Tiberio GRAZIANI

The turmoil started in North Africa in December 2010, and then last year extended to much of the Arab world and culminated in the military aggression against Libya, going beyond the regional context and becoming part of the U.S. strategy directed at military, economic and political control not only of the Mediterranean, but also of the Middle East and Africa. More than a year into the “Arab Spring” a brief assessment is proposed of its impact in the uni-multipolar transition process.
The “Arab Spring”: an Episode in the Struggle for World Supremacy?
At a distance of over a year, several factors suggest that the upheavals that began in North Africa on 17 December 2010 with the suicide of the young Tunisian Mohamed Bouazizi, and then spread through much of the Arab world in 2011, go beyond the regional context and seem to form part of U.S. strategy directed at military, economic and political control not only in the Mediterranean, but also the Middle East and Africa.
The so-called Arab Spring, even if arising from some endogenous factors that certainly contributed to triggering it , is positioned in the middle of the dynamic process of transition from the unipolar to the multipolar system. This process that began in the mid-nineties with the emergence of China and India as new economic powers has accelerated and assumed a more clear distinct geopolitical repositioning of Russia as a global actor, operated by Putin during his two first presidential terms (2000-2008). The unexpected entrance of the Eurasian continental powers into the international arena, as is known, took the U.S. off guard, which, to take global supremacy, in both geostrategic terms and in the acquisition of energy reserves, had already, since the end of the bipolar system, taken a decidedly military turn in its own geopolitical practices (geopolitics of chaos).
The ongoing geopolitical dialectic between the continental and maritime powers came up again with renewed vigor at the dawn of the 21st century. It would replay, as we have seen over recent years, old patterns of military, political and economic confrontation in certain areas of the planet. One such area is the Mediterranean.
The Mediterranean basin and the greater Central Asian space constitute a long and wide hinge whose dismantling is a necessary precondition for any extra-continental power intending to secure global domination. The confrontation for world supremacy consists mainly in control of Euro-Afro-Asian landmass. The tension between the opposing lines of force regards, on the one hand, the progressive insertion of the U.S. in the Eurasian landmass and, on the other, the emergence and reassertion of ancient continental powers, in which the Mediterranean is one of the most critical areas. The U.S.-led Western system, favoring the militarization of international relations (particularly a reinterpretation of multilateralism), has, apart from the first Gulf War (1990-91), first deconstructed the Balkan peninsula, then, to break through to the heart of Asia, carried out the fragmentation of entire areas essential to the cohesion and stability of all of Eurasia (Afghanistan and Iraq).
The war effort by the U.S. and its allies, however, has not succeeded so far in its intent. New geoeconomic and geopolitical groupings, such as those constituted by the BRICS countries or those formalized by strategic alliances between Iran and China, as well as those agreed among the major countries of South America and the Eurasian powers, have in fact profoundly changed the international scenario. The U.S., blocked in its expansion toward Russia because of the Practica di Mare Declaration (2002) and, especially, because of the failure of its strategy based on the so-called “color revolutions,” and bogged down in Afghanistan, has turned its attention toward Africa, particularly in North Africa, and so to the Mediterranean. In this regard, it is no accident that Washington and the Pentagon have triggered the Africa Command and have strengthened the geostrategic base Camp Bondsteel, which is essential for the projection of “Western” land and air forces in the area between the Adriatic and the Caucasus.
Thanks also to the changed global scenario, Mediterranean countries like Italy and Turkey, despite their status as NATO members, that is, nations fully meshed in the western system, have tried to timidly free themselves from the instructions issued by the hegemonic alliance to which they belong. “Timid” decoupling actions have included, in particular, relations between Gaddafi’s Libya and Berlusconi’s Italy, Ankara’s “good neighbor” policy towards Arab countries and the simultaneous easing of Turkish relations with Israel, the U.S.’s strategic ally in the Near and Middle East. These actions were, on a strategic level, some effective conditions for the potential bond between Mediterranean countries and, in particular, highlighted globally the Mediterranean’s geopolitical centrality for the purpose of building a new multipolar order.
The attempts to break away noted above have, of course, introduced additional elements of tension into the Mediterranean basin, guarded militarily by Washington, and have to some extent contributed to “interventionist” decisions in Paris and London regarding Libya.

“Revoltele arabe”: repercusiunile regionale și politica mondială

Turbulențele au început în Africa de Nord în decembrie 2010, iar apoi anul trecut s-au extins la o mare parte din lumea arabă și au culminat cu agresiunea militară împotriva Libiei, mergând dincolo de contextul regional și devenind o parte a strategiei americane îndreptate spre control militar, economic și politic nu numai din Marea Mediterană, dar, de asemenea, din Orientul Mijlociu și Africa. La mai mult de un an în “Primăvara Arabă”, o scurtă evaluare este propusă a impactului său în procesul de tranziție uni-multipolară.
“Primăvara Arabă”: un episod în lupta pentru supremația globală?
La o distanță de peste un an, mai mulți factori sugerează că aceste cataclisme care au început în Africa de Nord, la 17 decembrie 2010, cu sinuciderea tânărului tunisian Mohamed Bouazizi, și apoi răspândite prin mare parte a lumii arabe în 2011, merg dincolo de contextul regional și par să facă parte din strategia Statelor Unite îndreptată spre controlul militar, economic și politic nu numai în Marea Mediterană, dar, de asemenea, în Orientul Mijlociu și Africa.

Așa-numita Primăvara arabă, chiar și pornită din unii factori endogeni care au contribuit cu siguranță la declanșarea acesteia, este poziționată în mijlocul procesului dinamic de tranziție de la unipolar la sistemul multipolar. Acest proces, care a început la mijlocul anilor nouăzeci, cu apariția Chinei și Indiei ca noi puteri economice a accelerat și a presupus o repoziționare mai clar distinctă geopolitică a Rusiei ca actor global, operată de Putin în timpul celor două prime mandate prezidențiale (2000-2008 ). Intrarea neașteptată a puterilor continentale eurasiatice în arena internațională, așa cum este cunoscută, a prins SUA cu garda jos, care, pentru a prelua supremația la nivel mondial, în termeni geostrategici și în achiziționarea de rezerve de energie, deja, încă de la sfârșitul sistem bipolar, a luat un viraj decisiv militar în propriile sale practici geopolitice (geopolitica haosului).
Dialectica geopolitică în curs de desfășurare între puterile continentale și maritime a venit din nou, cu o vigoare reînnoită la începutul secolului al XXI-lea. S-ar reda, așa cum am văzut în ultimii ani, modele vechi de confruntare militară, politică și economică în anumite zone ale planetei. O astfel de zonă este Marea Mediterană.

Bazinul mediteranean și un spațiu mai mare din Asia Centrală constituie o balama lungă și largă a cărei dezmembrare este o condiție prealabilă necesară pentru orice putere suplimentară continentală care intenționează să asigure dominația globală. Confruntarea pentru supremația mondială constă în principal în controlul masei continentale euro-afro-asiatică. Tensiunea dintre liniile opuse de forță privește, pe de o parte, introducerea progresivă a SUA, în masa continentală a Eurasiei și, pe de altă parte, apariția și reafirmarea puterilor continentale antice, în care Marea Mediterană este una dintre cele mai critice zone. Sistemul occidental condus de SUA, favorizând militarizarea relațiilor internaționale (în special, o reinterpretare a multilateralismului), în afară de primul Război din Golf (1990-91), în primul rând a destructurat Peninsula Balcanică, apoi, pentru ca să străpungă inima Asiei, a realizat fragmentarea întregii zone esențiale pentru coeziunea și stabilitatea întregii Eurasii (Afganistan și Irak).

Efortul de război al SUA și al aliaților săi, cu toate acestea, nu a reușit până în prezent în intenția sa. Noi grupări geoeconomice și geopolitice, cum ar fi cele care sunt constituite de către țările BRICS sau cele formalizată prin alianțe strategice între Iran și China, precum și cele convenite între principalele țări din America de Sud și puterile eurasiatice, de fapt, au schimbat profund scenariul internațional. SUA, blocată în expansiunea sa spre Rusia, din cauza Declarației Practica di Mare (2002) și, în special, din cauza eșecului strategiei sale bazate pe așa-numitele “revoluții colorate” și împotmolită în Afganistan, și-a transferat atenția sa spre Africa, în special în Africa de Nord, și așa mai departe spre Marea Mediterană. În această privință, nu este un accident că Washingtonul și Pentagonul au declanșat Comandamentul Africa și au întărit baza geostrategică Camp Bondsteel, care este esențială pentru proiecția forțelor terestre și aeriene “occidentale” în zona dintre Marea Adriatică și Caucaz.
Mulțumită, de asemenea, scenariului de la nivel mondial schimbat, țările mediteraneene ca Italia și Turcia, în ciuda statutului lor de membri ai NATO, adică, națiuni complet înglobate în sistemul occidental, au încercat să se elibereze sfios din instrucțiunile emise de alianța hegemonice de care aparțin. “Timide” acțiuni de decuplare au inclus, în special, relațiile dintre Libia lui Gaddafi și Italia lui Berlusconi, politica de “bună vecinătate” Ankara față de țările arabe și relaxarea simultană a relațiilor turce cu Israelul, aliat strategic al SUA în Orientul Apropiat și Mijlociu. Aceste acțiuni au fost, la un nivel strategic, unele condiții eficiente pentru potențialul legăturii dintre țările mediteraneene și, în special, au subliniat la nivel global centralitate geopolitică a Mediteranei în scopul construirii unei noi ordini multipolare.
Încercările de a se detașeze remarcate mai sus au, desigur, introdus elemente suplimentare de tensiune în bazinul mediteranean, străjuit militar de Washington, și, într-o anumită măsură, au contribuit la decizii “intervenționiste” de la Paris și Londra, în ceea ce privește Libia.