– Modul de manifestare în Muntenegru –

Alex BERCA*

Abstract. Dezvoltarea stării de Securitate şi dependenţa de capacitatea statului de a utiliza într-un mod eficient resursele economice interne, precum şi posibilitatea accesului la diversele resurse economice externe. Securitatea unui stat bazat pe o economie durabilă şi o politică integrată într-o societate democratică. Riscurile şi efectele unor politici internaţionale.

Interdependenţa factorilor economici şi a factorilor de Securitate pe modul de manifestare în Republica Muntenegru.

Cuvinte cheie: Securitate naţională. Asocierea cu NATO. Independenţa social-politică şi economică. Ajutorul UE. Dezvoltarea economică eficientă. Riscurile politice internaţionale asupra securităţii naţionale. Impactul asupra ţării al factorilor economici şi de securitate naţională.

Invitaţia NATO făcută statului Muntenegru de a deveni cel de al 29-lea membru cu drepturi depline, în prima extindere după 2009, a avut o semnificaţie deosebită atât pentru NATO ca organizaţie, cât şi pentru Muntenegru, un stat mic ca dimensiune (cu o suprafaţă de 13.812 km²) şi ca număr al populaţiei (625.266 locuitori conform recensă-mântului din 2011 şi cu o densitate de circa 45 locuitori pe km²), dar cu o poziţie strategică importantă prin graniţele pe care le are cu celelalte ţări din imediata apropiere (Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Albania), dar mai ales pentru poziţia sa geografică cu ieşirea la Marea Adriatică – care constituie un obiectiv strategic important pentru NATO.

Prim Ministrul Muntenegrului împreună cu John Kerry – Secretarul de Stat al SUA
la şedinţa de la Bruxelles unde s-a semnat Protocolul de Admitere a Republicii Muntenegru în NATO, 19 mai 2016

Sursa: foto: AGERPRES

Decizia, descrisă la timpul respectiv de către Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, ca fiind una „istorică”, a venit după 16 ani de când alianţa a bombardat Serbia şi Muntenegru, în timpul războiului din Kosovo, când aceste ţări făceau parte din Iugoslavia.

Miniştrii de externe din NATO şi Muntenegru au semnat protocolul de aderare, marcând în acest fel etapa finală spre statutul de membru al Alianţei Nord-Atlantice, dar aderarea propriu-zisă trebuie ratificată de Parlamentele celor 28 de state membre ale Alianţei, proces care, potrivit opiniei mai multor diplomaţi ai ţărilor membre ale NATO, ar urma să dureze între un an şi 18 luni.

Oricum, diversele aspecte ale strategiei şi poziţiei geografice sunt atuuri care au constituit puncte de interes pentru ambii parteneri, din mai multe motive:

În primul rând, în ciuda crizelor europene, precum şi în faţa opoziţiei ruse, membrii alianţei NATO au considerat că acest stat reprezintă un element de bază al NATO oferindu-i oportunitatea de a intra în această alianţă şi deci posibilitatea extinderii apărării ţării prin intermediul Tratatului Atlanticului de Nord.

Pe această cale s-a creat şi o anumită restructurare a ordinii de apreciere a unora dintre criteriile de acceptare a unor noi membri, subliniindu-se astfel şi poziţia altor potenţiali candidaţi la obţinerea drepturilor depline şi a suportului militar NATO, cum ar fi: Suedia şi Finlanda.

În al doilea rând, reacţia agresivă a Moscovei faţă de unele ţări (printre care şi cea faţă de Ucraina – n.n.) a demonstrat unele politici (socotite de către analiştii şi strategii militari) ca fiind necorespunzătoare pentru politica externă a Federaţiei Ruse, sub conducerea preşedintelui Vladimir Putin.

Asemenea riscuri care oricând ar putea afecta independenţa Muntenegrului au constituit pentru Administraţia guvernamentală de la Podgoriţa un semnal de atenţionare, iar pentru conducerea NATO un criteriu de urgentare a acceptării atragerii noului membru în alianţa NATO (care urmăreşte pe această cale a-şi lărgi zona de acţiune în Europa).

Muntenegru este socotit ca fiind un stat cu o modestă tradiţie şi contribuţie militară după cum s-a văzut în luptele desfăşurate împotriva Imperiului Otoman, apoi a Imperiului Austro-Ungar, în timpul Primul Război Mondial, şi apoi împotriva Germaniei fasciste în cel de Al Doilea Război Mondial.

Forţele militare ale Muntenegrului, ce sunt constituite din circa 2.000 de soldaţi[1] activi, sunt apreciate de către experţii militari că au o pregătire deosebită, dar nu ar putea fi considerate ca forţe care să reziste în mod independent în faţa unor ameninţări sau a unor acţiuni militare ale Federaţiei Ruse, chiar dacă armata rusă se găseşte la mii de km distanţă şi ar trebui să treacă cu armatele terestre peste ţările care sunt în drumul lor spre Muntenegru.

Chiar dacă din punctul de vedere al strategiei de apărare a acestei ţări există mari rezerve în faţa unor eventuale atacuri ale Federaţiei Ruse, vechile tradiţii între Muntenegru şi Rusia bazate pe relaţii de familie (când două fete ale regelui Nikola I Petrović-Njegoš I al Muntenegrului, – fiind de origine slavă şi de credinţă ortodoxă – n.n., au primit consimţământul şi s-au căsătorit cu tineri din familia regală a Romanovilor în perioada ultimilor ani ai Imperiului Rusesc) nu asigură certitudinea unor relaţii paşnice între aceste două ţări.

Asemenea relaţii în prezent nu numai că au fost date uitării, dar, din contră, relaţiile politice sunt considerate în special de către Muntenegru ca fiind mult mai în siguranţă dacă la mijlocul acestora există un suport din partea forţelor NATO.

Îngrijorarea Administraţiei de la Podgoriţa nu este neîntemeiată; ea se bazează pe faptul, ce trebuie amintit, că în urma invitaţiei adresată Muntenegrului de a deveni cel de al 29-lea stat membru al NATO s-a manifestat imediat o reacţie dură din partea Moscovei la adresa NATO, afirmându-se că duce o politică de „uşi deschise” pentru unele ţări din Europa şi cu referire specială la adresa Muntenegrului, ceea ce creează o anumită situaţie considerată ca fiind total nefavorabilă pentru politica rusească faţă de Europa.

Unele dintre riscurile şi ameninţările Moscovei se referă la anularea unor proiecte comune din domeniul activităţii civile, dar mai ales la unele din domeniul militar.

Mai mult decât atâta, Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, s-a exprimat deja în urmă cu circa doi ani, spunând:

„… orice expansiune a NATO este (în Europa – n.n.) „o greşeală, chiar o provocare””,

iar într-o declaraţie dată unor publicaţii ruseşti Lavrov a calificat:

„… politica „uşilor deschise” aplicată de NATO, ca fiind total „iresponsabilă””.

Chiar dacă după opinia altor guverne exprimată în diverse surse ale mass-mediei internaţionale aderarea Muntenegru la NATO poate fi considerată ca un element de securitate pentru întreaga zonă a Balcanilor de Vest, Administraţia de la Moscova încearcă pe orice cale să blocheze asemenea planuri care i-ar tăia şi pe această cale posibilitatea de a controla Marea Adriatică care este un pas important în controlul de fapt al Mării Mediterane.

Manifestarea unor anumite relaţii între Muntenegru şi Rusia a determinat aplicarea unora dintre vechile tactici şi metode practicate în urmă cu ani de zile, prin instalarea unor proprietăţi ruseşti în diferite locuri sau zone sau chiar împământenirea unor populaţii ruse în anumite teritorii. În cazul de faţă, specific pentru Muntenegru, au fost cumpărate sau construite în apropiere de malurile Mării Adriatice un şir de vile pretinse „case de vacanţă” ale unor proprietari ruşi.

Observaţiile unor strategi militari din Muntenegru şi de pe plan internaţional privind şirul acestor vile ruseşti sunt acelea după care oricând aceste vile pot fi transformate în pichete militare (care să găzduiască un număr mare de trupe militare ruseşti). Cu toate că dă impresia unei exagerări, Administraţia de la Podgoriţa consideră mai prudent ca aceste vile să fie în mod continuu considerate drept obiective strategice ale Rusiei. Pentru a împiedica orice acte de acest gen, cu caracter militar, vilele ruseşti sunt urmărite îndeaproape de către organele de securitate ale poliţiei de coastă.

Observaţiile strategilor militari se bazează şi pe faptul că Administraţia de la Moscova a solicitat în urmă cu mai mulţi ani „dreptul” de a construi o bază militară rusească în portul Bar[2].

Asemenea solicitări şi planuri nu constituie strategii şi metode de dată recentă, ele au fost practicate şi în urmă cu ani de zile când au fost susţinute de către Slobodan Miloşevici care (la 26 Aprilie 1999) trimisese 1.500 de trupe în Muntenegru, din care circa 500 erau formate din rezervişti şi care fuseseră trimişi în portul Bar, iar alţi 1.000 de soldaţi fuseseră trimişi în alte zone, în special în munţii Republicii şi în zonele de graniţă cu Croaţia.

Un asemenea fapt a fost foarte puţin menţionat şi comentat de către mass-media iugoslavă la data respectivă, dar de care s-a aflat ceva mai târziu.

Ştirile publicate în diverse ziare străine confirmau că în desfăşurarea unor astfel de acţiuni unii ofiţeri ai armatei iugoslave staţionaţi în Muntenegru au refuzat să se supună ordinelor de la Belgrad devenind loiali Muntenegrului.

Ziarul britanic „The Independent” a prezentat la timpul respectiv faptul că un avocat care reprezenta interesele activităţii portului Bar declara (la Londra -n.n.), pe baza unor informaţii culese zi de zi, că soldaţii iugoslavi primiseră ordinul să preia controlul asupra instalaţiilor portuare de depozitare a petrolului care existau la data respectivă în zona portului şi care puteau asigura rezervele de petrol necesare pentru o perioadă de peste două luni.

Întrebarea multor corespondenţi de presă era dacă această dispoziţie dată de Comandantul suprem al armatei iugoslave – Miloşevici, a fost o decizie personală sau i s-a cerut să acţioneze la comanda Moscovei (el fiind total aservit acesteia)?

Ca răspuns la această tentativă militară a iugoslavilor, cei 1.800 de muncitori care lucrau la data aceea în portul Bar au primit aprobarea din partea guvernului Muntenegru de a purta şi de a folosi arme în vederea apărării instalaţiilor portuare. În aceleaşi zile, alt ziar britanic „The Daily Telegraph” informa publicul că Prim Ministrul Milo Đukanović (n. 1962) a făcut apel la ţările occidentale de a opri orice embargo asupra petrolului destinat Muntenegrului.

După opinia unor analişti politici şi a unor economişti, asigurarea securităţii naţionale poate fi considerată ca o primă condiţie a dezvoltării economice a unei ţări.

De asemenea unii experţi economişti consideră că securitatea naţională este cea care favorizează dezvoltarea economică sau, prin dezvoltarea economică se poate asigura crearea şi acţiunea unei securităţii naţionale corespunzătoare.

După opinia mea ambii factori au o influenţă reciprocă şi, mai mult decât atât, nu pot exista unul fără celălalt.

Sunt cazuri în care asigurându-se o securitate naţională corespunzătoare se oferă o siguranţă şi o încredere a populaţiei în conducerea ţării şi ca atare forţa de muncă şi diferiţii investitori îşi pot desfăşura diferitele activităţi economice cu mai multă încredere şi chiar cu o reală pasiune legată de principiile democraţiei şi a stabilităţii naţionale. Asemenea stimulente asigură plata taxelor faţă de stat şi ca urmare, asigurarea fondurilor necesare pentru consolidarea forţelor destinate securităţii naţionale.

Sunt de asemenea cazuri (cum ar fi şi situaţia Republicii Moldova – n.n.) în care date fiind subdezvoltarea economică şi sărăcia populaţiei, oricât de mult este sprijinită de o oarecare securitate naţională a unor factori interni, dezvoltarea economică nu poate să-şi dovedească eficacitatea din cauza sărăciei, a lipsei de fonduri şi a unei grave corupţii ce se manifestă la diversele nivele ale conducerii economice.

Economiştii analişti şi specialiştii în domeniul finanţelor consideră Muntenegru ca fiind un stat cu venituri medii-superioare, ceea ce i-a permis înrolarea într-o serie de organizaţii internaţionale printre care: Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)[3], Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

Muntenegru este un stat membru al ONU, al Consiliului Europei, al Acordului Central European pentru Liberul Schimb şi membru-fondator al Uniunii Mediteraneene; de asemenea este unul dintre statele candidate pentru a adera la Uniunea Europeană şi NATO.

Evoluţia economică a Statului Muntenegru de la data declarării independenţei sale (faţă de Serbia), în anul 2006, şi în special după promulgarea Declaraţiei de Independenţă în Parlamentul Muntenegrului de la 3 iunie 2006 (în urma referendumului ce a avut loc la 21 mai 2006) a facilitat Guvernului Republicii Muntenegru a-şi asuma competenţele definirii şi realizării politicii externe a Muntenegrului ca un subiect de drept internaţional şi ca stat suveran.

În principal economia Muntenegrului era bazată pe sectorul serviciilor care (în urmă cu circa 10 ani) reprezenta 72,4% din PIB, sectorul industrial reprezenta circa 18% şi agricultura circa 10%.

Industria Muntenegrului include metalurgia, mineritul şi producerea de bunuri de consum.

În agricultură predomină producţia de cereale şi creşterea animalelor.

Resursele naturale ale Muntenegrului includ: petrol, gaz, cărbune, antimoniu, cupru, nichel, aur, pirită şi crom[4].

Aceste resurse şi extracţia lor au atras în ultimele decade un număr destul de mare de investitori străini şi autohtoni.

În prezent Muntenegru îşi concentrează eforturile spre finalizarea diverselor aspecte specifice unei economii bazate pe sistemul pieţei libere. Cu sprijinul acordat de către FMI şi a consultanţelor economice a ajuns ca PIB-ul nominal în anul 2009, de exemplu, să fie de 4,114 miliarde dolari, ceea ce exprimat în dolari pe cap de locuitor era de 10,527 dolari.

Adoptarea unilaterală a monedei euro şi aplicarea unora dintre avantajele pieţei libere i-au permis atragerea de noi fonduri apreciabile din punct de vedere valoric din partea unor investitori străini şi autohtoni.

Analizele Băncii Mondiale au confirmat pe de o parte că Muntenegru a fost singura ţară din Balcani care şi-a sporit cantitatea de investiţii străine directe, dar este considerată ca fiind deosebit de sensibilă la orice şoc economic extern.

Cu toate că a fost afectată, ca majoritatea ţărilor lumii, de criza economică din 2008, a ieşit după doi ani din situaţia de criză şi din 2013 îşi continuă progresul în domeniul creşterii economice.

În ultima decadă Muntenegru dovedeşte manifestarea unor progrese în drumul spre integrarea europeană, iar acest lucru se împleteşte cu necesitatea demarării unor activităţi deosebit de importante pentru refacerea şi modernizarea sistemului infrastructurii care nu este încă la nivelul cerinţelor standardelor UE.

Această preocupare a fost stimulată începând cu anul 2010 când a devenit una dintre ţările candidate pentru aderarea la Uniunea Europeană şi în special după luna iunie 2012 când Consiliul European a adoptat cadrul de negocieri de aderare[5]. În acelaşi timp se remarcă suportul acordat de Uniunea Europeană prin crearea unei Comisii (cu un program precis specific), de iniţiere în vederea consolidării capacităţilor administrative cu obiectivul de sprijinire a tranziţiei spre o ţară democratică şi dezvoltată din punct de vedere economic.

Asistenţa acordată de UE se referă la o formă financiară, prin intermediul instrumentului de asistenţă financiară, şi o formă nefinanciară, prin mecanismele unor dialoguri politice.

Datele furnizate de către Uniunea Europeană confirmă că în perioada 2007-2013, de exemplu, UE a alocat statului Muntenegru o asistenţă financiară (destinată sprijinirii ţării din punct de vedere economic), în valoare de 235,7 milioane euro. Din această sumă, 76% a fost alocată şi contractată până la sfârşitul anului 2015, iar în continuare, până în 2020, alocările financiare se vor ridica la 270,5 milioane de euro.

Totodată în documentele UE se menţionează că Muntenegru are acces la programele şi proiectele finanţate în cadrul programelor cu beneficiari multipli care acoperă întreaga regiune a Balcanilor de Vest şi Turcia.

Evoluţia şi prognoza economică pentru anul 2017 este prezentată de către instituţiile specializate pe probleme de prognoză după cum urmează:

Evoluţia şi prognoza la nivel Macroeconomic pentru perioada 2013-2017 (%)

Preocuparea pe care UE şi-a stabilit-o pentru ajutorarea statului Muntenegru în drumul acestei ţări spre obţinerea calităţii depline de membru a UE se reflectă şi în evaluările asistenţei financiare şi nefinanciare oferite de UE în perioada 2007-2013, dacă şi-a atins obiectivele asumate şi şi-a dovedit aplicarea în mod eficace în vederea consolidării capacităţilor administrativ-economice ale ţării.

Din datele prezentate în tabelul alăturat rezultă că progresele făcute de Muntenegru au fost şi sunt în continuare destul de lente în anumite domenii-cheie. Asistenţa acordată de UE şi-a adus contribuţia la consolidarea capacităţii economice a statului Muntenegru; totodată rezultă că UE a stabilit iniţial un număr de 19 proiecte care urmau să fie dezvoltate de către Administraţia Muntenegru; dintre acestea 12 au făcut obiectul unei analize amănunţite prin care s-a dovedit că eficacitatea sprijinului acordat a fost destul de limitată în special din cauza autorităţilor administrative ale Muntenegrului care nu utilizaseră pe deplin avantajele unora dintre aceste fonduri sau nu acordaseră o atenţie corespunzătoare consolidării capacităţilor administrativ-economice.

Datele statistice prezentate de către Banca Centrală a UE în 2014/2015 confirmă acordarea primului set de fonduri pentru perioada 2007-2013, pe diverse domenii de activitate. Dintre aceste fonduri cele mai multe, într-o proporţie de 19%, au fost îndreptate spre sectorul administrativ care trebuie să fie supus unui program de refacere şi lichidare într-un timp cât mai scurt a elementelor infracţionale existente încă la diversele nivele economice.

Fondurile alocate statului Muntenegru în perioada 2007-2013

După lichidarea primelor aspecte ale corupţiei, fondurile acordate în continuare sectoarelor social-economice (cum ar fi de exemplu: agricultura şi dezvoltarea rurală sau dezvoltarea socială) vor fi în creştere.

Rezultatele analizelor efectuate de către Comisia Europeană stabilită au evidenţiat că în pofida diverselor acuzaţii (de fraude din domeniul electoral şi a boicotului parlamentar din partea unora dintre partidele din opoziţie), Muntenegru a rămas o ţară stabilă în anii care au urmat începerii negocierilor de aderare la UE.

Cu toate că Muntenegru se confruntă încă cu o nevoie stringentă de reforme (de aceeaşi natură ca şi restul ţărilor din regiunea Balcanilor în general şi a celor din Vest în mod special), cum ar fi cele în ceea ce priveşte administraţia publică şi combaterea corupţiei, Muntenegru este considerat ca fiind statul cel mai avansat în ceea ce priveşte procesul de aderare la structura social-economică şi politică a UE.

Împotriva oricăror forme de manifestare a opoziţiei ruseşti la eforturile Muntenegru de a se apropia de UE şi de NATO, Moscova a folosit tot felul de acte printre care:

• folosindu-se de gradul de corupţie existent s-a pretat la acordarea de mite unor salariaţi superiori ai administraţiei,
• instigarea unor cozi de topor muntenegreni pentru demonstraţii anti-statale,
• avertizarea administraţiei de la Podgoriţa că aderarea la UE şi NATO constituie o provocare la adresa Moscovei.

Lansarea unor asemenea acţiuni şi a unor afirmaţii făcute de către Moscova referitoare la planurile de apropiere a Muntenegrului de UE şi NATO a primit o ripostă hotărâtă care confirmă pe de o parte dorinţa poporului muntenegrean pentru dezvoltarea economică şi a unei vieţi mai bune, precum şi dorinţa de asigurare a unei vieţi mai liniştite sub un control al securităţii naţionale, sprijinită de forţele NATO.

Pe de altă parte confirmă opinia experţilor şi analiştilor politici după care extinderea NATO în Europa şi consolidarea unei ţări care nu va mai putea ajunge din nou sub influenţa rusească sunt semne de pierdere a unui teren ce era de aşteptat să devină o „nouă Crimee”.

Afirmaţiile împotriva candidaturii Muntenegrului ca cel de al 29-lea membru al NATO reprezintă de fapt o încălcare flagrantă chiar de către Federaţia Rusă a Declaraţiei Internaţionale semnate în urmă cu circa şase ani (în decembrie 2010), la Reuniunea la nivel înalt a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), ce a avut loc la Astana, Kazahstan, şi unde toate ţările membre au semnat Declaraţia care includea ideea după care:

„Ne reafirmăm dreptul inerent al fiecărui stat participant de a fi liber să-şi aleagă sau să-şi schimbe aranjamentele de securitate, inclusiv tratatele de alianţă”.

Cele de mai sus confirmă opinia după care în relaţiile intra-europene preşedintele Putin şi-a schimbat în ultimii ani punctul de vedere şi şi-a redus setul instrumentelor diplomatice la un singur cuvânt: intimidare.

Exemplul cel mai concret care confirmă aceeaşi idee de mai sus este acela prin care Rusia a ameninţat şi alte ţări printre care şi Danemarca cu atacarea cu rachete nucleare în ipoteza în care această ţară s-ar alătura sistemului de apărare antirachetă al Alianţei.

Tot odată pregătirea şi a altor potenţiali membrii ai NATO cum este cazul Suediei şi Finlandei a atras după sine ameninţarea cu unele consecinţe militare la care vor fi supuse în cazul în care ar accepta oferta de intrare în NATO.

Prin modul de manifestare a politicii Federaţiei Ruse, ne găsim în faţa unei ecuaţii cu doi factori, în care unul dintre ei (dezvoltarea economică) este sub influenţa directă a celuilalt (securitatea naţională).

În prezent, dinamica fenomenelor economice şi sociale ale statului Muntenegru. precum şi mutaţiile care se produc în lume impun adaptarea unor strategii proprii de securitate bazate pe cooperarea cu instituţiile ce posedă mari capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor acestor fenomene şi mutaţii.

Pentru Muntenegru, ca şi pentru alte ţări balcanice sau din alte colţuri ale lumii, adaptarea unor sisteme naţionale de securitate trebuie să fie urmărită în funcţie de multiplele riscuri şi efectele provocate prin mutaţiile ce au loc în structura politică mondială. Trebuie să se ţină seama de relaţiile ce se desfăşoară şi se modifică cu mare viteză între marile puteri economice, politice şi militare care urmăresc în principal diverse interese proprii, în anumite zone, pe termen scurt sau lung.

După unele observaţii ale analiştilor politici şi militari, securitatea statului Muntenegru, care este un stat mic şi cu o populaţie restrânsă ca număr, trebuie privită şi analizată în funcţie de posibilităţile şi necesităţile imediate şi pe termene mai lungi ale acestui stat şi în directă corelaţie cu sprijinul oferit de către diversele structuri economice, politice şi militare existente pe plan mondial.

În acest sens trebuie avute în vedere şi trebuie ţinut cont de posibilităţile de care dispune acest stat, de necesităţile interne şi de factori de influenţă internaţională.

Aprecierile unor autori cunoscători ai diverselor aspecte legislative şi a unor aspecte social-politice şi economice ale statului Muntenegru, precum şi a evoluţiei mondiale din punctul de vedere al globalizării impun reanalizarea cât mai urgentă de către factorii cu puteri decizionale la nivel naţional a unora dintre elementele esenţiale pentru societatea muntenegreană.

Dintre multiplele aspecte reamintim:

• definirea intereselor naţionale de securitate, cu referire specială la asigurarea independenţei naţionale, a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a păstrării tuturor valorilor ţării, în directă corelaţie cu principiile Cartei ONU,
• stabilirea obiectivelor social-economice şi politice care impun alegerea anumitor forme de manifestare a protecţiei acestor interese naţionale,
• cunoaşterea şi evaluarea permanentă a factorilor de risc existenţi pe plan intern şi internaţional şi pe baza acestora asigurarea anumitor elemente de optimizare a capacităţilor de apărare naţională,
• stabilirea de către factorii de decizie la nivel naţional şi ai diverselor structuri locale a celor mai adecvate şi diversificate mijloace de securitate în directă corelaţie cu principiile constituţionale şi ale democraţiei,
• asigurarea tuturor elementelor destinate dezvoltării societăţii civile şi a claselor ei sociale (din punctul de vedere al protecţiei şi asigurării condiţiilor de îngrijire medicală, educaţională, cele de dezvoltare a mediului înconjurător, al cercetării şi dezvoltării, de protecţie şi dezvoltare a diverselor forme ale culturii şi artei, a relaţiilor interetnice şi multiculturale),
• dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate cu ţările din imediata apropiere şi a altor ţări de pe plan mondial,
• antrenarea întregii populaţii la implementarea şi asigurarea obiectivelor strategiei de securitate.

Din toate aceste aspecte menţionate se poate desprinde ideea, după cum am amintit, că principalele probleme ale securităţii statului Muntenegru sunt bazate pe cele de natură economică şi invers.

Rezolvarea cu predilecţie a diverselor probleme economice va oferi întregii naţiuni un nou spirit care se va reflecta în creşterea calităţii vieţii, lichidarea unora dintre inegalităţile sociale şi scăderea procentului populaţiei care trăieşte în sărăcie. La toate acestea se va adăuga speranţa în asigurarea şi menţinerea unei securităţi naţionale care să ferească Muntenegru de orice alte acţiuni ale unor grupuri extremiste ce pot afecta întreaga viaţă social-politică şi manifestarea libertăţilor democratice.

După cum se poate remarca, anii care au urmat după obţinerea independenţei naţionale au contribuit la identificarea diverselor aspecte ale vieţii social-economice care au îngreunat dezvoltarea economică şi totodată găsirea unor soluţii care să contribuie la obţinerea unei relansări din punct de vedere economic şi ajungerea statului Muntenegru la criteriile unei economii competitive.

Referindu-se în mod special la situaţia actuală existentă pe plan mondial, prim ministrul Đukanović, în discursul ţinut la cea de a 71-a sesiune a Naţiunilor Unite, a spus:

„Din păcate, comunitatea internaţională nu este în măsură să prevină sau să oprească vărsarea de sânge, crimele şi suferinţele milioanelor de oameni din întreaga lume … Muntenegru îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de deteriorarea securităţii şi a situaţiei umanitare … care are repercusiuni … la nivel global” …

Îngrijorarea statului Muntenegru şi condamnarea acţiunilor agresive ce se desfăşoară pe plan mondial pot lua proporţii deosebit de grave şi în orice moment ar putea afecta şi viaţa poporului muntenegrean; din acest punct de vedere se simte într-un mod şi mai arzător necesitatea suportului NATO şi sprijinului UE.

Cu sprijinul UE în privinţa obţinerii fondurilor necesare şi a unui ghidaj economic spre progres, precum şi printr-un suport militar de asigurare a securităţii naţionale din partea NATO, Muntenegru, mai mult ca sigur, va avea oportunitatea de a ajunge la un nivel superior al dezvoltării, faţă de cel actual.

Politologii şi analiştii specialişti în prognoze economice consideră că procesul de integrare în UE şi NATO constituie pentru Muntenegru două etape deosebit de importante în asigurarea securităţii şi dezvoltarea economică care trebuie să se desfăşoare concomitent şi într-un timp cât mai scurt posibil.

Bibliografie selectivă

1. Anderson, Richard – Postcommunism and the Theory of Democracy, Princeton University Press, New Jersey, 2001
2. Baily, Martin Neil and Kirkegard, Jacob – Transforming the European Economy, Washington Institute for International Economics, Washington C., 2004
3. Banac, Ivo – The National Question in Yugoslavia: Origins, History, Politics, Cornell University Press, Sage house, Ithaca, NY, 1984
4. Bibow, J. – Germany and the Euroland Crisis: The Making of a Vulnerable Haven, Working Paper No. 767, Levy Economics Institut, Bard College, New York, NY, 2013
5. Bugajski, Janusz – Russia’s New Imperialism, Praeger, Ewtport, Connecticut, USA, 2004
6. Clark, K. Wesley – Waging modern WAR, Public Affairs, New York, 2001
7. Dukanovic, Milo – Speech at General Debate of 71st session of UN General Assembly, New York, Sept. 2016
8. Judah, Tim – Serbs, Historym Myth & the Destruction of Yugoslavia, SX Composing DTP, Raylrigh, Esex, U.S.A.1962,
9. Lucas, Edward – The New Cold War, Palgraven McMillan, New York, 2009
10. Roxburg, Angus – The Strongman: Vladimir Putin and Struggle for Rusia, I.B Tauris & Co. Ltd, London (UK), 2013
11. Shore, Cris – Buiding Europe: The Cultural Politics of European Integration, Routledge, London, 2000
12. Vibert, Frank – Europe Simple Europe Strong; The Future of Europe Governance, Polity Press, Cambridge, UK, 2001
13. BBC News, – Montenegro declares independence, 4 iunie 2006
14. *** – European Commission. Economic and Financial Affairs. 2009-2011
15. *** – EU Economic Governance. Various publications, Brussells, 2010
16. *** – Enciclopedia popoarelor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006

* analist economie mondială, SUA

[1] Forţele militare ale Muntenegrului sunt compuse din forţele militare ale infanteriei, ale marinei, aviaţiei şi trupe speciale

[2] Portul Bar fiind considerat un punct strategic important, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, armata germană a minat acest port şi l-a distrus aproape complet. Reconstrucţia lui a început în 1950 şi prima fază a reconstrucţiei a fost gata în 1965. Renovarea acestui port a început în 1981, iar în prezent acest port are capacitatea de a asigura transporturi care se ridică la peste 5 milioane tone. Chiar dacă în prezent operaţiunile financiare ale portului sunt socotite ca fiind neprofitabile pentru Muntenegru, guvernul consideră posibilitatea asigurării unor noi pieţe, să ridice productivitatea operaţiunilor portuare şi eficienţa lui.

[3] OMC – organizaţie internaţională care supervizează un număr mare de acorduri care definesc „regulile comerciale” dintre statele membre. OMC este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor şi comerţului” şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului internaţional.

[4] Sursa: http://www.slideshare.net/profudegeogra23/muntenegru

[5] Conform documentaţiei Consiliului European, până la sfârşitul anului 2015 au fost deschise 22 din cele 35 de proiecte de „negocieri” şi două s-au închis pentru un timp provizoriu.