Dumitru BORŢUN

Termenul de globalizare a început să fie folosit prin anii ’60 ai secolului trecut, când filosoful canadian Marshall McLuhan a vorbit pentru prima dată despre „satul global”, care s-ar fi născut în urma apariţiei şi generalizării televiziunii. El a fost preluat imediat de strategii geoeconomiei pentru a exprima concepţia acestora asupra lumii ca sistem (ca „totalitate de organizat”). Termenul de mondializare a fost lansat de autorii francezi ca sinonim al termenului „globalizare” (prea american pentru gustul lor), dar în general este utilizat pentru a exprima dimensiunea geografică a unor procese subsidiare globalizării (de pildă, dezvoltarea telecomunicaţiilor).
Înainte de folosirea expresă a termenului, o serie lungă de autori, analişti subtili ai noii societăţi au vorbit despre globalizare avant la lettre, fără să o numească neapărat aşa; ei i-a fost dedicată o întreagă literatură specializată, din care zeci şi zeci de volume au fost traduse în româneşte. Dar ceea ce se ştie mai puţin este că primii gânditori moderni care au vorbit despre globalizare au fost Karl Marx şi Friedrich Engels. Iată cum descriau ei, în 1848, mondializarea civilizaţiei, pe care o vedeau ca pe o expresie a rolului „cât se poate de revoluţionar” al burgheziei în istorie: „Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pământesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni. Burghezia a dat, prin exploatarea pieţei mondiale, un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din toate ţările. Spre marea mâhnire a reacţionarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul naţional, străvechile industrii naţionale au fost distruse şi continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sunt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine chestiune vitală pentru toate naţiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenite din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse nu sunt consumate numai în propria ţară, ci în toate continentele. Locul vechilor necesităţi, satisfăcute prin produsele ţării respective, îl iau necesităţi noi, pentru satisfacerea cărora e nevoie de produse ale ţărilor celor mai îndepărtate şi ale climatelor celor mai variate. În locul vechii izolări locale şi naţionale şi al satisfacerii necesităţilor cu produse proprii se dezvoltă schimbul multilateral, interdependenţa multilaterală a naţiunilor. Şi acest lucru e valabil atât pentru producţia materială, cât şi pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin din ce în ce mai cu neputinţă şi din numeroasele literaturi naţionale şi locale ia naştere o literatură universală.
Dar să fi început acest proces abia în epoca modernă? Trecând totul în contul burgheziei, Marx şi Engels lasă falsa impresie că acest proces ar fi început abia odată cu epoca modernă. Cum se explică această „eroare de perspectivă”, pe care istoricii o numesc „prezenteism”? Cum au putut Marx şi Engels, doi gânditori redutabili, să reducă universalizarea la epoca modernă? În viziunea mea, globalizarea este doar actualul stadiu al unui proces istoric care datează de la începuturile umanizării societăţii (sau ale socializării omului). Mă refer la procesul de universalizare a istoriei, care înseamnă tendinţa obiectivă, necesară – deci inevitabilă – de înlocuire a cadrului local cu un cadru mai larg al dezvoltării socio-umane2. Atunci când gintele au format primul trib începea universalizarea istoriei. Ulterior, triburile au format popoare, iar popoarele au format naţiuni; în secolul XIX, supranumit „secolul naţiunilor”, acestea s-au afirmat în cadrul statelor-naţiune, dar, concomitent, au devenit interdependente, organizându-şi unele dintre activităţi în structuri internaţionale.