Radu SĂGEATĂ
„Le Kosovo, qui, depuis 1945, est une „province autonome” de la République de Serbie, est situé au nord-est de l’Albanie. Il est aujourd’hui peuplé à 82% d’Albanais musulmans, tandis que les Serbes n’y sont plus que 10%. Ce bassin de plaines encadrées de montagnes se trouve sur un important axe de circulation méridien, variante de celui qui, par le sillon Morava-Vardar, relie la mer Égée au Danube. D’autres routes, vers Sarajevo par le Sandjak et vers l’Adriatique, étaient importantes à l’époque ottomane. Le problème géopolitique majeur de Kosovo est d’être revendiqué avec passion par deux nationalismes concurrents, celui des Serbes et celui des Albanais. Les Serbes font état de droits historiques, dans la mesure où le Kosovo fut aux XIIIe et XIVe siècles le cœur du royaume de Serbie fondé par la dynastie des Nemanjić, où il vit une floraison rare de monuments religieux et où il abrita la patriarchie de Peć, autorité suprême de l’Église nationale serbe. Leurs historiens estiment que les Serbes peuplaient alors que le Kosovo en grande majorité, et que leur affaiblissement fut dû aux persécutions infligées par le pouvoir ottoman et par ses alliés, les Albanais islamisés. L’élément albanais se serait ainsi renforcé, notamment après la Grande Migration serbe de 1690 vers le contrées danubiennes, mais ne serait devenu majoritaire qu’au XXe siècle. Les Albanais ripostent en affirmant que, descendants des Illyriens, ils sont les plus anciens habitants du lieu, qu’ils y sont majoritaires de longue date et que la Conférence des ambassadeurs (Londres, 1913) bafoua le droit du peuple albanais en attribuant le Kosovo à la Serbie et au Monténégro qui l’avaient conquis sur l’Empire ottoman lors de la première guerre balkanique (1912)”.
Coutau-Bégarie, Hervé (1995), Kosovo
Cuvinte-cheie: fragmentare teritorială, naţionalisme, albanezi, sârbi, recunoaştere internaţională, Kosovo.
Configuraţia actuală a lumii, funcţionalitatea şi stabilitatea acesteia sunt rezultatul a două categorii de procese, aparent contradictorii: integrare şi fragmentare. Tendinţelor de integrare prin coeziunea în jurul unor obiective economice şi/sau politice comune, în urma cărora iau naştere organizaţiile de cooperare internaţională sau regională, li se opun tensiunile etnice şi identitare care conduc la fragmentare, prin crearea de state naţionale şi dezmembrarea celor multinaţionale. Extrapolată la nivelul Europei, ambivalenţa dintre integrare (prin sporirea rolului Uniunii Europene) şi fragmentare (prin afirmarea identităţii etnice şi culturale a regiunilor şi subnaţiunilor) constituie una dintre marile provocări pe care le au de parcurs statele în noua arhitectură geopolitică a începutului de mileniu.
Fragmentările induse de diferenţierile etnice şi religioase constituie cele mai importante surse potenţiale generatoare de insecuritate.
Configurată după modelul spaţial sovietic şi dorindu-se un nucleu regional de putere în Balcani, fosta Iugoslavie a împărtăşit, odată cu prăbuşirea comunismului, soarta URSS. Fragmentarea etnică şi frontierele trasate arbitrar, fără a se ţine cont de configuraţia etnică, au generat rând pe rând conflicte care au afectat toate fostele republici iugoslave, dar mai ales pe cele eterogene etnic (Bosnia şi Herţegovina) sau cu puternice minorităţi naţinale (Croaţia, Macedonia şi Serbia).
Independenţa provinciei sârbe poate constitui astfel un precedent care să antreneze tendinţe centrifugale şi în alte regiuni europene (şi nu numai), cu identitate etnică şi culturală distinctă (Abhazia, Osetia de Sud, Kurdistan, Transnistria, Nagornâi-Karabah, Kurdistan, dar şi în Ţara Bascilor, Catalonia sau Flandra Belgiană…).
Sârbii consideră Kosovo ca fiind leagănul spiritualităţii poporului sârb, argumentând vechimea prezenţei lor în Kosovo (sec. XII), dar şi faptul că acestă provincie a constituit nucleul statului medieval sârb în timpul dinastiei Nemanjić, aici a avut centrul patriarhia ortodoxă sârbă (Patriarhia de la Peć) începând din sec. XIV (1386) până în 1766 când a fost desfiinţată, iar la Prizren, în sudul regiunii, a fost curtea imperială şi centrul politic al Regatului Sârbilor în timpul domniei ţarului Ştefan Dušan (1331-1355), când acesta a atins extensiunea teritorială maximă.
În virtutea acestor considerente, considerăm că suntem îndreptăţiţi să înclinăm balanţa în favoarea unui răspuns afirmativ: DA, România are mai multe motive să recunoască independenţa Kosovo, decât să o respingă.
