Erjada PROGONAT

Since the AKP came to power in late 2002, its foreign policy has been based on what Prime Minister Recep Tayyip Erdogan’s top foreign policy adviser and now foreign minister, Ahmet Davutoglu, calls ‘‘strategic depth’’ and ‘‘zero-problems with neighbors.’’ Davutoglu’s main argument is that Turkey is a great power that has neglected partly because of its obsession with the West its historic and cultural ties as well as its diplomatic, economic, and political relations with its immediate strategic hinterland in the Middle East, North Africa, and Eurasia. These factors help to define the Neo-Ottoman tendencies of the AKP. In this Neo-Ottoman paradigm, Ankara exerts more soft power political, economic, diplomatic, and cultural influence in formerly Ottoman territories such as the Middle East, North Africa, and the Balkans, as well as in other regions where Turkey has strategic and national interests.
A more concrete and tangible aspect of Turkish activism and sense of grandeur in former Ottoman lands is economic. Turkey’s growing economy, its export capacity, and its entrepreneurial private sector are important drivers of Neo-Ottomanism in the Middle East and North Africa (MENA).
The second dimension of Neo-Ottomanism is its emphasis on multiculturalism. This is most visible in its rejection of assimilation-oriented nationalism, a trademark of the Kemalist camp. Since Neo-Ottomanism is at peace with the imperial and multinational legacy of the country, it opens the door to a less ethnic and more multicultural conceptualization of Turkish citizenship.
The third aspect of Neo-Ottomanism is its goal of not just reaching out to the Islamic world but embracing it as much as the West. Secularist critics of the AKP government maintain that Turkey’s activism in the Middle East betrays the republic’s Western vocation and orientation.
In 2002, National Security Adviser Condoleezza Rice called Turkey ‘‘an excellent model, a 99 percent Muslim country that has great importance as an alternative to radical Islam,’’ and President Bush stated that Turkey ‘‘provided Muslims around the world with a hopeful model of a modern and secular democracy.’’
Where Neo-Ottomanism favors an ambitious regional policy in the Middle East and beyond, Kemalism opts for modesty, caution, and non-involvement in the Arab world. According to Kemalists, the AKP’s Neo-Ottomanism promotes a domestic agenda of Islamization and a foreign policy of aimless adventurism. Where Neo-Ottomanism favors multiculturalism and a more moderate version of secularism, Kemalism prefers militantly secularist measures against political Islam and assimilationist policies vis-a`-vis Kurdish ethnic identity. Where Neo-Ottomanism favors pursuing EU membership and good relations with Washington, Kemalism is actually increasingly resentful of the European Union and the United States.
Kemalist foreign policy thus puts a high Premium on maintaining the status quo and confronting the threat of Kurdish separatism. Despite the important differences between Kemalism and Neo-Ottomanism described above, both share a strong sense of patriotism and attachment to the Turkish nation-state. Neo-Ottomanism represents a more pragmatic and liberal mindset than Kemalism, but it has successfully internalized the Kemalist paradigm of Turkish nationalism.
The Syrian crisis was one of the decisive test of the policy initiated by the Justice and Development Party (AKP) after election in 2002. The raging crisis in neighboring Syria has pushed Ankara into a policy black hole, (escaping from which) will require more than “soft power”. After a 10-year honeymoon, Turkish-Syrian relations are back to square one.
The 2011 pro-democracy wave sweeping the Arab world presented challenges and opportunities for Ankara. After stumbling out of the block, Turkey moved to play a leadership role in the ongoing turmoil and presented itself as an example of a successful Muslim democracy. Most Turks are proud that their country is referred to as a model for democratizing Arab states. The outbreak of conflict between Arab governments and their populations made the ‘‘zero problems’’ policy no longer tenable: Ankara had to take sides. In fact, as things stand today, instead of a ‘‘zero problems’’ situation, Turkey seems to be facing ‘‘zero neighbors without problems.’’ The problem with Turkey’s “zero problem with neighbors” mantra was that it was tested against an authoritarian regime. Equally important, its aim was to better the relations with the regime rather than aiming at the population.
In this context we can say the above:
1. Abandonment of the Policy: To adjust to the new realities, Ankara also radically shifted its approach to neighboring regimes. The “zero problems with neighbors” approach, a policy designed to have zero problems with regimes that had plenty of problems with their own populations, was upended with the onset of the Arab reforms.
2. Radical Foreign Policy Shift: The abandonment of the “zero problems with neighbors” policy signaled a clear departure from established practices in Turkish diplomacy. Traditionally, Turkey has been very cautious with regard to its relationship with its own neighbors. Ankara has shied away from criticizing the behavior of these regimes, so much so that when the Turkish president, Abdullah Gul, visited Tehran in 2009 at the peak of the oppression of the Green Movement, he managed to leave the country without addressing human rights violations.
Conected with the Syrian crisis, the common policy among Turkey, Iran, Syria, and Iraq concerning the Kurdish issue is that they are all opposed to the establishment of an independent Kurdish state in the region due to fears that this could have a domino effect in the region. Hence, it is obvious to say that there is collaboration among these four states on this issue. However, this collaboration does not seem to apply to their approaches to the PKK in the wake of the Arab Spring.
With maximum caution, the following principles of Turkish foreign policy in the coming months may be predicted:
1. The Middle East policy of Turkey covers the entire combination of directions, both as bilateral relations and relations on key national security issues: ethnic, confessional, sub-regional, economic, territorial, and cultural-historical. So, the the Turkish strategy on the Syrian crisis and the relations with Israel, Iran and Iraq constitute the elements of this Assembly.
2. Balance between the interests of the strategic partners, regional safety and democracy.
3. Maximum efforts and cooperation on the eradication of open and unsolved problems with neighboring countries on the basis of a proactive and anti-crisis foreign policy.

Criza din Siria în politica externă turcă

Erjada PROGONAT

De când AKP a venit la putere la sfârşitul lui 2002, politica sa externă s-a bazat pe ceea ce consilierul principal de politică externă al Prim Ministrului Recep Tayyip Erdogan şi în prezent ministru de externe, Ahmet Davutoglu, numeşte ‘‘profunzime strategică’’ şi‘‘zero-probleme cu vecinii.’’ Principalul argument al lui Davutoglu este că Turcia este o mare putere care a neglijat parţial din cauza obsesiei sale cu Vestul legăturile sale istorice şi culturale precum şi relaţiile sale diplomatice, economice şi politice cu hinterland-ul său strategic imediat în Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Eurasia. Aceşti factori ajută la definirea tendinţelor neo-otomaniste ale AKP. În această paradigmă neo-otomană, Ankara exercită mai multă influenţă soft power politică, economică, diplomatică şi culturală în fostele teritorii otomane precum Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Balcani, şi în alte regiuni unde Turcia are interese strategice şi naţionale.
Un aspect mai concrete şi tangibil al activismului turc şi simţului grandorii în fostele pământuri otomane este economic. Economia în creştere a Turciei, capacitatea sa de export şi sectorul privat antreprenorial sunt determinaţi importanţi ai neo-otomanismului în Orientului Mjlociu şi Africa de Nord (MENA).
A doua dimensiune a neo-otomanismului este emfaza sa pe multiculturalism. Acesta este cel mai vizibile în respingerea sa a naţionalismului orientat spre asimilare, o marcă a taberei kemaliste. De vreme ce neo-otomanismul este împăcat cu tradiţia imperială şi multinaţională a acestei ţări, el deschide uşa către o conceptualizare mai puţin etnică şi mai multiculturală a cetăţeniei turce.
Al treilea aspect al neo-otomanismului este ţelul său de a atinge nu doar lumea islamică ci să o îmbrăţişeze tot atât de mult ca Vestul. Criticii secularişti ai guvernului AKP afirmă că activismul Turciei în Orientul Mijlociu trădează vocaţia şi orientarea vestice ale republicii.
În 2002, Consilierul de Securitate Naţională Condoleezza Rice a numit Turcia ‘‘un model excelent, o ţară musulmană 99% care are foarte mare importanţă ca alternativă la Islamul radical’’ şi Preşedintele Bush  declarat că Turcia ‘‘furnizează musulmanilor din toată lumea un model plin de speranţă al democraţiei moderne şi seculare.’’
Unde neo-otomanismul favorizează o politică regională ambiţioasă în Orientul Mijlociu şi mai departe, kemalismul optează pentru modestie, precauţie şi ne-implicare în lumea arabă. După kemalişti, neo-otomanismul AKP promovează o agendă domestică de islamizare şi o politică externă de aventurism fără scop. Unde neo-otomanismul favorizează multiculturalismul şi o versiune mai moderată a secularismului, kemalismul preferă măsuri militant seculariset împotriva Islamului politic şi politici asimilaţioniste vis-a`-vis de identitatea etnică kurdă. Unde neo-otomanismul favorizează urmărirea calităţii de membru UE şi relaţii bune cu Washingtonul, kemalismul este în prezent tot mai plin de resentimente faţă de Uniunea Europeană şi Statele Unite.
Politica externă kemalistă aşadar pune un premiu mare pe menţinerea status quo-ului și înfruntării amenințării separatismului kurd. În pofida diferențelor importante între kemalism și neo-otomanism descrise mai sus, ambele împărtășesc un simț puternic al patriotismului și atașament față de statul-națiune turc. Neo-otomanismul reprezintă un mod de a gândi mai pragmatic și mai liberal decât kemalismul, dar a internalizat cu succes paradigma kemalistă a naționalismului turc.
Criza siriană crisis a fost unul din testele decisive ale politicii inițiate de Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) după alegeri în 2002. Criza violentă în Siria vecină a împins Ankara într-0 gaură neagră a politicii, (a scăpa din ea) va necesita mai mult decât “soft power”. După o lună de miere de 10 ani, relațiile turco-siriene se întorc la prima zi.
Valul din 2011 pro-democrație care a măturat lumea arabă a prezentat provocări și oportunități pentru Ankara. După ce a ieșit afară din bloc, Turcia s-a mișcat să joace un rol de conducere în tulburările în curs și s-a prezentat ca un exemplu de democrație musulmană de succes. Cei mai mulți turci sunt mândri de referirea la țara lor ca un model pentru statele arabe în curs de democratizare. Izbucnirea conflictului între guvernele arabe și populația lor a făcut ca politica ‘‘zero probleme’’ să nu mai poată fi menținută: Ankara a trebuit să ia partea. În fapt, după cum stau lucrurile astăzi, în loc de o situație ‘‘zero probleme’’, Turcia pare să înfrunte ‘‘zero vecini fără probleme.’’ Problema cu mantra Turciei “zero probleme cu vecinii” a fost că a fost testată împotriva unui regim autoritarian. La fel de important, scopul său a fost să îmbunătățească relațiile cu vecinii mai degrabă decât să țintească populația.
În acest context putem spune următoarele:
1. Abandonarea Politicii: Pentru a se ajusta la noile realități, Ankara a schimbat de asemenea radical abordarea sa față de regimurile vecine. Abordarea “zero probleme cu vecinii”, o politică proiectată să aibăzero probleme cu regimurile care au avut multe probleme cu populația lor, s-a terminat cu începutul reformelor arabe.
2. Schimbarea Radicală a Politicii Externe: Abandonarea politicii “zero probleme cu vecinii” a semnalat o îndepărtare clară de la practicile obișnuite în diplomația turcă. În mod tradițional, Turcia a fost foarte precaută în privința relației sale cu vecinii. Ankara a evitat să critice comportamentul acestora, atât de mult încât când președintele turc, Abdullah Gul, a vizitat Tehranul în 2009 la vârful opresiunii Mișcării Verzi, el a reușit să părăsească țara fără să adreseze violările drepturilor omului.
Legat de criza siriană, politica comună între Turcia, Iran, Siria și Iraq privind problema kurdă este că ei toți se opun creării unui stat kurd independent în regiune din cauza fricilor că aceasta va avea un efect în domino în regiune. Prin urmare, este evident de spus că există colaborare între cele patru state în această problemă. În orice caz, această colaborare nu pare să se aplice la abordările lor privind PKK în lumina Primăverii Arabe.
Cu precauție maximă, următoarele principii ale politicii externe turce în lunile următoare pot fi prevăzute:
1. Politica Orientului Mijlociu a Turciei acoperă întreaga combinație de direcții, atât ca relații bilaterale și relații pe probleme cheie de securitate națională: etnice, confesionale, sub-regionale, economice, teritoriale și cultural-istorice. Așadar, strategia turcă în criza siriană și relațiile cu Israel, Iran și Irak constituie elementele acestui Ansamblu.
2. Echilibru între interesele partenerilor strategici, siguranță regională și democrație.
3. Eforturi maxime și cooperare pentru eradicarea problemelor deschise și nerezolvate cu țările vecine pe baza unei politici externe proactive și anti-criză.