Maricel ANTIPA

As the political debates in London following the 2005 attacks (and in Washington following 9/11) have shown, that governments somehow are expected to prevent all terrorist attacks. When one occurs, political investigations into the cause of intelligence failures ensue and, on occasion, considerable finger-pointing and agency reorganizing. The public, after all, needs to feel secure.
But the uncomfortable truth is that there is no such thing as complete security. Given the nature of the terrorist threat and terrorist actors, no intelligence or security service in the world could identify every aspiring militant who lives in or enters a country or could pre-empt their potential acts of violence. This is impossible even in states that employ draconian security measures, and the challenge is obviously amplified in societies that value civil liberties and due process. The challenge is especially pronounced in cases where the subject is a citizen who has not yet broken any laws, or there is not sufficient evidence to support prosecution for any violations. A distinct tension exists between security and individual liberties. Within that context, then, the tactical challenges and expectations faced by counterterrorism agencies are useful to consider.

Maricel ANTIPA

Cum dezbaterile politice din Londra după atacurile din 2005 (şi în Washington după 9/11) au arătat, se aşteaptă ca guvernele cumva să prevină toate atacurile teroriste. Când apare unul, investigaţii politice asupra cauzelor eşecurilor Intelligence urmează şi, cu această ocazie, se arată cu degetul considerabil şi se reorganizează agenţia. Publicul, la urma urmei, are nevoie să se simtă în siguranţă.
Dar adevărul inconfortabile este că nu există asemenea lucru ca securitatea totală. Dată fiind natura ameninţării teroriste şi a actorilor terorişti, niciun serviciu de Intelligence sau securitate din lume nu poate identifica pe fiecare militant aspirant care trăieşte sau intră într-o ţară şi să prevină actele lor de violenţă potenţiale. Aceasta este imposibil chiar în state care folosesc măsuri de securitate draconice şi provocarea este evident amplificată în societăţile care preţuiesc libertăţile civile şi datorită procesului. Provocarea este în special pronunţată în cazurile unde subiectul este un cetăţean care nu a încălcat încă legea şi unde nu există suficiente dovezi pentru a sprijini acuzarea pentru orice provocare. O tensiune distinctă există între securitate şi libertăţile individuale. În context, atunci, provocările tactice şi aşteptările înfruntate de agenţiile de contraterorism sunt folositor să fie luate în considerare.