Motto:
”Nu cunosc nici o operă mare născută din prudenţă”
Octavian Paler

Domnul Academician Marius Peculea este un om pe care ţi-ai dori să-l ai mereu în preajmă ca să-l poţi asculta la nesfârşit, să-ţi transmită puţin din charisma şi modestia lui, să te încălzeşti cu vocea şi cu privirea lui, să te molipseşti de pasiunea lui de cercetător neobosit, să afli cum transformă ideea în realitate, să-ţi explice cum se formează şi se conduce o echipă, să-ţi fie şef, coleg, prieten, mentor, sfătuitor. Este un gentleman desăvârşit şi are o personalitate puternică. Dialogul nostru a avut loc într-o însorită zi de toamnă, în apartamentul său situat într-un bloc de lângă Mall Vitan. Locuieşte singur şi are un prieten devotat: căţelul Max, care este deştept, educat, răbdător şi care înţelege tot ce-i spune stăpânul lui. M-a rugat să-i spun pe nume, adică Peculea, nu domnule academician, aşa cum începusem. Am preferat să-i spun domnule profesor şi a fost de acord. Vorbeşte cu plăcere despre cercetare, pasiune, apa grea, izotopi, tritium, deuterium, criogenie, despre oameni, echipă şi experimente ştiinţifice, despre procese tehnologice care, din păcate, nu se mai fac astăzi la noi. Vorbeşte cu o voce caldă, cu un uşor şi plăcut accent ardelenesc, cu tonalităţi care urcă şi coboară, ajungând uneori până la şoaptă, în funcţie de firul şi suspansul poveştii. Vorbeşte atât de curgător şi cu atâta pasiune, încât uneori îmi este greu să-l întrerup.

Elena Ratcu: Domnule profesor, suntem în 15 septembrie şi a început şcoala, cu noi generaţii de elevi, de absolvenţi de licee şi facultăţi. Tineri care, proaspăt licenţiaţi, de multe ori nu pot fi angajaţi în producţie pentru că… » nu au experienţă». Nu mai există perioada de stagiatură din trecut, când absolvenţii, proaspăt angajaţi, aveau la dispoziţie trei ani pentru a se putea integra şi perfecţiona la locul de muncă. Cum obişnuiaţi dumneavoastră, ca director al Uzinei ”G”, să-i abordaţi pe tinerii proaspăt repartizaţi la Uzina din Râmnicu Vâlcea?

Marius Peculea: La Uzina ”G” eu am început activitatea cu tineri absolvenţi de facultate. La mine nu exista stagiatură, ci intrai în activitate din prima zi de muncă. Toţi au lucrat pe bază de programe zilnice, pe care eu le controlam cu mare atenţie. La început le dădeam câte o lucrare serioasă, dar făceam astfel încât ei să aibă succes. Este foarte important să ai succes la prima lucrare, pentru că primul eşec la început de carieră te poate marca pe viaţă. Când Pavel Alexeevici Cerenkov, un rus care a luat premiul Nobel pentru descoperirea şi explicarea ”fenomenului albastru” din baia reactorului, a fost întrebat care este secretul succesului său, a răspuns: ”Am reuşit să-mi depăşesc toate eşecurile”. Atunci când faci cercetare, ştii de unde să porneşti şi ştii unde vrei să ajungi, dar nu cunoşti drumul. şi porneşti! Dar n-ajungi întotdeauna în linie dreaptă acolo. Pe drum poţi schimba direcţia, pentru că uneori trebuie să-ţi schimbi ideea sau concepţia iniţială, iar drumul nu mai merge drept şi, uneori, e brăzdat de eşecuri. Dar tu trebuie să ajungi la capătul drumului cu orice preţ. Depinde de puterea fiecăruia a nu ieşi dincolo de drum.

E.R.: Sunteţi un manager înnăscut. Acum există facultăţi, cursuri, cărţi şi manuale de management, însă managementul rămâne parcă o noţiune abstractă. Fără şcoli de specialitate, dumneavoastră aţi ştiut să lucraţi cu oamenii, să-i mobilizaţi, să vi-i apropiaţi, să formaţi echipe…

M.P.: Eu refuz cuvântul ”manager” în cercetare. Un cercetător este o persoană care trăieşte în viitor, el nu trăieşte în prezent. El vede numai înainte. Directorul de la cercetare nu este manager. Problema lui de bază trebuie să fie omul şi permanenta sa legătură cu omul. Managerul este o persoană care face bani, ori cercetarea nu face bani, ea cheltuieşte bani.

E.R.: Da, însă trebuie să ai un anume talent ca să ştii să lucrezi cu omul…

M.P.: Talentul ţi-l dă Dumnezeu, dar talentul este brut şi trebuie prelucrat. Şcoala este cea care-l prelucrează pe om. De exemplu, la producerea apei grele e uşor să ajungi la concentraţia de 98%, dar de la 98% până la 99%, cât trebuie pentru reactor, este foarte dificil de ajuns. Înseamnă muncă multă şi finisare. Aşa este şi la om. Talentul are formă brută, dar trebuie muncit şi finisat.

E.R: Înainte de a veni la întâlnirea cu dumneavoastră m-am documentat cu privire la activitatea pe care aţi desfăşurat-o şi iată ce am aflat: Sunteţi născut pe 13 aprilie 1926, sunteţi licenţiat al Facultăţii de Electromecanică din cadrul Şcolii Politehnice de la Timişoara, aţi obţinut doctoratul în 1966 cu teza ”Studiul termodinamic al coloanelor de separare în flux continuu cu trei fluide şi temperaturi diferite de reacţie”, iar în 1974 aţi primit titlul de doctor docent în ştiinţe. Iniţial aţi fost numit asistent la Institutul de Mecanică de la Cluj, apoi aţi lucrat la Uzina ”Tehnofrig” din Cluj. În 1959 aţi devenit cercetător al Institutului de Fizică Atomică din Cluj, unde aţi condus Laboratorul de Separări Izotopice. În 1970 aţi fost numit director la Uzina ”G” din Râmnicu Vâlcea, prima unitate nucleară din România. Numele dumneavoastră este legat de studierea, experimentarea, proiectarea şi realizarea Uzinei de Apă Grea, folosind procedee originale şi soluţii conceptuale cu caracter de premieră mondială. Aveţi 30 de brevete de invenţii, unele premiate la Saloanele Internaţionale, aţi scris peste 300 de cărţi, studii, articole şi comunicări în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate. Sunteţi expert al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică de la Viena, membru al Academiei de Ştiinţă şi Artă din Salzburg din 1966, membru fondator al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (1997), doctor honoris causa al Universităţilor din Cluj Napoca, Bucureşti, Craiova, Oradea, Constanţa, Timişoara, Galaţi şi aţi fost secretar general al Academiei Române. Sunteţi de asemenea cetăţean de onoare al municipiilor Cluj Napoca (1996) şi Râmnicu Vâlcea (2008). Sunteţi decorat cu patru ordine de merit şi cu Ordinul Naţional pentru Merite Deosebite în grad de mare ofiţer. Sunteţi savantul de renume mondial care a contribuit decisiv la apariţia centralelor nucleare. Este copleşitor pentru un singur om.

M.P.: Să ştiţi că pentru mine, care sunt ardelean, a fost o mare onoare să fiu declarat cetăţean de onoare al oraşului Râmnicu Vâlcea în 2008.

E.R.: Iar pentru mine este o şi mai mare onoare şi o plăcere deosebită să vă am alături la acest dialog de suflet. Să începem cu începutul. Ascultându-vă părinţii, nu aţi urmat cursurile Facultăţii de Fizică, aşa cum aţi fi dorit, ci cursurile Facultăţii de Electromecanică din cadrul Universităţii Politehnica din Timişoara. De unde această pasiune pentru fizică?

M.P.: Când, în 1944, după bacalaureat, tata m-a întrebat ce vreau să urmez, i-am răspuns fără ezitare: ”Fizica”. ”Cu fizica o să ajungi profesor la liceu sau asistent la universitate. Profesorii sunt rău plătiţi şi abia trăiesc de azi pe mâine. De ce nu-ţi iei tu o meserie practică, ca să poţi trăi decent?” m-a întrebat tata. Atunci am ales Politehnica. La început am vrut fizică, pentru că în 1939 deja începuseră primele descoperiri ale fisiunii nucleare şi mă pasiona domeniul acesta. La cercul de fizică de la liceu mă angajasem să-i informez pe colegi despre cercetările în domeniul fisiunii nucleare. Toată viaţa am lucrat la stat, niciodată la particular. Însă Râmnicu Vâlcea a fost pentru noi o oază scutită de anumite convenţii şi intruziuni. Am avut totuşi odată o intruziune. La 1 martie 1970 am fost mutat de la Cluj la Uzina ”G” de la Râmnicu Vâlcea, fără să fiu întrebat dacă vreau. Până atunci lucrasem timp de 11 ani la Institutul de Fizică Atomică. Se crease în anul acela Comitetul de Stat pentru Energia Nucleară cu sarcina expresă de realizare a programul naţional nuclear şi de înfiinţare a Uzinei ”G”. Criteriile după care trebuia întocmit şi finalizat Programul naţional nuclear ne fuseseră comunicate de domnul Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării (1954-1965), cel care decidea. Cele două criterii care urmau să stea la baza Programului erau: independenţa energetică nucleară şi implicarea cât mai mare cât mai mare a industriei româneşti în realizarea Programului. Pentru a deveni independent şi a avea un reactor de fisiune, trebuia să îmbogăţeşti izotopii, uraniul sau apa grea. Nici astăzi nu suntem în stare să îmbogăţim uraniul, izotopic vorbind, însă separarea apei grele eram în stare s-o facem atunci. În 1969 Institutul de Proiectări în Industria Petrolului din Ploieşti elaborase deja un studiu tehnico-economic privind realizarea unei fabrici de apă grea de o tonă, care ulterior a constituit pilotul pentru uzina ”G” de la Râmnicu Vâlcea. Eram, deci, capabili să rezolvăm problema independenţei energetice pe linie nucleară. Al doilea obiectiv era ceva mai complicat: trebuia să facem o fabrică de apă grea cu aportul integral al industriei româneşti. Şi, iată că s-a putut.

E.R.: De cine erau numiţi aceşti specialişti?

M.P.: Oamenii erau aleşi de Academicianul Horia Hulubei, directorul Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti. Horia Hulubei a înfiinţat acest institut în 1956, în ideea de a dezvolta nu numai cercetări în domeniul nuclear, dar şi de forma oameni capabili să introducă energia nucleară în România. Eu trebuia să mă ocup cu instalaţiile de separare a apei grele. Când eram la Cluj, prin 1968, eram presaţi de H. Hulubei să demonstrăm că se poate realiza industrializarea proceselor de separare pe instalaţiile făcute la Cluj. I-am spus că într-adevăr industrializarea se putea face cu ajutorul cercetării, dar nu de către cercetător. Trebuiau să vină specialiştii din industrie să confirme că se poate industrializa ceea a realizat cercetarea. După o săptămână a venit la Cluj o comisie formată din cinci-şase experţi foarte buni, de toate specialităţile. Li s-au prezentat instalaţiile noastre, s-a prezentat teoria separării, iar la sfârşit am fost foarte lăudaţi. Nici unul din ei nu a precizat însă dacă se poate industrializa. Şi atunci le-am spus: ”Dumneavoastră nu cred că aţi venit aici să ne lăudaţi, ci să confirmaţi dacă se poate industrializa sau nu. Noi trebuie să comunicăm profesorului Hulubei răspunsul dumneavoastră”. S-a lăsat o tăcere ca de mormânt şi de-odată am auzit o voce blândă, ca de înger: ”Da, se poate industrializa”. Era un domn în vârstă şi solid. Şi zic: ”Dacă se poate, cine face industrializarea? ”Eu şi institutul meu o facem”, răspunse cineva. Era Marcel Timuş, directorul Institutului de Proiectări pentru Industria Petrolului de la Ploieşti. Dacă nu ar fi fost inginerul Marcel Timuş, nu s-ar fi făcut nimic, iar dacă în lume ar exista mai mulţi oameni asemeni lui Marcel Timuş, munca de cercetare ar putea fi valorificată mult mai bine. În opinia mea, acela a fost timpul zero al filierei energiei nucleare. Faptul că el a zis ”da, se poate” a fost mare lucru. În 10 luni am avut acel studiu tehnico-economic realizat de mari specialişti din Ploieşti.

E.R.: Cred că aţi avut şi puţin noroc, pentru că pe lângă pasiunea, profesionalismul şi dedicaţia dumneavoastră, aţi întâlnit în viaţă oamenii potriviţi la locul potrivit. Era academicianul Hulubei, era profesorul Mircea Mercea – şeful secţiei de la Cluj, inginerul Marcel Timuş – punctul zero, al energeticii nucleare cum îl numiţi….

M.P.: Viaţa îţi oferă o serie de oportunităţi, iar tu trebuie să ştii să-ţi alegi calea pe care să o urmezi. Dacă ai urmat calea cea bună, lumea zice: ”Uite, ce noroc a avut”, dacă nu, zici ca ai avut ghinion. Din cauza asta eu nu dau niciodată sfaturi. Eu dau numai păreri. Pentru că nu pot să zic: ”Dumneata să faci ceea ce zic eu”. Dumneata îţi hotărăşti singur soarta, nu eu ţi-o hotărăsc. Eu nu te cunosc sau te cunosc poate superficial. De aceea e bine să aduni cât mai multe păreri de la cât mai mulţi oameni, ca apoi să-ţi hotărăşti singur calea pe care vrei să o urmezi.

E.R.: Apa grea era la vremea aceea un subiect tabu în România. Despre construcţia Uzinei de apă grea de la Turnu Severin aţi aflat întâmplător, dintr-o discuţie cu unul din colaboratorii dumneavoastră care, ascultând la radio ”Vocea Americii”, a auzit că se construieşte fabrica de apă grea la Turnu Severin după planuri furate. Cum aţi reuşit dumneavoastră miracolul de a realiza separarea apei grele, de a face atâtea descoperiri şi de a obţine rezultate atât de remarcabile în anii aceia în care nu era voie să se publice nimic despre apa grea. Libertate în mişcări trebuia totuşi să aveţi, cercetare trebuia să faceţi. Erau însă lucruri confidenţiale….

M.P.: Şi astăzi mai sunt lucruri confidenţiale. Însă v-am spus, noi acolo am fost o oază. Desigur aveam pază de securitate. Şi astăzi există pază la Râmnicu Vâlcea şi e normal să fie aşa. Mai era şi securitatea care se ocupa de problemele economice ale industriei şi de problemele politice ale României. L-am chemat pe maiorul care răspundea de noi şi i-am spus că am aflat informaţia despre furtul planurilor. El a zis că nu ştie nimic. ”Nu se poate, trebuie să aveţi înregistrate pe bandă toate emisiunile astea”, am replicat eu. ”Da, aşa este”, a confirmat el în final, ”Şi ce să facem?”, „Foarte simplu. Mă lăsaţi să scriu o carte” am zis eu. Apa grea era trecută la strict secret şi nu era voie să se scrie prea mult despre acest subiect. Am scris cartea ”Apa grea – procese industriale de separare” în 1984 şi am introdus, cum era şi normal, date despre activitatea noastră experimentală de la Râmnicu Vâlcea. Academia Română a refuzat însă să publice volumul, pe motiv că nu aveau voie să publice lucrări despre apa grea. Cartea a fost totuşi publicată în două săptămâni de către un redactor curajos de la Scrisul românesc de la Craiova, iar în 2007 a fost completată, fără restricţii de confidenţialitate, sub titlul ”Apa grea – motivaţia tehnologiei româneşti” şi publicată de această dată de Editura Academiei Române.

E.R: Din cei 24 de ani în care aţi lucrat la uzina ”G” din Râmnicu Vâlcea, timp de şapte ani aţi fost despărţit de familie, care rămăsese la Cluj. Nu v-a fost greu singur?

M.P.: Sigur că mi-a fost greu. Aveam soţie şi doi copii. Dar originea mea socială nu era bună pentru vremurile acelea. Tatăl meu fusese directorul Băncii Albina din Cluj şi tot timpul mi se amintea lucrul acesta. Nu puteam să zic că nu mă duc la Râmnicu Vâlcea, dacă ei hotărâseră aşa.

E.R.: Si atunci, singur fiind în Râmnicu Vâlcea, v-aţi dedicat în întregime profesiei…

M.P.: Treaba asta idealizată, cu omul care lucrează numai pentru profesie, eu nu pot să o concep. Noi avem 24 de ore într-o zi, împărţite în opt ore serviciu, opt ore acasă şi opt ore somn. Trebuie să respectăm aceste intervale.

E.R.: Aceasta este o împărţire ideală, dar puţin utopică. Cine poate, domnule profesor, să respecte acest program de distribuţie orară a celor 24 de ore în cele trei segmente egale de timp?

M.P.: Eu l-am respectat şi nu stăteam nici un minut la muncă peste cele 8 ore obligatorii de program. Faptul că mai lucram seara acasă este altceva, dar asta era treaba mea. Nu lucram însă mult acasă pentru serviciu, pentru că mai aveam şi cursuri la facultate şi trebuia să mi le pregătesc. Când eram în uzină nu stăteam în biroul meu mai mult de o oră. Timp de şapte ore eram în laborator, alături de oameni, pentru că dacă apărea vreo hibă în instalaţii, eu trebuia să fiu acolo, la faţa locului. Problema n-o rezolvam din birou, ci discutând cu omul pe terenul lui, la instalaţia lui. Nici telefon n-aveam în birou. Am refuzat chiar şi telefonul cu fir guvernamental, cu ”fir roşu”, cum se zice. Eu fusesem pus director la Râmnicu Vâlcea ca să lucrez, nu să vorbesc la telefon. Numai când venea Ceauşescu în vizită de lucru trebuia să pun telefonul acela în birou, să vadă că există. Cum pleca el, dispărea şi telefonul. Eu întotdeauna am lucrat din plăcere şi ţineam mult ca şi oamenii mei să lucreze cu aceeaşi plăcere. De aceea nu-i lăsam nici pe ei să lucreze mai mult de opt ore, pentru că a doua zi trebuiau să vină relaxaţi şi odihniţi la serviciu. Numai aşa ai rezultate bune şi succese. Însă nu poţi face cercetare de unul singur. Pentru mine era foarte important să-mi formez o echipă bună.

E.R.: O echipă bună lângă un şef bun, înseamnă succes garantat. Pe ce criterii vă alegeaţi oamenii?

M.P.: Îi alegeam direct din anii terminali ai facultăţilor, la absolvire. Le explicam ce facem noi la Râmnicu Vâlcea şi-i întrebam dacă vor să vină la mine. Când angajezi un om, trebuie mai întâi să stai de vorbă cu el şi să-l priveşti în ochi. Nu contează un Curriculum Vitae de cinci pagini. Contează mult primul impact. Prima lor întrebare era dacă vor avea locuinţă. Le spuneam că le dau locuinţă şi un salariu bunicel, la care se adăugau şi sporurile nucleare. Deci nu veneau la mine nişte idealişti care să-şi dorească să mute munţii. Veneau pentru că li se promitea casă, masă şi salariu. Pasiunea venea după aceea. Dacă erau buni, le dădeam funcţii de conducere. Dă-i omului o funcţie de conducere, daca vrei să-l cunoşti bine! Noi formam echipe de câte patru-cinci specialişti în fizică, chimie, matematică, inginerie, toţi fiind vârfuri în domeniile lor de activitate. Eu trebuia să ştiu însă să-i fac să vorbească o limbă comună, ceea ce era foarte important pentru mine. Şi am căutat această limbă comună, care s-a numit ”separarea izotopilor”. În acest scop, prin 1970-1971, cu ajutorul specialiştilor din Cluj, am scris un curs de 10 lecţii de separarea izotopilor, pe care tinerii trebuiau să le înveţe. La fiecare şase luni erau examinaţi. Astfel, echipa avea subiecte şi limbaje comune de discuţie. La formarea echipei, ţineam cont până şi de afinităţile lor sportive, culturale, politice, religioase. Numai aşa poţi face o echipă eficientă. Şi mai era ceva: i-am rugat să nu-mi spună ”director”, ci să-mi spună pe nume, ”Peculea”. În momentul în care mi se adresau cu ”domnule Peculea”, comunicarea devenea mai apropiată, iar schimburile de păreri se făceau mai uşor.

E.R: Se lucra mult sub stres, nu-i aşa?

M.P.: Se lucra sub stres, pentru că la nivelele de dezvoltare superioară, cel mai bine se lucrează sub stres. Trebuie făcută însă diferenţa că una este să lucrezi sub stres şi cu totul altceva înseamnă să lucrezi sub sâcâială, cum se face de obicei. Dacă eşti sâcâit, nu mai dai randamentul necesar.

E.R.: Dar şefii dumneavoastră nu vă sâcâiau deloc?

M.P.: Nu, că eu eram la Râmnicu Vâlcea, iar ei la Bucureşti (zâmbeşte). Îi sunam numai dacă aveam nevoie de ceva. Ei ştiau că treaba merge bine şi atunci mă lăsau în pace. Deşi eram păziţi cu stricteţe, partidul şi guvernul nu s-au amestecat în treburile noastre.

E.R.: Cercetările pe care le realizaţi erau la concurenţă cu alte ţări, iar rezultatele erau excelente. Vi s-a propus vreodată să lucraţi în străinătate?

M.P.: Direct nu mi s-a propus. Nu îndrăzneşti să spui direct unui specialist experimentat dacă vrea să rămână în străinătate. Asta o spui unui începător. La uzina ”G” ne-au vizitat oficialităţi de înalt rang din Rusia, China, Cuba, Argentina etc. Odată, preşedintele energiei nucleare din Argentina i-a spus lui Cornel Mihulecea, care atunci era preşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară: ”Dă-mi-l mie pe Peculea pentru vreo trei ani de zile în Argentina. Tu ce salariu îi dai?” Domnul Mihulecea i-a spus o cifră mai mare decât salariul meu real. Argentinianul zice: ”Eu o să-i dau de 10 ori mai mult”. Asta o ştiu din auzite, nu mi-a spus Mihulecea direct, ci directorul care-l însoţea. Dar nu m-a dat argentinianului.

E.R.: Măcar v-a mărit leafa la cât spusese argentinianului că vă dă?

M.P.: Nu, dar au fost alte compensări. Eu am stat vreo doi ani la Turnu Severin pentru că după terminarea construcţiei fabricii au început probele tehnologice. A stat şi domnul Mihulecea cu noi la Turnu Severin până la finalizarea lucrărilor. În vara lui 1979 apăruse o hotărâre a Consiliului de Miniştri, conform căreia trebuiau începute investiţiile de la Turnu Severin, iar uzina ”G” de la Râmnicu Vâlcea trebuia să treacă de la Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN) la Ministerul Chimiei. Praf şi pulbere s-ar fi ales de tot, pentru că marea problemă ar fi fost transferul de tehnologii, cu tot ce implică el: proiectul de execuţie, punerea în funcţiune, atingerea capacităţii, parametrii de operare, consumul specific la care te-ai angajat, etc. I-am explicat lui Cornel Mihulecea că dacă se face treaba asta, putem închide de tot linia de fabricare a apei grele din România. El a înţeles exact gravitatea problemei şi, deşi era soldatul partidului şi trebuia să respecte ordinele, s-a luptat pe toate căile ca uzina ”G” să rămână în subordinea CSEN, care era şi coordonatorul programului nuclear al României. Până la Ceauşescu a ajuns Mihulecea şi i-a cerut ca programul nuclear să rămână în responsabilitatea CSEN, nu a Ministerului Chimiei. S-a angajat în faţa lui Ceauşescu că el personal va răspunde de punerea în funcţiune a Combinatului de Apă Grea. Mihulecea era un om deosebit. Erau anii aceia grei, în care nu se prea găsea mâncare. Cât am stat la Turnu Severin, mă chema aproape în fiecare seară la el în cameră (locuiam amândoi la hotelul partidului) şi, sub pretextul că ne uităm la televizor la sârbi (eu nu aveam televizor în cameră), el de fapt mă hrănea cu produse la care oamenii de rând nu aveau acces. Realiza perfect că nu poţi gândi şi munci la nivelul acela superior, dacă nu mănânci cum trebuie. Avea gură rea Mihulecea: suduia, certa oamenii şi se descărca pe toată lumea, nivelul de stres fiind maxim, dar niciodată nu a dat pe nimeni afară şi nu a penalizat nici un om cu un leu. În iulie 1988 obiectivul a fost atins şi s-a extras prima apă grea la Turnu Severin, apoi am plecat şi noi acasă.

E.R.: A participat şi Nicolae Ceauşescu la inaugurare?

M.P.: Nu. Lui îi era frică de radiaţii.

E.R.: Mai fac tinerii muncă de cercetare acum, domnule profesor?

M.P.: După mine, problema gravă este că România nu are un program de dezvoltare, iar cercetarea nu are finanţare. Pentru cercetare a rămas un fond necăjit de 2% care intră prin Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Dacă nu ai un program de dezvoltare determinat pe un anumit interval de timp, cercetarea nu ştie ce are de făcut în perspectivă. Când veneau tinerii la mine la Râmnicu Vâlcea, ei ştiau că au un program de cercetare clar, cu obiective precise, altfel plecau.

E.R.: Cercetarea înseamnă de regulă şi mari descoperiri întâmplătoare. Ce rol a avut întâmplarea în activitatea dumneavoastră de cercetător?

M.P.: Dintr-o întâmplare am descoperit modul de realizare al pasivizării coloanelor din oţel carbon, procedeu denumit ”piritizare” şi care a permis dublarea timpului de exploatare a instalaţiilor. Procedeul a fost iniţial aplicat coloanelor de la instalaţia pilot a uzinei ”G” şi a fost una din cele mai mari realizări care a validat tehnologia de separare a apei grele prin procedeul de schimb izotopic apă-hidrogen sulfurat în sistem bitem. Canadienii garantau coloanele pentru şapte ani. Prin acest procedeu, noi garantam coloanele pentru 14 ani. Sunt în funcţiune din 1988, deci iată că funcţionează de 23 de ani! Evident, această tehnologie a fost omologată şi brevetată.

E.R.: Dar la Halânga ce s-a întâmplat în 1986? Din câte ştiu, a fost un accident soldat cu şase victime, care a fost ţinut secret chiar şi după Revoluţie.

M.P. Accidentul s-a datorat unor greşeli umane. În general accidentele se întâmplă datorită erorilor umane, nu a instalaţiilor. Maşina nu se defectează dintr-o dată, ea dă semnale înainte. Apoi, există control ultrasonic pe instalaţii, care detectează permanent apariţiile de coroziune, se fac periodic opriri planificate pentru reparaţii, deci există o serie măsuri care trebuie respectate cu stricteţe. Partea proastă este că activitatea devine rutină, iar omul nu mai ţine seama de aceste măsuri. De exemplu, n-ai voie să intri într-o astfel de instalaţie decât în aşa numitul ”sistem camarad”, adică câte două persoane, una în faţă, cealaltă la distanţă de 10 metri în spate. Dacă vine valul de hidrogen sulfurat şi ei sunt unul lângă altul, cad amândoi. Dar dacă unul e în faţă şi cade, celălalt îl poate salva. Dacă oamenii ar respecta cu stricteţe normele de protecţie, poate nu s-ar întâmpla nici accidente în muncă.

ER.: Despre incidentul de la Halânga nu s-a scris prea mult, însă despre incidentul nuclear de la Fukushima au curs râuri de cerneală. Este energetica nucleară în declin, aşa cum se speculează? Ce şanse au energiile regenerabile?

M.P.: Energetica nucleară nu este în declin, ci antinuclearul este în dezvoltare mare. Accidente nucleare au mai fost şi în SUA, şi în Franţa dar nu cu repercusiuni mari. S-au produs datorită necunoaşterii unor lucruri. Concluzia studiilor şi analizelor efectuate post-incident au demonstrat că oamenii trebuie să aibă o excepţională pregătire etică şi profesională. La Cernobîl, de exemplu, a fost prostie umană! Cernobîlul nu a explodat în timpul funcţionării reactorului, ci în timpul unei probe, după ce fusese scos din reţea. La proiectarea centralei nucleare de la Fukushima s-a ţinut cont de cutremur, dar nu s-a luat în calcul posibilitatea unui tsunami de o intensitate atât de mare. Dar asta nu înseamnă însă că trebuie să generalizăm, să zicem că aşa se va întâmpla peste tot şi să negăm energia nucleară. După mine, problema mare va fi alimentarea cu energie a globului pământesc. Nu poţi elimina toate posibilităţile de producere a energiei, pentru că populaţia şi consumul cresc, iar resursele energetice de bază scad continuu. Desigur, cea mai eficientă metodă este economia de energie şi deja s-au făcut primii paşi în acest sens. În perioada aceasta de penurie energetică nu trebuie exclusă absolut nici una din posibilităţile de producere a energiei, deci nici nuclearul.

E.R.: Ce mesaj le-aţi da nucleariştilor români?

M.P.: În primul rând nucleariştii noştri trebuie să demonstreze prin profesionalismul lor că la Centrala Nucleară de la Cernavodă sunt nişte reactoare sigure şi că ei sunt foarte bine pregătiţi. Există însă în cercetare o noţiune care se numeşte ”frică”, iar frica nu poate fi înlăturată decât prin experienţă, ori experienţa nu se capătă făcând practică pe simulatoare, ci pe instalaţia respectivă, pe viu adică, aşa cum se făcea la noi la Uzina ”G”.

E.R: Vi se mai solicită câteodată părerea de către specialiştii de la Cernavodă?

M.P: Nu, dar mă invită de multe ori la evenimentele lor şi de fiecare dată îmi face plăcere să merg acolo. Acum, Uzina ”G” a devenit Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice, care pregăteşte instalaţia de separare a tritiului. Tritiul, ca element, este periculos şi de aceea trebuie extras din apa grea. Eu am propus acest procedeu, însă trebuiau bani şi investiţii. Iniţial autorităţile în domeniu au spus că nu ne trebuie aşa ceva, dar după ce au constatat că şi canadienii au cerut să se facă fabrică de extras tritiul din reactoarele lor, au aprobat investiţia. Odată cu realizarea compresorului de hidrogen sulfurat, care prin buna lui funcţionare ne-a permis şi producerea apei grele, am fost premiaţi cu un milion de dolari, contravaloarea compresorului refuzat de americani de a ne fi livrat. Cu aceşti bani am înfiinţat Laboratorul de Criogenie al uzinei ”G”, criogenia fiind tehnologia de bază pentru separarea tritiului din apa grea (moderatorul) reactoarelor de la Cernavodă. Şi astăzi criogenia reprezintă spiritul şi baza Uzinei de la Râmnicu Vâlcea. Criogenia e foarte importantă pentru dezvoltarea energeticii nucleare.

E.R.: Ca om de ştiinţă, spuneţi-mi, vă rog, se poate realiza congelarea fiinţelor vii prin procedeul de criogenie şi revenirea lor la viaţă prin decongelare, aşa cum vedem în filmele de science fiction?

MP: Nu ca om de ştiinţă, ci ca om de nespecialitate am făcut această experienţă. În tinereţe am lucrat o perioadă la centrul de conservare al sângelui de la Cluj, unde se făcea liofilizarea sângelui la minus 70o C. Împreună cu doctorii tineri de acolo am experimentat cu mult entuziasm congelarea unei broaşte. Congelarea trebuie făcută lent şi cu grijă, pentru a nu se forma ace de gheaţă, care taie organismul. Dacă se face brusc, broasca moare. Decongelarea se face la fel de lent, funcţiile vitale revin pe rând, începând cu inima, iar broasca începe să umble. Procesul de congelare este foarte scump, pentru că nu se poate face decât la temperatura azotului lichid, iar aceasta costă foarte mult.

E.R.: Încă de la începutul dialogului nostru vă privesc fascinată mâinile, care sunt atât de expresive, cu degetele lor fine şi falange lungi şi delicate, încât prin gestica lor parcă vă completează ideile. Au vreo legătură mâinile acestea de artist cu pianul care se află în colţul acela din cameră?

M.P.: Da, pe vremuri cântam la pian. Nu am luat multe lecţii de pian, însă câteodată la evenimentele de familie, îmi făcea plăcere să cânt la pian pentru prieteni. N-am mai cântat însă demult.

E.R.: Activitatea dumneavoastră v-a inclus în rândul savanţilor români de excepţie, iar aceasta este o mândrie pentru noi. Acum aveţi însă mai mult timp. Cum vi-l petreceţi?

M.P.: Dimineaţa îmi face plăcere să mă plimb cu Max, căţelul meu. Seara citesc, mai ales literatură poliţistă (Agatha Christie, Georges Simenon şi alţii). Peste zi citesc literatură de specialitate, atunci când mă preocupă ceva. Nu am mulţi prieteni. Puţini, dar buni şi de calitate. Până acum vreo doi ani mă mai sunau şi colaboratorii. Mai primesc şi acum câte un telefon, dar oamenii nu mai sunt atât de implicaţi în munca de cercetare aşa cum eram noi. Azi, dacă au vreo problemă, ei preferă să comande aparatul sau instalaţia respectivă la companiile străine. Nu li se mai acordă prea mult credit tinerilor şi ideilor lor. Părerea mea este că trebuie să investeşti în tinerii cercetători. Eu cred că ne costă mai mult să cumpărăm echipamente din import, decât să plătim o echipă de cercetători buni.

E.R.: Ce le recomandaţi generaţiilor de tineri de astăzi?

M.P.: Eu la tineri nu ştiu să fac recomandări. Aş da mesaje celor bătrâni şi le-aş spune să facă din ţara asta o ţară în care să existe posibilitatea să se dezvolte tineretul. Să facă programe de dezvoltare, în aşa fel încât tânărul acela să vadă că poate trăi aici, în ţara asta. Şi, totuşi, tinerilor cercetători le-aş recomanda ce spunea Lucian Blaga: ”Când te specializezi într-o anumită ştiinţă, învaţă neapărat şi istoria ei. Aceasta te lecuieşte de orice dogmatism”.

E.R.: Care ar fi cheia succesului, în opinia dumneavoastră?

MP.: Cheia succesului este continuitatea în activitate. În mai, anul acesta am fost invitat la aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Uzinei ”G” de la Râmnicu Vâlcea. Fotografia de mai jos reprezintă aceeaşi echipă de specialişti în 1971 şi în 2011. În fotografia din mai 1971, de la stânga la dreapta sunt Ioan Ştefănescu – fizician, Marius Peculea – inginer (director), Vasile Stanciu – chimist, Liviu Prodan – tehnician. Fotografia din mai 2011 reprezintă aceiaşi oameni, cu funcţiile lor actuale, în aceeaşi ordine: prof. dr. Ioan Stefănescu – director general ICSI, Marius Peculea – academician (pensionar), dr. Vasile Stanciu – director ştiinţific ICSI, Liviu Prodan – şef departament. Numai doi directori a avut Uzina ”G” în aceşti 40 de ani: eu între 1970-1994 şi Ioan Ştefănescu, director general din 1994 până în prezent. Este o continuitate extraordinară. De aceea au mers treburile atât de bine şi s-au format echipe interdisciplinare de specialişti de excepţie.

E.R.: Domnule profesor, mi-aţi povestit întâmplări unice, aţi evocat personalităţi deosebite, aţi vorbit cu drag şi pasiune despre oameni şi realizările lor, despre ce înseamnă meseria adevărată. Se pare că Râmnicu Vâlcea are un loc special în inima dumneavoastră.
Academicianul Radu Voinea afirma de altfel în cartea sa, ”Evocări” că vă asemuieşte ”cu un splendid altoi oltenesc pe un viguros, foarte viguros trunchi de copac ardelenesc”. Minunate şi adevărate cuvânt! Mă bucur enorm că am avut privilegiul de a vorbi cu unul din marii savanţi ai României şi mi-aş dori din suflet ca măcar unele din ideile pe care le-aţi menţionat să aibă ecou în lumea ştiinţifică de astăzi. Vă mulţumesc mult pentru amabilitatea şi răbdarea cu care aţi răspuns întrebărilor mele, vă doresc multă sănătate şi întotdeauna vă aşteptăm cu drag printre noi pentru a ne înţelepţi cu experienţa dumneavoastră de viaţă.
Închei cu un citat al dumneavoastră din lucrarea “Interfaţa între ştiinţă şi tehnologie” scrisă în anul 2010 şi publicată de editura AGIR: ”Interfaţa dintre ştiinţă şi tehnologie impune o cercetare organizată, de valorificare a cunoştinţelor ştiinţifice, pentru progresul economic şi social. Prin această valorificare putem confirma ideea că tehnica este ştiinţa de a face”.

Bucuresti, 15 septembrie 2011
Elena RATCU