor, prin reducerea resurselor alimentare[17].

Procesul de ilegalizare a armelor bacteriologice (biologice)

Întrucât fac parte din aceeaşi familie cu armele chimice, armele bacteriologice (biologice) cad sub incidenţa aceluiaşi principiu al nediscriminării şi sunt reglementate prin Convenţia din 10 aprilie 1972 cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea acestora[18].

Convenţia din 10 aprilie 1972 este primul tratat de dezarmare multilaterală care interzice producţia şi utilizarea unei întregi categorii de arme, a intrat în vigoare la 28 martie 1975.

Din perspectiva DIU, deosebit de importante sunt prevederile din paragrafele 9 şi 10 ale Preambulului, prin care statele părţi la Convenţie îşi exprimă hotărârea ca „în interesul întregii omeniri, să excludă complet posibilitatea ca agenţii bacteriologici (biologici) şi toxinele să fie folosite[19] ca arme”, cu convingerea „că o astfel de folosire ar fi contrară conştiinţei umanităţii şi că nu trebuie precupeţit nici un efort pentru diminuarea acestui pericol”.

În baza convenţiei sunt interzise dezvoltarea, producerea, stocarea, dobândirea pe alte căi, precum şi conservarea de agenţi bacterieni, alţi agenţi biologici sau toxine, indiferent de originea sau metoda de producere, de tipuri sau în cantităţi care nu au justificare pentru scopuri profilactice, de protecţie sau alte scopuri paşnice.

Sunt, de asemenea, prohibite armele, echipamentul sau mijloacele de transportare, destinate a folosi astfel de agenţi sau toxine pentru scopuri ostile sau în conflictele armate.

Statele semnatare[20] s-au angajat, prin Convenţie, ca la nouă luni de la intrarea sa în vigoare, distrugerea agenţilor, toxinelor, armelor, echipamentului şi a mijloacelor de transportare aflate în posesia părţilor să devină efectivă, precum şi conservarea lor spre scopuri paşnice. Convenţia pune astfel capăt cercetărilor şi eventualelor activităţi tehnologice. O serie de state, precum SUA, Marea Britanie, URSS, ş.a. au declarat că nu deţin agenţi bacteriologici sau arme.

Importanţa Convenţiei constă în faptul că ea pune capăt cercetărilor şi eventualelor activităţi tehnologice.

Unele state, ratificând Convenţia, şi-au rezervat dreptul de a recurge, în caz de necesitate, la utilizarea acestor arme împotriva ţărilor care nu au devenit parte la acest instrument sau ca mijloc de retaliere.

Utilizarea armelor biologice şi efectele produse:

¾   Solon din Atena a fost primul consemnat în istoria militară pentru utilizarea plantei Spânz (Helleborus) pentru a otrăvi apa din cetatea Kirrha în anii 600 B.C.

¾   Secolul VI î.e.n. – Asirienii au otrăvit puţurile duşmanilor lor cu corn de secară (claviceps purpurea), o ciupercă a cărei toxină produce violente halucinaţii.

¾   1155, războiul de la Tortona, Barbarossa a folosit cadavre pentru a otrăvi resursele de apă.

¾   Secolul al XV-lea – Conchistadorul spaniol Pizarro a răspândit variola printre indienii din America de Sud, oferindu-le haine contaminate cu variolă, pentru a-i determina să cedeze în faţa cuceritorilor.

¾   Anul 1767 – Englezii au contaminat mai multe triburi de indieni din Ohio şi din Pennsylvania, oferindu-le pături infestate cu variolă.

¾   Anii 1914-1918 – Germania a fost acuzată de a fi expediat în SUA vite contaminate cu antrax şi morva (răpciuga), de asemenea, că a încercat să provoace holera în Italia şi pesta în Rusia.

¾   Anul 1939 – Militarii japonezi au infectat sursele de apă sovietice cu Salmonella Tiphy.

¾   1940-1941 – Japonezii au împrăştiat suspensii de pestă asupra oraşelor chineze prin bombe cu fragmentaţie. Au fost utilizaţi, de asemenea, purici infestaţi. Britanicii au experimentat antraxul în insula Grunard, în largul Scoţiei. În acelaşi an. militarii japonezi au răspândit din aeroplane 15 milioane de purici infectaţi cu pestă, deasupra satelor din China şi Manciuria, declanşând mai multe epidemii.

¾   Anul 1960 – SUA au fost bănuite că utilizează arme biologice în Vietnam. La rândul său, Vietnamul utiliza diferite metode pentru a contamina trupele americane.

¾   1972-1979 – Convenţia asupra interzicerii, dezvoltării, producţiei şi stocării de arme biologice şi chimice şi asupra distrugerii lor a fost ratificată de 103 state. SUA nu au semnat-o decât în anul 1975. O explozie în complexul militar Sverdlovsk (Rusia) a provocat moartea mai multor zeci de persoane şi câteva sute au fost contaminate cu antrax.

¾   Anii 1975-1983 – Prin utilizarea de mycotoxines tricohecnes, vietnamezii au făcut să cadă „ploaia galbenă” în Laos şi în Cambodgia.

¾   Anul 1984 – În Oregon, membrii sectei Shree Rajneesh au contaminat restaurantele cu salmonella. Patruzeci de persoane au fost spitalizate.

¾   Anii 1992-1995 – Secta japoneză Aum a încercat să procure virusul Ebola din Zair. În anul următor, membrii sectei au ajuns să disemineze antraxul în interiorul unui imobil. S-a presupus că Irakul dispune de proiectile teleghidate cu încărcătură biologică; 17 ţări au fost susceptibile de a dispune de astfel de arme; în Japonia, secta Aum a procedat la mai multe tentative de contaminare; un extremist american a livrat în mod ilegal fiole cu bacili ai pestei. Osama Ben Laden a fost suspectat că deţine arme biologice; cecenii trecuţi în Daghestan au avut asupra lor planuri de atac biologic.

¾   Anul 2001 – Scrisorile cu antrax au semănat panică în SUA şi au cauzat primii morţi prin atac biologic.[21]

ARMELE NUCLEARE

Armele nucleare reprezintă o categorie de mijloace de război specifică, diferită de celelalte arme, atât sub raport cantitativ – producerea de distrugeri masive şi pagube generalizate, cât şi sub aspect calitativ – efect termic masiv, efectul undei de şoc şi infectare radiologică în masă prin efectul radiaţiei penetrante[22].

Arma nucleară este definită ca orice dispozitiv susceptibil de a elibera energie nucleară în mod necontrolat şi al cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de război. Vehiculul militar putând servi la transportul ori la propulsarea dispozitivului nu este cuprins în această definiţie, dacă poate fi separat de dispozitiv şi nu constituie parte integrantă a acestuia[23].

Conceptul de „arme nucleare” înglobează:

1. a)bomba atomică (denumire dată primelor arme nucleare), care produce efecte prin fisiunea rapidă a atomului de uraniu – 235 sau de plutoniu – 239;
2. b)bomba cu hidrogen (H), denumită şi termonucleară, care are la bază energia eliberată prin fusiunea izotopilor de hidrogen, obţinută la temperaturi foarte înalte, şi
3. c)bomba cu neutroni (N), o bombă cu hidrogen de putere mică şi cu forţă explozivă redusă, dar cu o emisie sporită de radiaţie neutronică. Ea produce pagube restrânse la o suprafaţă de circa 180 de metri, iar fluxul de neutroni, cu o durată de câteva ore, are efecte mortale asupra oamenilor pe o suprafaţă cu raza de 1.200-1.400 m.

Armele nucleare sunt cele mai devastatoare mijloace de război din câte au fost create până în prezent.

În decursul a cinci decenii scurse de la momentul folosirii lor în premieră de către SUA (la 6 şi 9 august 1945 asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki), s-a acumulat un potenţial nuclear echivalent cu 13 miliarde de tone TNT, adică de 5.000 de ori mai mare decât puterea exploziilor tuturor armamentelor utilizate în cel de-al Doilea Război Mondial.

La nivelul anului 1968 existau 5 state considerate deţinătoare de arme nucleare în conformitate cu statutul conferit de Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare[24], în ordinea în care au dobândit această armă: SUA, Federaţia Rusă (succesoarea fostei URSS), China, Marea Britanie şi Franţa.

Alte două state nesemnatare ale Tratatului au efectuat teste cu arme nucleare şi deţin astfel de arme: India, încă din 1974 şi Pakistanul din 1998.

Se estimează că India deţine între 60 şi 90 de încărcături nucleare active, iar Pakistanul între 30 şi 52 pentru rachetele AGNI (rază de acţiune de 1.500-2.000 Km), respectiv GHAURI (rază de acţiune de 1.300-2.000 Km)[25].

Există indicii că şi alte state sunt interesate de dezvoltarea unor programe nucleare, precum Iranul şi Coreea de Nord. În timp ce Iranul declară că programul său nuclear se limitează la aplicaţiile energetice, Coreea de Nord ameninţă deschis cu realizarea armei nucleare.

De asemenea, noi tipuri de arme nucleare se preconizează a fi dezvoltate[26]. Este vorba de „bunker buster”, încărcături nucleare special destinate străpungerii buncărelor adânc îngropate, care adăpostesc personal de conducere şi echipamente de comandă sau stocuri de arme de distrugere în masă, precum şi de „arme nucleare bazate pe fuziune pură”, al căror efect de contaminare radioactivă este mult diminuat.

Statutul juridic al armelor nucleare

În dreptul internaţional umanitar pozitiv nu există norme care să interzică în mod expres utilizarea armelor nucleare; demersurile privind demararea proceselor de ilegalizare a acestui tip de arme, pot fi încadrate în[27]:

1. Tratate privind proliferarea armelor nucleare:

• Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare, deschis pentru semnare la 1 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 9 martie 1970.

2. Tratate privind efectuarea experienţelor nucleare:

• Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă, numit şi Tratatul de limitare a experienţelor nucleare, deschis spre semnare la 8 august 1963 şi intrat în vigoare la 10 octombrie în acelaşi an;
• Tratatul de interzicere completă a experienţelor nucleare, deschis spre semnare la 24 septembrie 1996; nu a intrat în vigoare până în prezent[28].

3. Tratate privind existenţa armelor nucleare în anumite zone:

• Tratatul asupra principiilor ce guvernează activităţile statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, incluzând Luna şi alte corpuri cereşti, intrat în vigoare la 10 octombrie 1967;
• Acordul cu privire la guvernarea activităţilor statelor pe Lună şi alte corpuri cereşti, intrat în vigoare la 11 iulie 1984;
• Tratatul asupra interzicerii amplasării armelor nucleare şi altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi al oceanelor şi în subsolul lor, intrat în vigoare la 18 mai 1972;
• Tratatul asupra Antarcticii, intrat în vigoare la 23 iunie 1961;
• Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare în America Latină şi Caraibe (Tratatul de la Tlatelolco), intrat în vigoare la 25 aprilie 1969;
• Tratatul cu privire la denuclearizarea Pacificului de Sud (Tratatul de la Rarotonga), intrat în vigoare la 11 decembrie 1986;
• Tratatul privind zona fără arme nucleare în Africa (Tratatul de la Pelindaba), intrat în vigoare la 15 iulie 2009;
• Tratatul privind zona liberă de arme nucleare în Asia de Sud – Est (Tratatul de la Bankok), intrat în vigoare la 28 martie 1997;
• Tratatul asupra zonei fără arme nucleare în Asia Centrală, intrat în vigoare la 21 martie 2009;
• Statutul de zonă fără arme nucleare al Mongoliei, intrat în vigoare la 3 februarie 2000.

Preocupări privind interzicerea armelor nucleare se regăsesc în numeroase declaraţii şi rezoluţii adoptate de Adunarea Generală a ONU.

Documentul final al celei de a X-a sesiuni speciale a Adunării Generale a ONU consacrată dezarmării[29], adoptat la 30 iunie 1978, consideră că cea mai înaltă prioritate o au măsurile eficiente de dezarmare nucleară şi de prevenire a războiului nuclear.

Problematica dezarmării nucleare a constituit principalul subiect al Declaraţiei prin care perioada 1981-1990 este proclamată cel de-al doilea deceniu al dezarmării, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 35/46 din 3 decembrie 1980.

Declaraţia prin care deceniul X este proclamat cel de-al treilea deceniu al dezarmării, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 45/62A din 4 decembrie 1990[30] subliniind premisele favorabile procesului de dezarmare determinate de îmbunătăţirea relaţiilor dintre state în ultima parte a anilor ’80, menţionează priorităţile, în continuare, pentru domeniul nuclear. Între acestea, urgentarea reducerii şi, eventual, eliminării armelor nucleare, interzicerea completă a experienţelor nucleare. Pentru prevenirea proliferării armelor nucleare, Declaraţia încurajează statele să adopte regimul de neproliferare. Scopul comunităţii internaţionale este de a promova cooperarea în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare, pe bază nediscriminatorie şi sub un regim internaţional de garanţii.

Au fost menţionate doar câteva din rezoluţiile Adunării Generale a ONU, care au vizat problematica dezarmării nucleare; însă, în ultimele două decenii, în fiecare an a fost adoptată câte o rezoluţie care proclamă caracterul ilicit al folosirii armelor nucleare. Deşi în doctrina dreptului internaţional se contestă forţa juridică a rezoluţiilor Adunării Generale a ONU[31], adoptarea celor referitoare la limitarea şi interzicerea armelor nucleare, cu votul marii majorităţi a statelor, a dovedit puternica conştiinţă publică a caracterului ilicit al folosirii armelor nucleare.

Problema legalităţii sau nelegalităţii folosirii armelor nucleare şi a ameninţării folosirii lor s-a aflat şi pe Agenda Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie, dat la 8 iulie 1996 prevede că folosirea armelor nucleare este, în principiu, ilicită. Cu toate acestea, în paragraful 25 din dispozitivul avizului se precizează: „Curtea nu poate totuşi să concluzioneze în mod definitiv că ameninţarea sau folosirea de arme nucleare ar fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi pusă în cauză însăşi supravieţuirea unui stat”.

Aşa cum rezultă din cele prezentate, ameninţarea armelor nucleare se menţine, iar reglementările adoptate până la începutul secolului XXI, deşi o diminuează în mod semnificativ, nu sunt în măsură să o elimine în totalitate. Nu s-a reuşit elaborarea unui instrument juridic viabil, care să interzică folosirea în toate situaţiile a armelor nucleare, precum şi activităţile de dezvoltare, producere, deţinere şi transfer a acestor arme şi să oblige la distrugerea arsenalelor existente.

Absenţa ilegalizării armelor nucleare, constituie una din regretabilele lacune ale dreptului internaţional umanitar şi ea vădeşte obstinaţia puterilor nucleare de a nu renunţa la monopolul atomic.

Situaţii în care au fost utilizate armele nucleare şi efecte produse:

Armele nucleare s-au folosit împotriva oamenilor de două ori, de către Statele Unite ale Americii în jurul încheierii celui de-al Doilea Război Mondia,l care a utilizat câte o bombă atomică cu fisiune asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki.

6 august 1945, ora locală 8:15, dispozitivul numit „Little-Boy”, cântărind patru tone si jumătate şi care conţinea 64 de kilograme de uraniu, a fost lansat asupra Hiroshimei. Podul Aioi, unul dintre cele 81 de poduri care leagă delta râului Ota a fost ţinta acestei bombe.

Efecte:     În punctul zero temperatura a ajuns egală cu cea a soarelui într-o fracţiune de secundă, transformându-se într-o sferă de foc cu peste câteva milioane de grade. Cei aflaţi sub punctul 0 s-au descompus, impregnându-se în pietre. Ţiglele acoperişurilor s-au topit pe o rază de 500 de metri de la acest punct zero. Punctul vaporizării totale a măsurat 1 km în diametru.

Distrugerea totală s-a produs într-o zonă cu diametrul de 1,8 km. Pagube importante au fost provocate pe o zona cu diametrul de 3,5 km. La 4 km, tot ce era inflamabil a ars, ştergându-l de pe suprafaţa.

La ora 8 şi 16 minute, 66.000 de oameni au fost omorâţi (majoritatea civili) şi 69.000 au fost răniţi într-o explozie atomică de 10 kilotone.

Nagasaki, 9 august 1945, ora locală 11:01, bomba nucleară pe bază de plutoniu, numită „Fat Man”, cântărind 4.600 kg, cu o lungime de 3,2 metri şi un diametru de 1,5 metri, precum şi o putere de explozie de 21 de kilotone, a fost lansat asupra oraşului Nagasaki.

Efecte:     Cu toate că bomba a avut o deviaţie de aproximativ 2 km, totuşi a fost distrus mai mult de jumătate din oraş. La ora 11:44, populaţia oraşului Nagasaki a scăzut într-o sutime de secundă de la 422.000 de locuitori la 383.000. În acest atac, 39.000 de oameni au fost omorâţi şi peste 25.000 răniţi.

CONCLUZII

Armele nucleare, chimice şi bacteriologice (biologice) sunt, după un consens general, arme de distrugere în masă, a căror utilizare în timp de conflict armat nu este justificată de „necesităţi militare”, fiind incompatibilă cu principiul proporţionalităţii.

Armele de distrugere în masă, nucleare, chimice şi biologice, încă de la apariţia lor, şi-au dovedit imensa capacitate de nimicire. Perfecţionările aduse şi amploarea stocurilor acumulate, în special de arme nucleare, precum şi eventuale folosiri a acestora în cadrul unui conflict armat, ar putea provoca distrugeri imense putând să pericliteze însăşi existenţa civilizaţiei umane.

Armele nucleare, chimice şi biologice se înscriu pregnant în categoria mijloacelor şi metodelor de război cu efecte nediscriminante. Efectele acestora se manifestă, în aceeaşi măsură, asupra combatanţilor şi obiectivelor militare, ca şi asupra populaţiei civile şi bunurilor cu caracter civil[32].

Trebuie luată în considerare şi o altă caracteristică a armelor de distrugere în masă şi anume că efectele lor nu pot fi controlate în timp şi spaţiu. Mai mult, folosirea de către o parte angrenată în conflict ar putea determina riposte tot cu arme de distrugere în masă cu consecinţe evidente.

Utilizarea în război a armelor de distrugere cu efect nediscriminant nu poate fi justificată cu argumente militare, ea fiind incompatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar. Efectele catastrofale ale armelor nucleare, chimice şi biologice nu se limitează la cadrul strict al conflictului armat, ci afectează în mod tragic soarta a milioane de oameni, chiar dacă aceştia nu participă la conflictul armat care a ocazionat recurgerea la folosirea acestor tipuri de arme.

Armele cu efect nediscriminant au intrat mai demult în conştiinţa publică şi au avut în decursul timpului valenţe diferite, exprimând fie o armă care la timpul respectiv era apreciată ca deosebit de distructivă, fie un sistem sau o categorie de arme care, la un moment dat, se detaşau datorită efectelor lor de alte mijloace de război.

Armele chimice şi cele biologice au făcut obiectul unor instrumente juridice de drept internaţional umanitar, apoi de drept internaţional public, vizând interzicerea folosirii lor în război, respectiv interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii lor şi distrugerea stocurilor existente.

Armele nucleare însă, care au efectele cele mai distructive, nu au constituit obiectul unor norme în dreptul internaţional umanitar pozitiv, care să interzică expres utilizarea lor. Există numai unele interdicţii parţiale vizând proliferarea, experienţele cu astfel de arme sau existenţa lor în anumite zone.

Considerată una dintre principalele ameninţări la adresa securităţii globale, proliferarea armelor cu efect nediscriminant utilizează mijloacele şi metodele specifice unor fenomene tangente, precum crima organizată, şi deserveşte uneori intenţii de natură teroristă.

Combaterea proliferării armelor de distrugere cu efect nediscriminant reprezintă o prioritate a preocupărilor ce vizează pacea şi securitatea, pe de-o parte datorită amplificării riscului de folosire iraţională a rezultatelor dezvoltării ştiinţifico-tehnologice, iar pe de altă parte datorită apariţiei riscului ca acest tip de arme să facă joncţiunea cu terorismul internaţional.

De asemenea, riscul în creştere al achiziţionării sau producerii de către grupuri teroriste a unor mijloace de luptă din categoria armelor efect nediscriminant necesită îmbunătăţirea politicilor de contraproliferare şi neproliferare a acestui tip de arme.

Din acest motiv, este important ca instituţiile ştiinţifice şi companiile să fie conştiente de riscurile de proliferare pe care le implică contactele lor cu organizaţiile şi organismele din ţările care sunt suspecte de dezvoltarea armelor de distrugere cu efect nediscriminant şi a vectorilor purtători.

Bibliografie:

1. Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Drept Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – SRL, Bucureşti, 1992
2. Cloşcă Ionel, Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Bucureşti, 2003
3. Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă – Editura „V.I.S. Print”, Bucureşti, 2006
4. Cloşcă Ionel, Codiţă Dumitru, Dicţionar Enciclopedic de drept internaţional Umanitar – de la origini şi până în prezent, Vol I: A-L, Karta-Graphic, Ploieşti, 2013
5. Dogaru Horia, Armele de distrugere în masă, 2003
6. Dogaru Horia, Implementarea Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, la 8 ani de la intrarea sa în vigoare, 2005
7. Dogaru Ştefan, Dogaru Horia, Ameninţarea armelor de distrugere în masă, 2006
8. Ungureanu David, Dragoman Ion, PURDĂ Nicolae, Dreptul Intenţional Umanitar, Editura Sitech, Craiova 2010
9. Revista română de drept umanitar, Nr. 2 (45) / 2003
10. Revista română de drept umanitar, Nr. 4 (55) / 2005
11. Revista Intelligence, Anul 5, serie nouă, Nr. 14, decembrie 2008 – februarie 2009

 

* Lector universitar doctor, Universitatea Petrol – Gaze, Ploieşti

[1] Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 11 decembrie 1869

[2] Art. 35 pct. 1, „În orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat”

[3] Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – SRL, Bucureşti, 1992, p. 108

[4] Herfried Munkler – The Wars ofthe 21^st Century, International Review of the Red Cross, Mars 2003, Vol. 85, no. 849, pp. 7 – 10

[5] Protocolul 1 (adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949) din 1977, art. 51

[6] Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – SRL, Bucureşti, 1992, p. 109

[7] Ionel Cloşcă, Dumitru Codiţă, Dicţionar Enciclopedic de drept internaţional Umanitar – de la origini şi până în prezent, Vol I: A-L, Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, p. 104

[8] La 22 aprilie 1915 trupele germane au folosit în bătălia de la Ypres gaze pe bază de clor (iperita)

[9] Horia Dogaru, Armele de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, Nr. 2(45)/2003 p. 30.

[10] David Ungureanu, Ion Dragoman, Nicolae Purdă, Dreptul Intenţional Umanitar, Editura Sitech, Craiova 2010, p. 171

[11] Protocolul a intrat în vigoare la 8 februarie 1928, valabilitatea sa menţinându-se şi în prezent.

[12] 169 state părţi semnatare la Convenţie

[13] Ionel Cloşcă, Dumitru Codiţă, Dicţionar Enciclopedic de drept internaţional Umanitar – de la origini şi până în prezent, Vol I: A-L, Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, p. 105

[14] http://www.ancex.ro/?pag=51&highlight=Neproliferarea la data de 24.07.2015

[15] Horia Dogaru, Implementarea Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, la 8 ani de la intrarea sa în vigoare, în Revista română de drept umanitar, nr. 4(55)/2005, pp. 14-15.

[16] Ionel Cloşcă, Dumitru Codiţă, Dicţionar Enciclopedic de drept internaţional Umanitar – de la origini şi până în prezent, Vol I: A-L, Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, p. 103

[17] Horia Dogaru, Armele de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, Nr. 2(45)/2003. p. 30.

[18] Convenţia a intrat în vigoare la 26 martie 1975. România, semnatară a Convenţiei, a ratificat-o prin Decretul nr. 253/1979.

[19] Dreptul internaţional umanitar se ocupă numai de interzicerea şi limitarea folosirii unor arme, problemele generale legate de fabricare, deţinere, stocare etc., intră sub incidenţa dreptului internaţional public.

[20] În martie 2008 Convenţia număra 161 State părţi şi 14 State semnatare

[21] Oana-Magdalena Ciobanu, BIOTERORISMUL – inamicul invizibil, Revista Intelligence Anul 5, serie nouă, numărul 14, decembrie 2008 – februarie 2009, p. 15

[22] Ionel Cloşcă, Dumitru Codiţă, Dicţionar Enciclopedic de drept internaţional Umanitar – de la origini şi până în prezent, Vol I: A-L, Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, p. 113

[23] Definiţia este formulată în art. 5 din „Tratatul vizând interzicerea armelor nucleare în America latină” (Tratatul de la Taltelolco) din 14 februarie 1967.

[24] Adoptat la 1 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 5 martie 1970. Tratatul interzice doar transferul armelor nucleare de la statele posesoare la cele neposesoare de asemenea arme, fiind instrumentul juridic internaţional din domeniul dezarmării cu cea mai largă sferă de aplicare (188 state părţi până în anul 2005).

[25] Mihai Ştefan Dogaru, Horia Dogaru, Ameninţarea armelor de distrugere în masă în „ARDU”, Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă – Editura „V.I.S. Print” Bucureşti 2006, p. 409.

[26] Nuclear Weapons: ”Expensive Relies of Dead Conflicts”. Key hsues for the Nuclear Pasture Review, Issuebrief, Volume 5, Number 2, January 19, 2001

[27] Mihai Ştefan Dogaru, Horia Dogaru, Armele la începutul secolului XXI, © Ionel Cloşcă, Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI, „A.RDU”, Bucureşti, 2003, p. 121

[28] Tratatul poate intra în vigoarea doar după ratificarea sa de către 44 state care au sau pot dezvolta capacităţi nucleare. Dintre acestea, doar 31 l-au ratificat, între care Franţa, Marea Britanie şi Rusia, în timp ce China şi SUA nu au ratificat Tratatul

[29] Ionel Cloşcă, Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI, „ARDU”, Bucureşti, 2003, p. 124 © Adrian Năstase, Documente fundamentale ale dreptului internaţional şi ale relaţiilor internaţionale, vol. 1b, ARED, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997, pp. 761 – 778

[30] Ionel Cloşcă, Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI, „ARDU”, Bucureşti, 2003, p. 125

[31] Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept Internaţional Umanitar, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – SRL, Bucureşti, 1992, p. 167

[32] Ştefan Dogaru, Horia Dogaru, Armele la începutul secolului XXI, în Ionel Cloşcă, Dreptul Internaţional Umanitar la începutul secolului XXI, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Bucureşti, 2003, p. 117