dr. Cosmin PĂCURARU

Organizarea pieței de gaze

În piața de gaze activează companii ce desfășoară activități de extracție, de import, de depozitare, de transport și de distribuție.

Fig. Circuitul gazelor Sursa: Conef¹

Spre deosebire de energia electrică, gazele naturale se pot înmagazina.

Conform reglementatorului pieței, ANRE, avem:

• un operator al Sistemului National de Transport – SNTGN Transgaz S.A. Mediaș

• 7 producători: Petrom și Romgaz, având peste 90% din producție

• 3 operatori pentru depozitele de înmagazinare subterană: Romgaz, Amgaz, și Depomureș

• 34 de societăți de distribuție și furnizare a gazelor naturale către consumatorii captivi – Engie Franța și E.ON Germania

• 76 de furnizori pe piața en-gross

Operatorul monopolist al SNT (sistemului național de transport) este SNTGN Transgaz S.A. Mediaș ce se ocupa cu transportul, tranzitul internaţional, dispecerizarea gazelor naturale, fiind probabil cea mai importanta funcție a sa, precum şi cu cercetarea și proiectarea în domeniul transportului de gaze naturale.

Producția de gaze este dominată de două mari companii ce dețin peste 93% din producție.

Fig: Producția de gaze în anul 2016 Sursa ANRE²

Importurile scad de la an la an deoarece producția industrială scade.

Fig. Structura consumului de gaze 201

5 S

ur

sa: BRK F

inacial Group³

Fig. Structura importurilor 2015 Sursa: BRK Finacial Group⁴

Cu alte cuvinte importurile au un trend descendent și numai deciziile politice pot duce la creșterea importurilor, care sunt numai din Federația Rusă. Să nu uităm că în câtiva ani depozitele din Marea Neagră vor produce și atunci nu va mai fi nevoie de nici un metru cub de gaz importat. De asemenea trebuie amintit că și structura producătorilor de gaze va fi alta. Important este că firmele importatoare de gaze au un rol minor în formarea pieței de gaze, rol ce tinde spre zero.

România are șapte depozite de înmagazinare cu un volum total de aproape 3,3 miliarde mc (un sfert din consumul anual), acestea aflânduse sub controlul unei filiale a Romgaz începând din 2018 (sase din ele cu capacitatea de aproape 3 miliarde mc) și a companiei private ce aparține ENGIE (fost GdF). A treia companie de depozitare, o colaborare Romgaz și ENGIE este țn curs de dizolvare din motive tehnice.

Distribuția a aparținut Regiei Autonome a Gazului, care în 2000 s-a divizat, două din societăți avănd obiect de activiate distributia: Distrigaz Nord și Distrigaz Sud. Acestea au fost privatizate și astăzi aparțin a doua firma straine: Engie (fosta GdF) și Delgaz Grid (E.ON Germania). Celelalte 32 de companii acoperă un procent infim din piața de distribuție.

Exista și 76 de companii licențiate pentru piața en-gross. Acestea au ca surse de aprovizionare numai producătorii ce dețin peste 95% din piața și importatorii, care sunt cei doi mari producatori și cei doi mari distribuitori iar ceilalți importă pentru consumul propriu.

Acționariatele companiilor energetice sunt după cum urmează:

Romgaz este compania de extracție de gaze din centrul Ardealului care provine din vechea regie autonomă care a avut ca activitate extracția transportul și distribuția. Aceasta în 2000 s-a divizat, Romgazul rămânând compania de extracție. În acest moment este tranzacționată pe Bursa de Valori București, după vânzarea de catre stat a unor pachete de acțiuni. Statul roman, prin Ministerul Economiei deține puțin peste 70% din acțiuni.

OMV Petrom, compania care a deținut monopolul pe tot lanțul de producție, transport, stocare, prelucrare și distribuție a petrolului, produselor derivate (benzine și motorine) și a gazelor de sondă, a fost privatizată în 2004 și statul român mai deține puțin peste 20% din acțiuni.

Amromco și Stratum sunt companii care s-au înființat în România, după 2000, având capital american. Ambele dețin aproape 4% din piață, cumulat. Restul companiilor, având un procent de sub 1% cumulat din piața de extracție nu intra în discuție. Observăm că statul român nu mai deține controlul acestui domeniu strategic și că OMV, firma cu 53% din piață se bazează pe activele fostului colos energetic.

Transgaz, ce deține monopol pe transportul de gaze, are ca acționar majoritar statul român prin Ministerul Economiei, acesta deținand 58,5% din totalul acțiunilor.

Distribuția este monopol regional și cei doi mari distribuitori au cumpărat cele două mari companii de distribuție.

Delgaz Grid, fost E ON, deține 57% din piață și are capital majoritar german 68%, restul de 32% fiind deținut de statul român prin Ministerul Economiei.

ENGIE, fost GdF, deține 34% din piața de distributie, are 51% din capital francez, 34% fiind deținut de statul roman și 11% de Fondul Proprietatea.

Trebuie să reamintim că OMV are în acționariat, prin interpuși, Gazprom și Delgaz Grid și ENGIE sunt vechi parteneri de afaceri ai aceleași companii rusești.

Cifre de afaceri și profitabilitate

Conform datelor furnizate de ANRE, ANAF, site-urile firmelor respective, câteva site-uri specializate în furnizarea de informații financiar – contabile despre firme și presa online putem trage câteva concluzii.

Fig. Cifrele contabile ale principalelor firme din industria de gaze din România pe anul 2015

Putem observa că extracția deține cea mai mare cifră de afaceri, cel mai mare profit și cel mai mare număr de angajați.

Securitatea energetică și piața liberă

Liberalizarea pieței de energie, deci și a gazelor, s-a realizat conform directivelor UE, transpuse în legislația românească, încă din 2007 prin Legea 13 / 2007 și apoi prin Legea Energiei Nr 123 din 2012⁵.

De atunci, situația geopolitică a zonei Mării Negre este complet alta și necesită o nouă abordare în vederea elaborării unei viitoare strategii energetice.

România are doar două companii care conteaza în extracție, un transportator și doi mari distribuitori. Este evident că acestea nu pot asigura o piață liberă, ceilalti operatori având cote de piață nesemnificative și gazele tranzacționate pe piața ce se declară liberă sunt de fapt gaze extrase tot de cei doi mari producători.

Prețul gazelor este dat de costurile de extracție sau prețul de import, de tariful de înmagazinare, tariful de transport și tariful de distribuție, la care se adaugă diverse taxe și bineînțeles profitul companiilor.

Prețul gazelor la consumatorul final cuprinde costul gazelor netaxate și netarifate de transport, înmagazinare și distribuție și taxele pentru serviciile menționate, plus taxele percepute de stat, plus profiturile companiilor. Raportul este aproximativ unu la unu, cu alte cuvinte prețul real al gazelor este la jumătate din cât plătește consumatorul final. Specialiștii apreciază că în România nu există o metodologie bazată pe costurile reale în vederea fixării tarifelor de transport, înmagazinare și distribuție⁶ fapt ce este în defavoarea clienților finali.

Concluzii

Piața de gaze este una strategică și nu poate fi o piată liberă deoarece este deținută de șapte companii energetice. Produsele celor doua mari companii energetice de extracție din piața de gaze sunt tranzacționate de mai multe ori înainte de livrare, piața liberă fiind mimată în interesul distribuirii de profit către alte companii care se află sub ocrotire politică.

Factorii care împiedică dezvoltarea pieței libere sunt: incertitudinea legislativă, intervenția politică, lipsa de diversitate a resurselor, monopolul de stat sau privat, lipsa de transparență a companiilor, în special a celor controlate de stat.

Creșterea prețului gazelor după liberalizarea pieței este rezultatul acțiunii autorităților, acestea neînțelegând că orice creștere de preț duce la scăderea cererii de gaze în piață.

Faptul că există o mare diferență între prețul intern al gazelor și prețul gazelor din import arată că piața, declarată liberă, a gazelor este mimată.

De asemenea importurile duc la scăderea producției interne, din acest fapt rezultând scăderea veniturilor la bugetul statului, venituri provenind din redevențe, impozit pe profit, și impozitarea muncii.