Ec. dr. Valentin M. IONESCU

Bazate pe Acordul de Cooperare şi Comerţ (oct. 1985) şi sub umbrela conceptului de „parteneriat strategic” (2003), relaţiile Uniunii Europene cu R.P. Chineză s-au extins semnificativ în ultimii 15 ani, având ca motor comerţul şi investiţiile directe, ceea ce a determinat o creştere a interdependenţei ambelor părţi.
În relaţiile UE şi China accentul se pune pe schimburi comerciale şi investiţii, deşi în ultimii ani UE insistă asupra unor probleme politice sensibile pentru China precum drepturile omului, crimă organizată transnaţională, cyber-crime, probleme de mediu (pilonul I şi III din Agenda Strategică de Cooperare EU – China 2020)¹. Totuşi, relaţiile politice între UE şi R.P. Chineză se subsumează celor economice, iar cele militare nu prezintă interes real, întrucât spaţiile vitale ale ambelor părţi sunt situate în spaţii geografice diferite. În plus, există diferenţe de regim politic² care împiedică rezolvarea unor probleme chiar dacă formal figurează în agenda ambelor părţi. Dialogul şi cooperarea politică nu sunt excluse, mai cu seamă în format multilateral cum este G20, dar agenda în plan bilateral este preponderent economică.
Relaţiile între UE şi China sunt gândite pe o negociere de tip distributiv, nu integrativ. În raport cu propriile interese şi evoluţia economiei, părţile îşi fixează obiective, poziţii-ţintă, ce reflectă repartizarea costurilor, structura pieţei, natura concurenţei, a tehnologiilor³, precum şi evoluţia instituţiilor economice şi politice. Pe cale de consecinţă,
1 EU – China 2020 Strategic Agenda for Cooperation, Peace and Security, pp. 3-4, precum şi pct. IV din pilonul III – Sustainable Development
2 Pe piaţa armelor, nu exista conflict, întrucât China concurează Rusia.
3 Conceptele de negociere distributivă, integrativă apar abordate la Walton and McKersie: A Behavioral Theory of Labor Negotiations, 1965