Dr. Isam MAHGOUB

În 1999 am însoţit, ca translator, prima delegaţie parlamentară saudită care a vizitat România, condusă de Sheikh Muhammad Ibrahim Al Jubeiri, preşedintele de atunci al Consiliului Shura.

Odată, aşa cum mi-a cerut, i-am vorbit despre relaţiile româno-arabe, abordând şi problema petrolului. I-am vorbit mai întâi, pe larg despre dezvoltarea relaţiilor cu ţările arabe până în 1989 şi regresul lor imediat după, sau, în cel mai bun caz, despre stagnarea lor, ca nişte paşi făcuţi pe loc. Am trecut apoi repede la ce am crezut că îl interesează şi i-am vorbit despre ţiţei, despre câmpuri petroliere, rezerve, extracţie şi despre parteneriatul României cu alte ţări în proiecte petroliere, cum a construit, de exemplu, rafinării în Siria, rezervoare de stocare şi conducte în Libia şi, mai ales, în Sudan, înainte de a se începe extracţia pe plan local. Apoi discuţia ne-a purtat spre cauzele care au dus la retragerea României de pe pieţele în care investise mult pentru a le cuceri. Am văzut că interlocutorii mei au fost surprinşi, mai ales când am vorbit despre China, care cu o tehnică pe care o deţineau doar SUA şi România, a intrat cu miliarde de dolari în sectorul petrolier sudanez, aflat atunci la început. Uimirea interlocutorilor mei a fost risipită de o scurtă intervenţie a lui Sheikh Al Jubeiri, care a spus: „Este o schimbare de înţeles şi va veni o zi când Arabia Saudită însăşi se va îndrepta spre est, spre China.”

În acea perioadă, România realiza venituri mari din exportul indirect de servicii şi mărfuri, atrăgând turişti din Europa occidentală şi din ţările scandinave, pe lângă cei din ţările foste socialiste. Desigur, veneau mulţi turişti arabi, dar lipseau cetăţenii bogaţi din zona Golfului, fiindcă România nu a făcut prea mult pentru a le atrage atenţia, din motive, unele obiective, şi altele pe care nu le inventase Bucureştiul, dar pentru depăşirea cărora nu a făcut prea mult.

Întrebarea care m-a preocupat încă de atunci era: unde sunt saudiţii, cum îi poate atrage România? E lesne de înţeles că fără piaţa saudită, România nu poate vorbi despre deschidere spre statele din Golf sau despre cucerirea pieţelor de acolo. Se pare că acest lucru l-a avut în vedere şi fostul preşedinte român Ion Iliescu, după înlăturarea obstacolului principal prin schimbarea fundamentală care a avut loc în România la începutul anilor 90. După alegerea lui în mai 1990 ca preşedinte al României democratice, eliberate de comunism, l-a trimis în septembrie, pe adjunctul ministrului de externe în prima vizită a unui factor de răspundere român în Regatul Arabiei Saudite, ca mesager, purtând o scrisoare pentru regretatul Rege Fahd Bin Abdulaziz. Preşedintele român îşi exprima dorinţa de stabilire a relaţiilor dintre cele două ţări şi popoare şi transmitea dorinţa ţării sale de stabilire şi dezvoltare a unor relaţii de prietenie şi colaborare economică cu Regatul şi schimb de reprezentanţe diplomatice. După şase luni, acelaşi responsabil român a făcut o a doua vizită în Regat pentru a continua eforturile care s-au încununat cu succes prin semnarea Acordului de schimburi de reprezentanţe diplomatice în 1992, apoi au fost deschise ambasada României la Riyad în septembrie 1996 şi ambasada Regatului Arabiei Saudite la Bucureşti, în decembrie 2002.

Diplomaţia, dacă nu se transformă în cifre, iar cifrele nu oglindesc dezvoltarea schimburilor comerciale şi economice dintre două ţări, oricare ar fi ele, este o diplomaţie incompletă, şchioapă şi incapabilă să slujească interesul celor două ţări, mai ales când economiile lor sunt complementare şi pot să promoveze politica „dă-mi să-ţi dau” (do ut des), în valuri succesive de transfer de persoane, mărfuri şi servicii, şi nu în cele din urmă, cultură, pentru o înţelegere reciprocă cât mai bună.

Pe prietenul meu, ambasadorul care a părăsit România pentru a prelua o nouă misiune la Moscova, îl măcina paradoxul că în ciuda bunelor relaţii diplomatice şi politice dintre cele două ţări, nu s-a înaintat cu curaj pe calea întăririi colaborării economice. Ba mai mult îl întrista, probabil, incapacitatea de a compensa prin concentrarea pe dimensiunea culturală şi ştiinţifică, care este un domeniu fertil, aşa cum se exprima Excelenţa Sa: „Colaborarea în domeniul cultural şi ştiinţific dintre Regat şi România nu a atins nivelul dorit.”

În schimb, sper ca rezultatul alternanţei parţiale de putere după alegerile din noiembrie 2014 să fie cel puţin asemănător cu rezultatul guvernării 2004-2008, dacă nu chiar să se apropie de perioada anilor 2000-2004, fiindcă ambele guverne, cred eu, au pus ţara pe drumul cel drept. Totuşi, pentru a descifra viitorul ţării în următoarele două decenii, las pe alţii mai vrednici decât mine să-şi aducă contribuţia, poate deţin şi mai multe informaţii pentru a citi viitorul României, iar eu îmi permit să mă concentrez asupra Regatului Arabiei Saudite, care a devenit, în epoca fostului Rege Abdullah Bin Abdulaziz o carte deschisă, facilitând misiunea celui care doreşte să-i descifreze viitorul, iar deschiderea şi dialogul cu cele patru colţuri ale lumii oferă argumentele necesare succesului descifrării, pe lângă clarificarea adusă de transmiterea moştenirii tronului către fratele său, Regele Salman Bin AbdulAziz.

Aşadar, Regatul se îndreaptă de la stabilitate spre stabilitate, prin stabilitate. Aceasta este esenţa succesiunii la tron, prin cooptarea la guvernare a nepoţilor Regelui Fondator, iar participarea tinerilor care şi-au făcut ucenicia pe coridoarele puterii va continua, manifestându-se în domeniile acţiunii politice, economice şi media.

Închei spunând: în Arabia Saudită există o bogăţie pe care a semănat-o regretatul Rege Abdullah Bin Abdulaziz şi de care va avea grijă în continuare urmaşul său Regele Salman, iar această bogăţie este reprezentată de programul de studii în străinătate. De fapt a doua bogăţie a ţării, după petrol, o reprezintă tinerii saudiţi întorşi de la studii, după ce au obţinut nu doar titluri academice înalte, ci s-au şi impregnat de experienţa convieţuirii şi comunicării cu alte popoare din lumea largă unde s-au răspândit pentru a absorbi ştiinţa şi a acumula cunoştinţe. Oare se îndoieşte cineva că ei vor deveni noii conducători în politică, economie, administraţie şi mass media, după ce s-au calificat şi s-au antrenat în exterior şi în interior? Aşadar, suntem în aşteptarea unei noi generaţii de cercetători, gânditori şi decidenţi pentru a administra bogăţia naturală printr-o viziune nouă corespunzătoare provocărilor viitorului.