Daniel Wagner is CEO of Country Risk Solutions, a cross-border risk consulting firm based in Connecticut (USA), Director of Global Strategy with the PRS Group, and author of the new book Managing Country Risk (www.managingcountryrisk.com). He can be followed on Twitter at: http://twitter.com/countryriskmgmt.

As pressure mounts on foreign powers to consider intervening militarily in Syria, analogies are naturally being drawn between what NATO accomplished in Libya and whether something comparable may be possible in Syria. Military intervention would perhaps make the West feel better – knowing that it attempted to do something concrete to end the bloodshed – but it is unlikely to be successful for several reasons.
An air and sea campaign against Syria would likely prove more difficult than in Libya. The Syrian military – which numbers more than 500,000 men (including reservists) – is more formidable than Gadhafi’s forces and would prove more challenging to impact by air. Syria possesses more than 10,000 armored fighting vehicles, 4,000 surface-to-air missile launchers, and a formidable array of anti-aircraft systems. Moreover, unlike in Libya, the Free Syria Army (FSA) has not established territorial control over any discernible part of the country, which makes it very difficult to imagine defending any positions. Any military campaign would likely result in numerous instances of mistaken identity and civilian casualties, so what would a military campaign be supporting at this time?
As an alternative to an air and sea campaign, some have advocated funneling arms to the FSA, but this too, has dangers – the most obvious of which is that it could lead to blowback, just as was the case in Afghanistan. This is particularly worrisome because there are now reports that Al-Qaeda is playing a significant role against Mr. Assad. Another danger is that there is little reliable information on the FSA, or how much control it exerts over its subordinate units. As a result, there is no guarantee that weapons would not be channeled to terrorists, criminals, sectarians, and other unsavory groups. Indeed, there is considerable fear that the fall of the Assad regime could lead to period of sectarian bloodletting similar to that of Iraq, following the U.S. invasion in 2003. Are Europe and Syria’s neighbors prepared for that? Would it be smart to induce that at a time when conflict between Israel and Iran appears imminent?
Some observers believe that it is foolhardy for the U.S. to consider engaging itself in the Syrian uprising in any way. To date the Arab Awakening has delivered far less than hoped, has not generated a single liberal Arab democracy, and has produced far more radical pro-Islamic governments and political movements than the West anticipated, or wanted. On the contrary, the changes of government in North Africa over the past year have empowered political Islamists who have no loyalty to democratic governance, and are already playing games with political history.
The truth is that military intervention by the West is highly unlikely to result in a satisfactory conclusion. The likelier result is that it will be sucked into a long-term conflict for which there is no exit plan – which was indeed a concern in Libya, as well. There is no reason to even consider a “no fly” zone in Syria at the present time, as the Syrian air force has not to date been involved in the conflict. Moreover, Syrian troops have largely been loyal to Mr. Assad, and at this point in time, it does not appear reasonable to assume that the tide may shift in due course. If that were going to occur, it would presumably have occurred already.
Unlike in Libya, the major powers are not in unison about what to do. Part of the reason for this is that they have seen the net result of the Libyan assault – which remains a question mark. Lawlessness and the absence of security have been the result, and it is more likely than not that yet another pro-Islamist regime will be born once elections occur in Libya. Unlike in Libya, the geopolitical dynamics are very different. Syria is a client state of Russia, and will be able to continue to rely on its military and diplomatic support. Russia continues to support Mr. Assad militarily and politically, and China and Russia both vetoed the UN resolution condemning human rights violations in Syria. China sees the need to stress the dangers of intervention and “state making” by the West, given its obvious limitations.
Surely, the West knows by now it cannot simply wave a magic wand and expect everything to fall into place. Experience shows that decisions made when a humanitarian crisis is developing are usually driven by emotion, the press, and popular sentiment. Starry-eyed notions of what “can be” are just that. What is needed now is a good dose of realism and caution. The stakes are higher than ever before. There may come a time when the West may feel it has no choice but to intervene militarily in Syria – but now is not that time.
The global community is firmly against the continuation of the Assad regime, reasoning that Assad must go by virtue of his family’s long dictatorial rule, its alliance with Iran, and its crackdown against demonstrators. In a perfect world, they may well be right, but that this is simplistic and short-sighted. As reprehensible as many Syrians and others may find Mr. Assad, they fail to imagine what Syria and the region may be like in his absence.
Given that all three of the countries that have so far experienced a change of government in northern Africa have either already elected conservative Islamist governments – or are poised to do so – is there any reason to believe that if more governments in the region fell, the result would be any different? Did Saleh’s departure in Yemen result in a liberal democracy? Given the strength of the Islamist movement in Algeria, and Bouteflika’s support of the Gaddafi regime until its last day, can the electoral outcome of an overthrow of his government be in serious question? Is there any reason to believe that a radical Islamist regime wouldn’t in the end be the result of Mr. Assad’s departure?
Turkey has led the charge against Mr. Assad but appears not to have considered the possibility that a more radical regime may ultimately emerge in Syria. Should a radical government take over in Syria, Israel, which is already in its most precarious position since the 1967 War, would be virtually surrounded by Islamist governments. The only missing piece would be Jordan. Given this, the likelihood that Israel will feel it has no choice but to attack Iran’s nuclear program this year has surely risen. What would it be giving up by doing so, after all? Israel argues that it faces an existential threat from a possible nuclear attack by Iran – but it also faces a possible existential threat as a result of the new landscape taking shape around it. For that reason, the Israeli government surely prefers that Mr. Assad stay right where he is.
And I would argue that is exactly what the West should prefer, for it should now be apparent to all that rapid political change is not necessarily a good thing, and the results of that change in the region to date are not encouraging. As much as the West would like to believe that everyone in the world prefers western-style democracies, that is not in fact the case. Democratic elections often deliver results contrary to what the West would like to see.
Many throughout the world look at what American democracy has descended to – with big money dominating the political process, wealthy and powerful people who break the law not spending a day in jail, and some people who object to the status quo being labeled threats to national security – and wonder why they would want to emulate it. In addition, it would be nice if the world were simply a place where demonstrators demonstrate, dictators fall, and liberal democracies take their place – but that is not the world we live in. As Mr. Assad has said, the West should be very careful what it wishes for in Syria, because it is unlikely to get what it wants.

Ce poate învăţa Vestul din Siria?

Daniel Wagner este CEO al Country Risk Solutions, o firmă transfrontalieră de consultanță de risc cu sediul în Connecticut (SUA), Director al Global Strategy cu Grupul PRS, şi autor al cărţii noi Gestionarea riscului de țară (www.managingcountryrisk.com). El poate fi urmărit pe Twitter la: http://twitter.com/countryriskmgmt.

Așa cum  cresc presiunile exercitate asupra puterilor străine să ia în considerare să intervină militar în Siria, analogii sunt în mod natural trase între ceea ce NATO a realizat în Libia și dacă ceva comparabil poate fi posibil în Siria. Intervenția militară ar face, probabil, Occidentul să se simtă mai bine – știind că a încercat să facă ceva concret pentru a pune capăt vărsării de sânge -, dar este puțin probabil să fie de succes din mai multe motive.
O campanie aeriană și maritimă împotriva Siriei probabil s-ar dovedi mai dificilă decât în Libia. Armata siriană – care numără mai mult de 500.000 oameni (inclusiv rezerviști) –  este mai formidabilă decât forțele lui Gaddafi și s-ar dovedi mai dificil de impact pe calea aerului. Siria dispune de mai mult de 10.000 vehicule blindate de luptă, 4.000  lansatoare de rachete sol-aer și o serie formidabilă de sisteme anti-aeriene. Mai mult decât atât, spre deosebire de Libia,  Free Syria Army (FSA) nu a stabilit un control teritorial asupra oricărei părți perceptibile a țării, ceea ce face foarte dificil să ne imaginăm apărarea orice poziții. Orice campanie militară ar avea ca rezultat probabil, în numeroase cazuri de identitate greșită și victime în rândul civililor, astfel încât ce ar fi o campanie militară de sprijin în acest moment?
Ca o alternativă la o campanie aeriană și maritimă, unii au susținut canalizarea de arme către FSA, dar acest lucru de asemenea, are pericole – cel mai evident dintre care este că ar putea duce la recul, la fel cum a fost cazul în Afganistan. Acest lucru este deosebit de îngrijorător, deoarece există acum rapoarte că Al-Qaida joacă un rol important împotriva domnului Assad. Un alt pericol este faptul că există puține informații fiabile cu privire la FSA sau cât de mult control exercită asupra unităților sale subordonate. Drept urmare, nu există nicio garanție că armele nu vor fi direcționate către teroriști, criminali, sectanţi şi alte grupuri dezagreabile. Într-adevăr, există o teamă considerabilă că căderea regimului Assad ar putea duce la perioada de sângerare sectară similară cu cea din Irak, în urma invaziei SUA în 2003. Sunt Europa și vecinii Siriei pregătiţi pentru asta? Ar fi inteligent  a induce faptul într-un moment în care conflictul dintre Israel și Iran pare iminent?
Unii observatori cred că este nesăbuit pentru SUA să ia în considerare angajarea în sine, în revolta siriană, în orice fel. Până în prezent, trezirea arabă a livrat mult mai puțin decât spera, nu a generat o singură democrație liberală arabă, și a produs mult mai radicale guverne pro-islamice și mișcări politice decât a fost anticipat de Vest, sau a dorit. Dimpotrivă, schimbările de guvern în Africa de Nord pe parcursul anului trecut au împuternicit Islamiștii politici care nu au nici o loialitate față de o guvernare democratică și joacă deja jocuri cu istoria politică.
Adevărul este că intervenția militară de către Occident este foarte puțin probabil să conducă la o concluzie satisfăcătoare. Rezultatul este că mai plauzibil va fi absorbit într-un conflict pe termen lung pentru care nu există niciun plan de ieșire – care a fost într-adevăr, o preocupare în Libia, precum și nu există nici un motiv să ia în considerare chiar și o zonă “no fly”,  în Siria, în prezent, întrucât forța aeriană sirian nu până în prezent a fost implicată în conflict. Mai mult decât atât, trupele siriene au fost în mare parte loiale domnului Assad, și în acest moment , nu pare rezonabil să se presupună că valul se poate schimba în timp util. În cazul în care urma să apară, probabil, a avut loc deja.
Spre deosebire de Libia, marile puteri nu sunt la unison cu privire la ce să facă. O parte din motivul pentru aceasta este faptul că ei au văzut rezultatul net al atacului libian – care rămâne un semn de întrebare. Fărădelegea și lipsa de securitate au fost rezultatul, și este mai mult decât probabil că încă un alt regim pro-islamist se va naște o dată cealegerile au loc în Libia. Spre deosebire de Libia, dinamicile geopolitice sunt foarte diferite. Siria este un stat client al Rusiei, și va fi în măsură să continue să se bazeze pe sprijinul său militar și diplomatic. Rusia continuă să îl sprijine pe dl Assad militar și politic, iar ambele China și Rusia au respins rezoluția ONU care condamnă încălcările drepturilor omului în Siria. China vede necesitatea de a sublinia pericolele intervenției și ale “state making” de către Occident, având în vedere limitările sale evidente.
Cu siguranță, Occidentul știe până acum nu se poate pur și simplu flutura o baghetă magică și se așteaptă ca totul să cadă în loc. Experiența ne arată că deciziile luate în cazul unei crize umanitare care este în curs de dezvoltare sunt de obicei conduse de emoție, presă și sentimentele populare. Noțiunile visătoare a ce “poate fi” sunt doar aceasta. Ceea ce este necesar acum este o bună doză de realism și prudență. Mizele sunt mai mari decât oricând înainte. Poate veni un moment în care Occidentul poate simți că nu are nicio alegere, ci să intervină militar în Siria – dar acum nu este acel moment.
Comunitatea globală este ferm împotriva continuării regimului Assad, raționând că Assad trebuie să meargă în virtutea domniei familiei sale lungi dictatoriale, alianța sa cu Iranul şi represiunea împotriva manifestanților. Într-o lume perfectă, ele pot fi drepte, dar acest lucru este simplist și pe termen scurt. Cât de condamnabil mai mulţi sirieni și alții  îl pot găsi pe dl Assad, ei nu reușesc să-și imagineze ce Siria și regiunea ar putea fi în absența sa.

Având în vedere faptul că toate cele trei dintre țările care s-au confruntat până în prezent cu o schimbare de guvern în Africa de nord au deja, fie ales guvernele islamiste conservatoare – sau sunt gata să facă acest lucru – există vreun motiv pentru a crede că, dacă mai multe guverne din regiune au căzut, rezultatul ar fi diferit? A rezultat plecarea lui Saleh din Yemen într-o democrație liberală? Având în vedere puterea mișcării islamiste din Algeria, și susținerea Bouteflika a regimului Gaddafi până în ultima sa zi, poate rezultatul electoral al unei răsturnări a guvernului său să fie în discuție serioasă? Există vreun motiv să se creadă că un regim radical islamist nu ar fi, în cele din urmă, rezultatul plecării lui Assad?
Turcia a condus împotriva domnului Assad, dar se pare că nu au luat în considerare posibilitatea ca un regim mai radical ar putea apărea în cele din urmă, în Siria. În cazul în care un guvern radical preia Siria, Israelul, care se află deja în poziția sa cea mai precară, de la războiul din 1967, ar fi înconjurat practic de către guverne islamiste. Unica piesă lipsă ar fi Iordania. Având în vedere acest lucru, probabilitatea ca Israelul va simți că nu are de ales decât să atace programul nuclear al Iranului în acest an a crescut cu siguranță. Ce ar fi să renubţe prin a face acest lucru, la urma urmei? Israelul susține că se confruntă cu o amenințare existențială a unui posibil atac nuclear al Iranului – dar se confruntă, de asemenea, cu o posibilă amenințare existențială ca urmare a noului peisaj luând forma în jurul să. Din acest motiv, guvernul israelian preferă cu siguranță ca domnul Assad să rămână exact unde este.
Și aș argumenta că este exact ceea ce ar trebui sa prefere Occidentul, pentru că ar trebui să fie acum evident pentru toţi că schimbarea politică rapidă nu este neapărat un lucru bun, iar rezultatele acestei schimbări în regiune până în prezent nu sunt încurajatoare. La fel de mult cum Occidentul ar dori să creadă că toți oamenii din lume preferă democrațiile de tip occidental, ceea ce nu este de fapt cazul. Alegerile democratice dau adesea rezultate contrare la ceea ce Occidentul ar dori să vadă.
Mulți prin lume privesc la ceea ce democrația americană a coborât – cu sume mari de bani care domină procesul politic, oameni bogați și puternici care încalcă legea nu petrec o zi în închisoare, iar unii oameni care au obiecții cu privire la status quo-ul sunt etichetaţi amenințări la nivel național securitate – și se întreabă de ce şi-ar dori să imite. În plus, ar fi frumos dacă lumea ar fi pur și simplu un loc unde demonstranți demonstrează, dictatori cad, și democrațiile liberale au locul lor – dar nu aceasta este lumea în care trăim. Așa cum a spus domnul Assad, Occidentul ar trebui să fie foarte atent cu ce dorește în Siria, deoarece este puțin probabil a obține ceea ce vrea.