Lector dr. Costin LIANU*

Cheia de boltă a ştiinţei economice este legată de modul în care decidem să utilizăm resurse rare în mod optim. Alternativele acestor decizii, costurile de oportunitate, au scos în evidenţă fiinţa umană ca un homo economicus, capabil să-şi găsească cele mai bune soluţii renunţând la variantele ce par a fi puţin bune. Adesea indivizii sau grupe de indivizi caută să îngrădească accesul liber la resurse, mâna invizibilă a lui Smith fiind adesea mai monopolistică în atitudine decât şi-a închipuit-o acesta.

Dar nu numai agentul economic individual este dornic să-şi protejeze propriile interese. Analizând comportamentul statelor naţionale în acest domeniu vom vedea forme de interese colective în acţiune. Desigur, şi acestea tind să-şi maximizeze beneficiile prin utilizarea optimă a resurselor naţionale în scopul unei dezvoltări armonioase şi caută să îngrădească liberul schimb prin comerţ internaţional cu scopul de a-şi proteja sau atrage resurse.

De-a lungul timpului statele naţionale şi-au creat sisteme naţionale economice în care protecţionismul comercial a devenit instrument important de stimulare a dezvoltării cel puţin într-o manieră autarhică faţă de exterior. Argumentul invocat de Frederic List în perioada secolului al XIX-lea, inspirat şi de gândirea economică a lui Alexander Hamilton, şi susţinut apoi de numeroşi alţi exponenţi ai protecţionismului a fost acela că industriile şi inovarea se dezvoltă într-un cadru naţional, iar bunăstarea rasei umane trece în mod obligatoriu prin forme economice autarhice de consolidare a acestuia. Spre deosebire de Adam Smith sau David Ricardo, adepţi ai liberului schimb, List era în favoarea consolidării protecţiei naţionale ca un obiectiv esenţial al dezvoltării. Interesant însă de observat este că List, deşi un avocat al protecţionismului naţional, a intuit, pornind de la exemplul SUA, posibilitatea transecederii acestui protecţionism la nivel supra-statal, fiind primul avocat al unei uniuni vamale europene concepută de el la început între Anglia şi Germania, aceasta din urmă devenind cu greu ea însăşi o uniune vamală în secolul al XIX-lea. Fiind forţat de împrejurări personale să se mute în SUA, acesta a văzut acolo cum se năştea un spaţiu economic integrat şi liber între statele federale americane, spaţiu care oferea avantaje economice de scară agenţilor economici americani.

De atunci putem spune că am asistat la o permanentă dispută între avocaţii liberului schimb şi cei ai protecţionismului în comerţul internaţional, dispută care a condus la o dominanţă a opţiunii pentru comerţ liber şi diminuarea cel puţin a formelor de protecţionism tarifar prin runde de negocieri succesive în cadrul OMC. Există multe voci, inclusiv în UE, conform cărora în iniţiativele de liberalizare sunt câştiguri, dar pot fi şi pierderi, iar efectele unei liberalizări complete a comerţului internaţional nu trebuie supra estimate (după unii numai 0,5% creştere a GDP mondial, în timp ce liberalizarea parţială în runda Doha ar duce numai la 0,1% creştere GDP mondial).

Totuşi, eşecul rundei Doha şi dezvoltarea obstacolelor şi barierelor netarifare de mulţi actori economici statali sau suprastatali indică faptul că suntem încă departe de realizarea unui comerţ internaţional liber. Astfel, putem spune că de mai mult timp negocierile OMC sunt de multă vreme în impas şi nu se întrevede vreo ieşire, iar măsurile protecţioniste se înmulţesc.

În plus, pe lângă dezvoltarea formelor de protecţionism, asistăm la forme de regionalizare în comerţul mondial din ce în ce mai bine articulate în jurul unor uniuni vamale şi forme de integrare economică regională. De la dezvoltarea cu succes a Uniunii Europene putem constata că, pe de-o parte, apar noi forme regionale de comerţ liber, iar, pe de altă parte, aceste noi spaţii economice integrate încearcă să-şi protejeze resursele şi industriile faţă de alte state sau grupări similare. În acest context, se observă un nou tip de războaie comerciale, în care actorii sunt fie grupări de state integrate, fie state mari precum China. Putem anticipa astfel că actorii noilor confruntări în spaţiul comerţului internaţional vor fi state şi grupe de state integrate economic şi politic. Mai mult, lanţurile valorice globale pot decide în alocarea resurselor globale şi modul în care acestea se auto-guvernează scapă ades influenţei statelor şi grupărilor de state. Puterea de decizie pe lanţ aparţine de regulă celor mai puternici actori, dar cine sunt aceştia? Vom observa că ei sunt fie companii mari multinaţionale, fie alianţe ale acestora, sau chiar reţele mondiale de firme aflate în forme diferite de alianţe strategice. Cât de mult colaborează ei cu ceilalţi actori internaţionali în controlul resurselor? De multe ori multinaţionalele sau firmele mari colaborează cu state naţionale pentru protejarea intereselor lor, dar nu întotdeauna. Din punctul lor de vedere, marii întreprinzători au în prezent opţiuni strategice duale, atât pentru o lume mai protecţionistă, cât şi pentru o lume mai liberalizată, ultima alternativă fiind însă discutabilă, dat fiind progresele minore din ultimii ani. Având în vedere că varianta protecţionistă regională câştigă teren şi s-ar putea să trăim în viitor într-o lume a cluburilor şi regimurilor de comerţ regionale.

În această nouă lume, principalele confruntări vor avea în vedere:

–   Accesul la materii prime şi resurse energetice;

–   Accesul la forţă de muncă calificată şi înalt calificată;

–   Acces la cunoştinţe, informaţii şi tehnologii.

În contextul actual al comerţului internaţional, pentru grupările de state şi comunităţile economice integrate, accesul la aceste resurse permite atât menţinerea unei baze industriale, cât şi dezvoltarea unei economii regionale înalt competitive bazate pe cunoaştere şi inovare.

Pentru europeni, pentru România ca parte a UE, este vital să găsească răspunsuri şi soluţii la aceste confruntări, chiar dacă politica comercială este transferată spre a fi gestionată de către Bruxelles, desigur în consonanţă cu punctele de vedere ale ţărilor membre. România ar trebui să fie mai atentă la modul în care îşi valorifică resurse strategice, precum cele energetice şi pădurile, sau cele umane prin inserţia lor în lanţul valoric naţional, dacă ar realiza că liberalizarea comerţului nu este sinonimă cu acceptarea exodului de resurse. Există forme de stopare a unor fenomene negative chiar şi pe pieţele libere sau unice. În context este de menţionat că piaţa unică europeană, spre exemplu, este o construcţie imperfectă, cu multe aspecte neliberalizate atât la mărfuri, cât şi la capital sau forţa de muncă, ceea ce noi românii am simţit mai mult în sens dezavantajos pentru noi.

În contextul regionalizării comerţului internaţional, UE are multe provocări. În primul rând, puterea ei comercială este în relativ declin, din moment ce aproximativ 90% din creşterea GDP-ului global are loc în afara UE. Accesul pe pieţele din afara UE este vital pentru uniune. Creşterea majoră se înregistrează în afara UE, iar competitivitatea UE la export este îngrijorătoare sub aspectul valorii adăugate, importul de completare pentru export fiind relativ mare în multe ţări UE (13% în medie UE). Accesul la resurse ieftine pentru a realiza exporturile devine un factor crucial.

Puterea comercială a Chinei alături de celelalte ţări asiatice (Japonia, India, Coreea, Vietnam, Indonezia ş.a.) este în ascensiune. Între aceste zone asiatice, UE şi zona NAFTA, nord-americană, se vor desfăşura principalele confruntări pe plan comercial. Mai sunt şi alte două macro-regiuni ce au rol important. Prima, de importanţă mare pentru UE, este Uniunea Economică Euroasiatică (Rusia, Kazahstan, Belarus). Apoi ţările MERCOSUR vor juca un rol în creştere în viitor.

În situaţia actuală, Uniunea Europeană, ca şi multe alte state, merge simultan pe trei mari fronturi în materie de negocieri comerciale, respectiv bilateral, plurilateral şi multilateral (OMC). Strategia UE, dar şi a altor puteri comerciale, în contextul eşecului negocierilor multilaterale, este negocierea şi ratificarea de acorduri bilaterale de liber schimb (Free Trade Agreement-FTA) sau de acorduri între mai mulţi parteneri interesaţi (plurilateral). UE acţionează constant în acest sens, semnând acorduri de liber schimb cu ţări precum Japonia, Coreea de Sud sau Ecuador. Totuşi, aceste ţări nu au importanţa unor puteri comerciale de primă mărime (de talia Chinei sau Indiei).

Din perspectiva UE, confruntările comerciale vor continua, existând un scenariu optimist, dar puţin probabil, de semnare de acorduri de acest gen cu ţări precum China, Rusia sau India. Cu Rusia orizontul e îndepărtat, iar cu China nu există încă nici măcar un orizont de aşteptare. În schimb cu India au fost începute astfel de negocieri, dar ele stagnează.

Cu toate strădaniile de stimulare a acordurilor de liber schimb, multe ţări şi regiuni din lume se mişcă în sens opus liberalizării (precum India, Mercosur şi altele). Mult lăudatele acorduri de liber schimb ale UE (FTA) sunt limitate, dacă negocierile vor avansa numai cu ţări cu putere medie în comerţul internaţional, fiind discutabile posibilele câştiguri pentru industriile europene şi pentru UE ca atare. Alte aspecte ale confruntărilor comerciale din perspectiva UE sunt următoarele:

• În zona liberalizării accesului la achiziţii publice există mari ameninţări la nivelul UE, care nu primeşte în aceeaşi măsură cu ceea ce dă;
• În zona de protecţie IPR (Drepturi de Proprietate Intelectuală) evoluţiile sunt periculoase pentru UE, multe dintre aceste drepturi fiind încălcate de marii parteneri comerciali ai UE.

Instrumentele comerciale ale UE pot fi, în contextul actual, o sabie cu două tăişuri pentru firmele mari UE, care sunt implantate în alte ţări, pentru că posibilele câştiguri rezultate ca urmare a negocierilor de acces pe pieţe ale produselor lor finite pot fi anulate de bariere la import pentru materii prime. Consiliul Consultativ pentru Accesul pe Pieţe (MAAC – Market Access Advisory Committee), baza de date (MADB – Market Acces Data Base), echipele pe ţări (MAT – Market Accese Teams), grupele de acces pe produse (Market Access Working Groups) sunt instrumente parţial eficiente sau de sprijin pentru exportatorii UE. În ultimii ani parteneriatul între Comisie, statele membre şi structurile asociative europene ale mediilor de afaceri s-a consolidat, dar nu putem vorbi de un impact major al acestora sub aspectul unei liberalizări a comerţului internaţional. Putem anticipa următoarele evoluţii:

• Procesul de monitorizare şi prioritizare a barierelor (key barrier process) va fi din ce în ce mai eficient şi vor fi identificate şi documentate noi bariere în ţări partenere UE;
• Monitorizarea protecţionismului se va intensifica pe măsura accelerării măsurilor protecţioniste. Ţările cele mai active sub aspectul protecţionismului sunt: aşa numitul grup BRIC şi restul ţărilor care sunt principalii parteneri comerciali ai UE, dar şi ţări precum Japonia şi SUA, care au, de asemenea, tendinţe de a impune sau menţine bariere.
• Accesul pe piaţa achiziţiilor publice în ţări federale, precum India, este diferit de la un stat la altul al federaţiei şi este dificil să faci analize exhaustive pentru toate tipurile de bariere ce se introduc de guvernele locale.
• Nici UE nu este şi nu va fi pe deplin deschisă atât cu produse, cât şi cu servicii.
• Vor exista bariere între statele membre, chiar şi pe piaţa unică europeană.

Competiţia pe resurse între regiuni integrate, antrenând state şi multinaţionale, se va accentua. Semnificativ în acest sens este procesul lung de negociere în cazul Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii („TTIP”). Acest acord comercial în curs de negociere între Uniunea Europeană şi Statele Unite are ca scop înlăturarea barierelor din calea comerţului (tarife vamale, reglementări inutile, restricţii privind investiţiile etc.) într-o gamă largă de sectoare economice, pentru a facilita cumpărarea şi vânzarea de mărfuri şi servicii între UE şi SUA. Acest acord are încă multe asperităţi şi controverse, fiind încă nesigur dacă va fi realizat la nivelul de liberalizare dorit iniţial. Un aspect important de observat este aşa numita „soluţionare a litigiilor între investitori şi stat” (ISDS), inclusă în acest tratat. Companiile au dreptul de a acţiona în instanţe comerciale guvernele care iau decizii ce reduc profiturile companiilor. Mai este de reţinut prin conceptul de „coerenţă de reglementare” că standardele de calitate ale produselor alimentare, ale produselor cosmetice şi produselor medicale pot fi coborâte la acelaşi nivel cu cel al standardelor americane, care de cele mai multe ori sunt foarte joase şi care nu respectă principiul precauţiei. Tot TTIP ar putea duce la coborârea oricăror standarde de muncă identificate ca „bariere” în calea comerţului, cum ar fi contractele colective de muncă, care ar putea fi invocate ca reprezentând restricţii cu privire la modelul de afaceri al companiilor. Tot TTIPîşi propune să creeze noi pieţe prin deschiderea serviciilor publice şi a contractelor de achiziţii publice către corporaţii transnaţionale, fapt ce ameninţă să introducă un nou val de privatizări în sectoare-cheie, cum ar fi sănătatea şi educaţia.

Putem trage astfel concluzia că drumul spre liber schimb în comerţul mondial este încă sinuos şi de lungă durată şi confruntarea pe resurse va continua. Dacă ar fi să facem un arc peste timp, putem spune că, în ciuda afirmării într-un anumit grad al liberului schimb, mai ales sub aspectul reducerii barierelor de ordin netarifar, protecţia spaţiilor autarhice susţinută de List rămâne în actualitate. S-au schimbat însă formele acestor războaie comerciale, în pas cu procesul de globalizare, şi, mai ales, actorii. Noii actori puternici sunt regiunile integrate în care îşi dau mâna state naţionale şi marii operatori economici cu interese vitale în noile poluri comerciale. Mai mult, aceste poluri comerciale se circumscriu fără a se suprapune polurilor geopolitice, fiind o dovadă în plus că geografia economică şi cea politică trebuie „citite” împreună.