Prof. Marilena BĂRZOI-BRATU^

Născut la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin, din judeţul Sălaj şi mort la 5 februarie 1953, în temniţa de la Sighet, „Sfinxul” de la Bădăcin, cum i se spunea, a fost un om politic român de un mare prestigiu, care s-a numărat printre făuritorii României moderne de acum 100 de ani. S-au împlinit anul acesta 65 de ani de la moartea sa martirică, la Înălţarea Domnului, pe 17 mai, fiind comemoraţi toţi eroii neamului românesc în Memorialul de la Sighet, memorial ridicat „în amintirea celor care-şi dorm somnul veşnic pe malul Izei”¹, după cum scrie în cartea sa de memorii istoricul Constantin C. Giurescu. Tot atunci s-au aniversat şi 25 de ani de la deschiderea acestui muzeu – unicat, care poartă marca Patrimoniului European.

Fiul Clarei şi al lui Ioan Maniu, Iuliu Maniu a crescut într-o familie înrudită cu marele luptător paşoptist, Simion Bărnuţiu, unchiul său. A urmat cursurile şcolilor din Blaj, apoi din Zalău, a făcut studii de Drept la Cluj, Budapesta şi Viena, devenind doctor în drept în 1896. A devenit avocatul Mitropoliei greco-catolice din Blaj şi profesor de drept civil la Academia Teologică Greco-catolică. A fost preşedintele Societăţii Studenţilor „Petru Maior” din Cluj şi a fost primit în comitetul de conducere al Partidului Naţional Român. A fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta de trei ori, loc în care a vorbit despre drepturile românilor din Transilvania, despre cronicarul Anonymus, într-o limbă maghiară impecabilă, fiind considerat chiar periculos.

A fost unul dintre organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. În discursul ţinut acolo spunea printre altele că „privim la înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti.”² Pe 2 decembrie 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi ministru de interne. În 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În 1926, Maniu a unit după îndelungate negocieri PNR cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache şi a devenit preşedinte al acestui nou partid, Partidul Naţional Ţărănesc. A fost de trei ori prim-ministru al României, reuşind să spargă monopolul politic instaurat de PNL în perioada interbelică şi dovedind că era o forţă uriaşă de opoziţie. Din nefericire, programul lui Maniu nu a putut fi aplicat pentru că a fost perioada marii crize economice (1929-1933).

În 1930, a acceptat întoarcerea în ţară a prinţului Carol, viitorul rege Carol al II-lea, deşi ulterior acesta l-a înlăturat pe Maniu de la guvernare. A devenit cea mai puternică voce a opoziţiei, mai întâi faţă de Imperiul Austro-Ungar, apoi faţă de liberali, faţă de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, faţă de dictatura militară a lui Ion Antonescu, faţă de regimul naţional-legionar şi în cele din urmă faţă de bolşevizarea ţării şi regimul comunist. A fost foarte tenace şi foarte rezistent, urmând toată viaţa sa aceleaşi principii morale. A întruchipat patriotismul, rezistenţa împotriva asupririi, respectul legalităţii, dragostea de libertate. „Pentru Iuliu Maniu, lupta politică era o formă de activitate umană, un exerciţiu al democraţiei, obiectivul fiind înfrângerea adversarului, iar nu lichidarea lui.”³

La doar 19 ani, aflat la un congres al studenţilor de la Roman, a depus un jurământ „jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că-mi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti.”⁴

Pe 1 decembrie 1918, în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a jurat din nou, de data aceasta în faţa a patru înalte feţe bisericeşti. Era un jurământ de credinţă adresat poporului român că prin tot ceea ce va face va respecta morala creştină, dreptatea şi solidaritatea. Erau principiile fundamentale ale PNR, dar vor ajunge apoi şi ale PNŢ, după 1926. A fost toată viaţa sa un om politic care a apărat credinţa şi valorile naţionale. Incoruptibil, intransigent, hotărât şi sever, şi-a respectat pe deplin jurământul făcut în tinereţe: „De la studentul transilvănean, legându-se să lupte pentru drepturile românilor şi până la moarte, nu a ştiut de nicio abatere de la o mare consecvenţă”, spunea despre el Camil Demetrescu.⁵

A jucat un rol important în organizarea loviturii de stat în 23 august 1944, în care Regelui Mihai I i-a revenit meritul principal. Deşi, sub presiunea sovieticilor, la 6 martie 1945 se instalase guvernul dr. Petru Groza, Iuliu Maniu a condus PNŢ la victoria zdrobi-toare în alegerile din 19 noiembrie 1946, falsificate însă de comunişti. Iuliu Maniu şi majoritatea liderilor PNŢ au fost arestaţi la 14 iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău, iar PNŢ a fost interzis. Se înscenase un complot prin care liderii ţărănişti să părăsească ţara cu un avion şi să formeze un guvern în exil.

Procesul a început la 29 octombrie, iar la 11 noiembrie 1947 s-a dat sentinţa. La 12 noiembrie, oficiosul Partidului Comunist, „Scânteia”, scria: „banda de complotişti, trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa bine meritată. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la temniţă grea pe viaţă şi la confiscarea întregii averi”⁶. Iuliu Maniu avea atunci 74 de ani, iar Ion Mihalache avea 65 de ani.

Prim-procurorul, colonelul Al. Georgescu, explică motivul condamnării: „crimele comise contra poporului român de Maniu, Mihalache şi ceilalţi acuzaţi, în perioada care a urmat înlăturării dictaturii fasciste a lui Antonescu şi victoriei obţinute de forţele democratice în ţară, au desăvârşit trădarea naţională care caracterizează toată istoria Partidului Naţional Român. Documente originale din trecut probează că, încă din epoca Imperiului Austro-Ungar, aşa-zisul Partid Naţional din Transilvania condus de Iuliu Maniu era un susţinător al monarhiei habsburgice care oprima poporul român”.⁷ Din nou, o mistificare de neiertat a faptelor lui Maniu.

Închis mai întâi la Galaţi şi transferat la Sighet, în ultima declaraţie scrisă de mână, în 1951, protesta „semnez cu menţiunea că am fost audiat în Penitenciarul central din Galaţi, unde sunt deţinut de trei ani, fără a fi în funcţie o sentinţă validă de drept, fiind sub recurs încă nerezolvat, situaţie nedreaptă în contra căreia protestez”.⁸

Camil Demetrescu se întâlneşte acolo cu bătrânul politician după ce acesta împlineşte 75 de ani. Îi admiră ascetismul şi stăpânirea de sine, deşi îi era frig, îi era foame şi era bolnav: „intrase în închisoare fără un fir de păr alb, dar într-un an albise şi era o ruină”. „Prestigiul lui Maniu era imens în ţară. El provenea, ca şi talentul cuiva, din naştere. Cred că se adăugau prezenţei lui, intimidante, alt dar înnăscut, acela foarte natural de a conduce cu autoritate. «Rog respectuos pe domnul prim-ministru să….», astfel se exprima în Parlament liderul PNŢ. Se adăugau la darurile naturale deprinse prin educaţia sa perfectă a celor şapte ani de acasă, a şcoalelor catolice şi universitare, măsura, rezerva rece, seriozitatea, hotărârea sa, deşi, în fond, era un sentimental”⁹.

Cu o mare dezamăgire, Iuliu Maniu constată cu stupoare: „Ştii, dumneata, d-le Demetrescu, că pe mine ungurii nu m-au băgat la închisoare? Şi acum mă bagă românii? De fapt, nu sunt românii, ci sunt ruşii prin uneltele lor”¹⁰. Fostul redactor-şef al ziarului PNŢ, „Dreptatea”, Nicolae Carandino, care a stat o vreme în celulă cu el în închisoarea de la Sighet, în 1953, spunea: „Iuliu Maniu suscită în închisoare, acelaşi climat de nobleţe morală. Nicio şovăială, nicio slăbiciune, la acest bătrân, care preferase să moară în închisoare, decât să fie Preşedintele Consiliului de Miniştrii, care să gireze, el, democratul, de o viaţă întreagă, un regim de sclavie”.¹¹

La aproape 80 de ani, bătrânul Maniu începuse să paralizeze ba de o mână, ba de un picior şi nu mai putea să se ridice din pat. Deşi nu-şi mai simţea corpul, era lucid şi întreba mereu ce se întâmplă afară, întreba despre partid, se interesa de viaţa prietenilor săi. Îi spunea lui Carandino „vom mai sta 20 de ani sub ocupantul sovietic.” Din păcate a fost mai mult. În ianuarie 1953, după ce împlinise 80 de ani, situaţia lui Maniu s-a înrăutăţit, iar în februarie a intrat în agonie. Nu i s-a dat nicio îngrijire, „doar un sanitar mai venea, observa şi apărea după câteva ore, până când Maniu îşi dădu duhul”. În ultimele ore, episcopul greco-catolic, Al. Todea, şeful măturătorilor de pe culoarele celularului, i-a oficiat prin vizeta celulei taina împărtăşaniei. Cu o coadă de mătură, în loc de toiag îi dă ultima binecuvântare şi îi face semnul crucii. Batista cu care a fost şters Iuliu Maniu de sudoarea morţii se află la Londra. A fost înrămată şi este păstrată la Centrul Cultural Român, sediu creat de Fundaţia familiei Raţiu în Manchester Square. Printr-un fericit concurs de împrejurări acea batistă, împreună cu plicul de hârtie în care a fost păstrată, a ajuns în posesia lui Ion Raţiu şi reprezintă proprietatea familiei (Raţiu).

L-au târât din celulă, se auzea cum capul lui lovea treptele scărilor, l-au aruncat într-un sac, apoi într-o căruţă şi l-au îngropat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, în prundişul Izei. Şi-a lăsat osemintele drept piatră de hotar, stă de strajă la hotarele ţării. Nici azi nu ştim unde este înmormântat, nu are o cruce cu numele său pe ea, la 100 de ani de la Marea Unire nu avem unde să-i aprindem o lumânare şi să-i aşezăm o floare. Încă mai cere doi metri din pământul ţării pe care şi el a făurit-o. „Parcă având o premoniţie, n-a făcut nicio precizare în testamentul său privind locul şi modul înmor-mântării, nu a lăsat nicio îndrumare asupra viitorului PNŢ”¹².

În onoarea lui s-a ridicat o cruce lângă monumentele familiei de la Bădăcin, având inscripţia „Aici trebuia să odihnească Iuliu Maniu: 1873-1953”. Este, de fapt, un cenotaf cu o mână de pământ din Cimitirul Săracilor.

Comandantul închisorii de la Sighet, Vasile Ciolpan, a primit şi o distincţie după 1990, devenind locotenent, distincţie care i-a fost retrasă ulterior. După moartea lui Iuliu Maniu, el a comunicat că s-a stins lumina în celula îngheţată în care vieţuise marele patriot. Atât însemnau deţinuţii politici şi marile valori ale acestui neam, un bec care se stingea după trecerea la cele veşnice. După evenimentele din 1989, nimeni nu a încercat să afle de la Vasile Ciolpan unde l-a aruncat pe Iuliu Maniu. Tot Nicolae Carandino povesteşte „noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.¹³

Temniţa de la Sighetu Marmaţiei, supranumită „închisoarea miniştrilor”, este locul unde a fost exterminată de către sovietici o mare parte a elitei culturale şi politice din România interbelică. Închisorile regimului comunist au fost doar „mecanisme de fărâmat oameni şi destine”¹⁴. Un astfel de destin frânt a fost şi cel al „Sfinxului” de la Bădăcin.

În 1955, Virgil Ierunca, colaborator al postului de radio Europa Liberă, scria la Paris despre faptul că tragicul eveniment a fost ascuns: „Le-a fost frică. A continuat să le fie frică de Maniu şi Brătianu chiar şi după moartea lor aşa cum le fusese frică de ei vii. Unele umbre sunt mai stânjenitoare pentru Tiranie decât cei vii şi închişi. Pentru umbre nu s-au inventat încă închisori şi nici paznici.” Lanţurile nu pot lega sufletele.

Sub tabloul lui Iuliu Maniu din casa de la Bădăcin se află o replică celebră a ţărănistului: „ca oameni politici putem fi oricând adversari, dar niciodată duşmani”, un adevărat crez politic. Deşi criticase de multe ori deciziile mareşalului Ion Antonescu, care au dus armata română dincolo de Nistru, la procesul din 1946, Maniu a dat mâna cu acesta, spunându-i „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.¹⁵ Explicând acest gest, Maniu declara: „a fost un gest creştinesc pentru un om care trebuia să moară; gesturile unui om politic nu pot fi judecate separat de factorul uman din om fiindcă este imposibil ca la un moment dat să fie numai un om politic sau numai un om simplu”.¹⁶

Tot ceea ce a scris, tot ceea ce a spus, principiile lăsate de Iuliu Maniu sunt valabile şi astăzi. Ar trebui preluate şi de oamenii politici actuali, care nu mai au statura oamenilor politici de acum un secol. „Maniu n-ar fi renunţat la principiile sale, nici dacă îi tăiai o mână. Maniu nu era de vânzare, nu avea preţ”¹⁷.

A fost un mare iubitor de neam şi de ţară, a fost un om foarte credincios, a fost un om integru. Azi avem nevoie mai mult ca oricând de modele politice, aşa cum au fost Iuliu Maniu sau Ion Mihalache sau Ionel Brătianu.

Bibliografie

1. Carandino, Nicolae, Nopţi albe şi zile negre, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1992;

2. Demetrescu, Camil, Note – relatări, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001;

3. Giurescu, C.C., Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994;

4. Ioniţoiu, Cicerone, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, Ed. Libra Vox, Bucureşti, 2003;

5. Niţu, Liviu, Elita politică istorică (1945-1955), Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2007;

6. Scurtu, Ioan, Iuliu Maniu – activitatea politică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995.