Ambasador Nicolae MAREŞ

S-au marcat 130 şi 135 de ani de relaţii diplomatice româno-americane. Frumos din partea autorităţilor româneşti şi americane că au întreprins şi de această dată o seamă de acţiuni cu fastul pe care îl merită un asemenea eveniment pentru ansamblul relaţiilor dintre cele două popoare. Însă, istoricii şi diplomaţii nu s-au dovedit nici de data aceasta a fi la înălţime în a evidenţia unele subtilităţi din evoluţia acestor raporturi, mai mult ca sigur din necunoaşterea lor. Am scris în urmă cu cinci ani despre ignoranţa cu care se trece peste contribuţia adusă de militarul şi diplomatul George Pomuţ la formarea Statelor Unite ale Americii şi, ulterior, la dezvoltarea lor. Nu pot să nu subliniez că polonezii, de pildă, vorbesc în situaţii similare cu deosebită mândrie, chiar emfază despre contribuţia adusă de ei, respectiv de Kosciszko şi Polawski la cucerirea independenţei de către poporul american. Demersul respectiv, pe care America îl apreciază până la cel mai înalt nivel, ar trebui să ne mobilizeze, să constituie motiv de inspiraţie pentru comunităţile de români americani în a-i copia pe foştii vecini ai României de dinainte de război la fruntariile din nord.

Mai nou remarc că nici contribuţia adusă, în aprilie 1919, la defrişarea relaţiilor politice, personal de către Regina Maria a României împreună cu Woodrow Wilson, nici aceasta nu este cunoscută şi mai ales relevată. Nu ştiu să se fi scris un rând despre episodul întâlnirii preşedintelului american şi a soţiei sale cu consoarta Regelui României din acel an. Întâlnirea celor doi nu mai este azi conştientizată în România şi mai ales în America. Contactele dintre cei doi într-o perioadă istorică dificilă pentru formarea României Mari ar putea demonstra urbi et orbi că Românii ştiu să se poarte demn, de la egal la egal cu orice partener. Nu de mult, când presa românească a fost atât de preocupată să afle ce au mai spus ambasadorii americani de la Chişinău şi Bucureşti, excelenţe care habar n-au ce lideri a avut România cândva, aceştia dovedind a fi capabili să discute de la egal la egal cu americani realmente aureoleaţi şi nu de duzină ca cei menţionaţi mai sus. De aceea pun mai jos, la dispoziţie, românilor şi americanilor, radiografia convorbirii dintre doi oameni independenţi şi egali, soldată cu urmări benefice în plan bilateral româno-american în urmă cu aproape 100 de ani.

Întâlnirea o găsim descrisă în amintirile scriitoarei nepereche, publicate în volumele din Povestea vieţii mele, în care sunt relatate săptămânile petrecute de consoarta regelui Ferdinand Întregitorul, la Paris, în calitate de reprezentant neoficial al României la Conferinţa de pace. Scrierile au văzut lumina tiparului în perioada interbelică, apoi date voit uitării ca numai după 1989 să fie mai bine cunoscute. O prezentare mai amplă, fără niciun complex, a episodului insolit şi mai ales a dialogului purtat de doi oameni egali, s-a petrecut atunci, azi la aşa ceva nici că s-ar mai putea visa.

Regina Maria aminteşte că la începutul anului 1919 Wilson se afla „la zenitul carierei sale”, fiind ales de lumea întreagă drept Arbitrul Păcii. „Oriunde pleca el era primit ca un fel de Messia; cazul care se făcea despre el era destul pentru a face capul unei zeu să se întoarcă. Această adulaţie extremă, această ridicare a unui „intrus” la prima poziţie în fierberea Europei acelei zile, aparţinea, din punctul meu de vedere nevrozei de război specifice acelor timpuri.” (p. 71).

Aflăm că la sfârşitul Primului Război Mondial, lumea avea o nevoie instinctivă de idoli, fiind în căutarea unui supraom – „capabil să ţină în frâu spiritele rele eliberate de cei patru ani de război îngrozitori”. Atunci, şi-a îndreptat privirile spre el / Wilson /, ridicându-l pe cel mai înalt piedestal, fără a se întreba dacă „întâmplător avea vreun picior de lut.” Aşa că şi americanului i-a fost destul de greu să reziste „laudelor şi adulaţiei”.

Regina priveşte cu oarecare milă spre Preşedintele Americii, ştiind că prăbuşirea idolului „este adesea la fel de crudă cât şi nedreaptă.” „Îmi displăceau nedreptăţile de orice fel; dar atunci nu mai sunt un vânător de lei; nici nu am fost vreodată înclinată să urlu ca lupii. Îmi place să aud despre oamenii însemnaţi că sunt recunoscuţi şi că îşi fac datoria, dar sunt precaută cu excesiva veneraţie a unui erou, şi nu pot înţelege de ce omul trebuie să fie atât de extremist, atât în adoraţie cât şi în ură”. (idem p. 71)

Mult bun simţ în judecata şi în gândurile Reginei care îşi dorea o întâlnire cu Omul zilei. Se resimte şi după o sută de ani invidia feminină că nu-i în locul acesteia, cu toate că Oraşul Luminilor, ca şi Londra, o primise cu mare strălucire, iar la cel mai înalt nivel cu o deferenţă nemaicunoscută până atunci. Aşadar, întâlnirea s-a petrecut, la începutul lunii februarie 1919, când Maria a ajuns la Paris, şi când numele lui Wilson „era în gura tuturor”. Mai observa Regina că „era ceva destul de bolnăvicios despre felul cum era glorificat şi pus pe un piedestal care nu putea decât să îl ameţească”. Oricât încearcă capul încoronat să fie cât mai obiectiv, nu îşi ascunde invidia Maria că ea nu se află în locul lui, mai ales că simţea din plin a fi la fel de adulată ca şi reprezentantul Americii. Se gândea probabil la întâlnirea grea avută cu Clemenceau. De aici şi gândul că nu i-ar displăcea să „îndure” supliciul care i se pregătea. Fraza din descrierea care urmează este elocventă.

„Atât de mare a fost ameţit (Wilson) de atmosfera creată în jurul lui încât se întreba dacă, ca mare reprezentant al democraţiei, nu era deasupra demnităţii sale să facă o vizită Reginei României – numai o regină!”. Scrie cu literă mică – regină şi continuă: „Dar cum se proceda uneori, s-a gândit / Wilson / cum poate, inteligent, să scape politicos, anunţându-mă că ar fi încântat să-mi facă o vizită, dar fiind o persoană foarte ocupată nu are timp la dispoziţie / decât / după ora nouă dimineaţa”. Şi iată – mai departe – cum pisica cu şoarecele au găsit până la urmă soluţia realizării dialogului.

„Am răspuns cu o perfectă amabilitate, eu însămi fiind în ascensiune, că aş fi fericită să îl primesc chiar la şapte dimineaţa, dacă aceasta îi convenea. Nemaiavând încotro a făcut un compromis şi acompaniat de doamna Wilson a venit să mă vadă la ora opt şi jumătate dimineaţa.” Descrierea întâlnirii este cât se poate de simplă, elegantă şi elevată, inclusiv descrirea înfăţişării preşedintelui american, imagine pe care o mai găsim şi în magazinele ilustrate ale vremii: „înalt, subţire, cu o faţă foarte lungă şi un zâmbet blând, întreaga lui înfăţişare impecabilă semăna foarte mult mai degrabă cu a unui pastor puritan.”

Regina, conştientă că rândurile pe care le scria vor rămâne consemnate şi pentru istorie, preia în întregime rândurile aşternute în Jurnalul zilnic din care reproduce cu rigurozitate textul în Capitolele târzii la care ne referim, recent redescoperite. Iată însemnările din Jurnal, de data aceasta.

„10 aprilie 1919

Preşedintele Wilson a venit să mă vadă devreme în această dimineaţă, împreună cu soţia sa, şi avea zâmbetul din fotografiile pe care le ştiam. L-am primit cu obişnuitul meu stil simplu şi direct, în aşa fel încât conversaţia nu a stagnat nici o clipă, deşi trebuie să spun era supărător de limitat. Am vorbit multe lucruri din ordinea de zi, am atins de asemenea şi subiectul bolşevismului, mai mult ca oricând în mintea mea, şi i-am putut da câteva detalii savuroase despre cum erau cu adevărat bolşevicii, lucru pe care nu-l ştia.

Am explicat de asemenea speranţele statelor mici, pentru care el se declarase a fi un apărător, şi acest fapt ne-a adus discuţia despre Liga Naţiunilor, şi a început să proclame importanţa ideii sale favorite şi cum în mod special statele mici vor beneficia de Ligă. Totul pentru admiraţia frumuseţii unei idei, oricum nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia felului în care strălucitoarele idei sunt adesea diminuate de viitorii partizani şi adepţi care treptat corup conceptul iniţial, în cele din urmă ceva total diferit din măreţul ideal. Aşa s-a întâmplat cu cele mai multe religii, iar astăzi Cristos probabil ar plânge la văzul a ceea ce oamenii au făcut din învăţăturile Lui. Cât de multe orori au fost comise în numele Religiei?…”

Interesantă a rămas concluzia sugerată de Regină: „să nu tratăm inamicii învinşi prea nemilos. Ura este un sfetnic rău şi conduce la multe probleme!”

„În ziua următoare am luat prânzul cu domnul şi doamna Wilson (sublinierea mea N.M.), iar eu am continuat să-l studiez pe marele om cu interes”.

De data aceasta Regina a continuat a fi: „profund interesată de ideile şi idealurile bătrânului domn”, încurajându-l „să-şi expună teoriile pe care era destul de doritor să le prezinte”, vorbind „mult şi bine”.

Medalionul preşedintelui american făcut de Regina Maria

O primă concluzie desprinsă de Regină a fost aceea că Wilson părea a fi: „un predicator înnăscut şi ar fi putut fi un pastor foarte cultivat. Foarte convins că întotdeauna are dreptate, are întrucâtva aerul unui om care ne priveşte de sus, dar în acelaşi timp este un „homme du monde”, politicos, amabil, chiar într-un fel ceremonios. Gata să aducă argumente, el are oricum, datorită superiorităţii sale, o atitudine detaşată, care îl deosebeşte de ceilalţi muritori, cu siguranţă va avea, mereu, ultimul cuvânt de spus. Deşi nu era lipsit de înţelegere, el totuşi atârna acel sentiment de antagonism, particular acelora care datorită distanţării lor, sunt convinşi de superioritatea lor indiscutabilă. Aceasta poate face pe oricine să se întrebe dacă sunt absolut autentici. Nu pot decât să sper că Wilson este autentic, în aşa fel încât să justifice încrederea extraordinară pe care Europa o are în arbitrajul său. Mulţi din compatrioţii săi se uită la el ca la un impostor, şi există un grup politic mare din Statele Unite care aşteaptă cu nerăbdare căderea lui; căci aşa e lumea.”

În continuare aflăm că Regina „A avut o singură ciocnire cu el. Ostentativ de evlavios mi-a ţinut o predică despre cum trebuie să tratăm minorităţile noastre, demon-strând cât de important era şi a stăruit mult timp asupra acestei teme, devenind excesiv de moral şi de alunecos; s-a exaltat mult timp la subiectul în discuţie, tratându-mă mai degrabă ca pe un începător ignorant care ar fi putut profita de pe urma sfatului său. Fără îndoială aş fi putut, dar m-a izbit faptul că era prea ataşat de sunetul propriei voci, şi când în sfârşit a luat o pauză, am sugerat prietenos că era, probabil, obişnuit cu aceste dificultăţi datorită chestiunei japoneze din Statele Unite”.

„Cu privire la acestea – remarcă Regina – Wilson şi-a dezvelit dinţii săi lungi într-un zâmbet politicos, şi-a ridicat sprâncenele şi a declarat că nu era înştiinţat de existenţa unei probleme japoneze în America! Nefiind un predicator, şi cum eram oaspetele său, doar am ridicat din umeri şi am abandonat subiectul”.

Aceasta, da eleganţă domnească!

„Înainte de a pleca, l-am sfătuit să promită că-l va căuta pe Brătianu pentru a-i da o şansă de a expune situaţia noastră în faţa sa. Dar am avut sentimentul că dacă ar fi fost timp aş fi putut face mult mai mult în discuţia cu preşedintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea deloc engleza; pe deasupra întotdeauna îmi făcea plăcere chiar câte o confruntare”. …

Cât despre doamna Wilson, aceasta „era o doamnă atrăgătoare, şi arăta mult mai bine de aproape decât de la distanţă. Era trupeşă, avea un ten frumos şi ochi gri-albaştri de irlandeză. Era bună şi amabilă. Prima dată când am întâlnit-o avea un buchet formidabil de orhidee. Întotdeauna am să-mi amintesc de ea aşa, cu acele orhidee lila aproape de faţa sa zâmbitoare.”

***

Nu numai condeiul, dar şi eleganţa desăvârşită o caracteriza pe cea care intrase la bolnavi în tranşee în Primul Război Mondial / Maica răniţilor / şi care se întreţinea de la egal la egal, răspunzând invitaţiei „Omului zilei” la un prânz, la Paris. Ar mai putea visa la aşa ceva un şef de stat român azi?

Aşa se prezenta Prima Doamnă a României. Timpuri pe care le-am uitat şi ne-am lepădat de ele cu prea mare uşurinţă, încât lectura lor e reconfortantă prin demnitatea pe care o degajă. Ar scrie cronicarul: La vremuri mari ce Oameni Mari a avut România.