Igor MUNTEANU*
Vladimir Putin este câştigătorul en titre al scrutinului prezidenţial din 18 martie, 2018, obţinând un nou mandat de 6 ani. Cel care a condus Rusia în ultimii 18 ani nu ar fi putut să piardă nici dacă ar vrut el acest lucru pentru că întregul sistem politico-militaro-oligarhic de la Moscova este întemeiat pe un tip de autoritarism de tip neo-ţarist, care nu depinde de o anumită ideologie, sau de un partid ori familie, ci de aureola pe care Preşedintele Putin şi-a creat-o printr-o consolidare sistematică a regimului său personificat. La uriaşa putere de care se bucură în acest moment nu ar mai mira pe nimeni dacă Preşedintele Putin ar decide să renunţe în general la limitele fixe stabilite de Constituţie, urmând exemplul preşedintelui Xi Jinping, care a abolit recent limitele de ani alocate preşedintelui în Constituţia Chinei. Sunt tot mai puţini oponenţi politici în Rusia de astăzi, care ar fi capabili să-şi asume public contestarea actualului regim, care nu mai poate genera nici liberalizare şi nici menţinerea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti în perioada tranziţiei de putere Gorbaciov – Elţin (1991-2000). Principalul rival al Preşedintelui Putin, Alexei Navalny, a fost scos din cursa ultimului scrutin, iar boicotul pe care grupurile de simpatizanţi au încercat să-l organizeze în ultimele săptămâni de campanie sugera că în Rusia există mulţi nemulţumiţi, dar regimul existent are încă multă putere inerţială, ceea ce-i permite chiar să tolereze opoziţia ca pe o eroare statistică.
Cele mai importante partide politice ale actualului sistem rusesc fac parte dintr-un sistem federal de rente economice şi politice distribuite mai mult sau mai puţin uniform, în funcţie de gradul de apropiere de Kremlin. În 2017, Vladimir Jirinovschi intona la ceremonia din Kremlin în care i se oferea o importantă decoraţie de stat imnul ţarist „Boje tzaria hrani” (Doamne, ocroteşte-l pe Ţar!). Emoţionat profund de atenţia Admi-nistraţiei de la Kremlin, Jirinovski menţiona în faţa publicului şi presei prezente la eveniment că „Noi avem 3 patrii nepreţuite: Imperiul Rus, URSS şi Rusia de astăzi, nouă, democratică, şi chiar dacă uneori dezbatem ce fel de ideologie ne uneşte, în secolul XIX nu exista nicio tăgadă că Rusiei i s-ar potrivit cel mai mult imnul Imperiului Ţarist, care era cel mai bun, cel mai laconic şi cel mai profund element de unitate naţională”[1]. Liderul PLDR, Vladimir Volfovici Jirinovschi a fost primul politician rus care a enunţat public ideea că Rusia ar trebui să revină la atributele tradiţionale ale măreţiei de stat imperiale, imn, tricolor, vultur bicefal, curte imperială, adăugând ulterior că Preşedintele Rusiei ar trebui să poarte oficial titlul de „ţar” al Rusiei, reconstituind astfel o tradiţie imperială, „care ar face statul mai puternic, iar legătura cu poporul indestructibilă”[2]. Enunţul, făcut chiar în prezenţa Preşedintelui V. Putin, a creat o anumită confuzie în imensa sală Gheorghievskii Zal din Palatul Mare al Kremlinului, dar nu a avut nicio reacţie imediată, nici de infirmare, nici de precizare, cu atât mai mult de contestare.
Rusia lui Putin seamănă tot mai mult cu o cetate asediată. Discursul Preşedintelui rus din 1 martie nu conţine nicio referinţă la „reforme”, indicând astfel clar un curs de re-monopolizare şi re-naţionalizare a celor mai importante segmente ale economiei, în temei, extractive. Preţurile mari la petrol au făcut mult timp ca Rusiei să-i fie mult mai convenabil să cumpere bunuri de larg consum de pe pieţele internaţionale decât să bage investiţii în dezvoltarea unor industrii locale de confecţii şi bunuri care oricum ar fi fost inferioare celor de import. În 2014, ca răspuns la sancţiunile internaţionale impuse Rusiei, Moscova a anunţat o politică federală de înlocuire a importurilor cu produse locale (importozameschenie), în încercarea de a schimba datele problemei, dar se pare că a reuşit să obţină rezultate modeste doar pe anumite segmente ale agriculturii, în timp ce importurile de bunuri industriale au rămas la 40%, la nivelul de înainte de sancţiuni. Între 2014-2017, statistica oficială Rosstat arăta un declin de 36% în importurile de bunuri de consum[3], arătând clar eşecul lamentabil al statului de a substitui bunurile de consum de import cu cele locale în special în sectoarele legate de noile tehnologii şi investiţii avansate. O comisie guvernamentală înfiinţată în anul 2015 cu scopul de a accelera procesul de adaptare a economiei ruse la efectele conflictului ruso-occidental a decis să ofere subsidii la cca 2.000 de proiecte în inginerie, electronică, farmaceutică, construcţie de automobile, în care producătorii ruşi ar fi trebuit să atingă standarde internaţionale pentru produsele locale, dar nici fondurile alocate în acest scop (40 mld. $) pentru perioada 2016-2020 nu au avut efectul dorit. Politicile macroeconomice ale statului rus rămân să fie reactive şi dominate de deciziile puternicelor sale agenţii de securitate şi spionaj extern, tolerând ca o mână de oligarhi să domine economia rusă în măsura în care aceştia sunt toleraţi de Preşedintele Putin, singurul care decide utilitatea prezenţei lor pentru statul rus.
Protecţionismul dirijat de Kremlin generează corupţie şi cleptocraţie. Karen Dawisha susţine că reţelele create în jurul Preşedintelui Putin s-au folosit de puterea imensă a conducerii statului pentru a stoarce resurse strategice pentru a-şi constitui averi fabuloase[4]. Exporturile combinate de gaze naturale şi petrol au depăşit în ultimul deceniu volumul total al exporturilor tuturor statelor OPEC[5]. Controlând resursele naturale ale Rusiei, care rămâne unul din cei mai importanţi furnizori de hidrocarburi (petrol şi gaze naturale) pe plan global, aceste reţele au acumulat într-o perioadă relativ scurtă de timp proprietăţi pe care le-au plasat sub control personal în jurisdicţii offshore sau în achiziţionarea de valori imobiliare şi bănci în economiile dezvoltate. Diferenţa majoră faţă de alte state cleptocrate este că aproape nimic din ceea ce întreprind marii bogătaşi ai statului rus nu are loc fără participarea şi coordonarea serviciilor speciale ale Rusiei, FSB, ca vehicul central al puterii politice şi economice cimentat de voinţa personificată a Preşedintelui Putin. Această situaţie a creat o hibridizare accentuată dintre puterea politică, FSB şi grupurile oligarhice, în rezultatul căreia Preşedintele Putin şi-a întărit controlul personal asupra oligarhilor loiali, i-a nimicit pe cei mai puţin loiali şi a plasat în cele mai avantajoase poziţii ale capitalismului de tip rusesc pe favoriţii săi din FSB, aşa-zişii „siloviki”, care ocupau prin 2011, conform unor estimări prudente[6], circa ¾ din eşalonul corpului managerial al marilor întreprinderi şi nivelul de mijloc al administraţiei de stat. Idealul de guvernare promovat de administraţia Putin este cel de a proteja regimul existent de orice influenţă externă, percepând orice acţiuni de promovare a valorilor democratic-liberale ca o ameninţare letală. Menţinând controlul asupra instituţiilor statului şi economiei, asupra FSB şi mijloacelor oficiale de presă, Preşedintele Putin nu are niciun motiv să se teamă de opoziţie sau de firava societate civilă din Rusia.
* Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale din Republica Moldova
[1] https://themoscowtimes.com/news/politician-receiving-state-award-from-putin-sings-god-save-the-tsar-55452
[2] http://euromaidanpress.com/2014/08/14/zhirinovsky-calls-to-militarize-the-russian-economy-and-reestablish-the-empire/
[3] https://themoscowtimes.com/articles/russias-import-substitution-has-not-been-59267
[4] Karen Dawisha, Putin’s Kleptocracy: Who owns Russia?, Simon and Schuster, 2014
[5] Scott L. Montgomery, The Conversation, Russia: a global energy powerhouse that’s much more than a petro-state, http://theconversation.com/russia-a-global-energy-powerhouse-thats-much-more-than-a-petro-state-57766
[6] Lev Gudkov, The Nature of Putinism, Russian Politics and Law, 49:2, 7-33, 2011
Coments