Claudio MUTTI

Cine a frecventat şcolile italiene când poemele epice antice încă nu erau substituite prin lecturi mai banale, ştie că în Iliada şi în Eneida lumea e reprezentată pe scutul pe care zeul fierar l-a lucrat pentru erou: un scut cu formă rotundă, în care marginea reprezintă marele râu Okeanos care înconjoară Pământul. Între această reprezentare şi aceea pe care o găsim în Iranul vechi există o analogie care, în mod ciudat, nu a atras atenţia celor ce studiază culturile indoeuropene. Într-adevăr, geosofia mazdeeană ne arată spaţiul pământesc aproape în acelaşi mod în care l-au prezentat Homer şi Vergiliu. Pământul este înconjurat de Ocean şi este împărţit în şapte regiuni (keshvar, avest. karshvar); în centrul regiunii centrale, care se numeşte Xvaniratha (“roata luminoasă”), se află Airyanem Vaejo (în persana medie Erân-Vêj), ţara primordială a Arienilor. După doctrina mazdeeană, acolo au fost creaţi Kayanizii, regii războinici; acolo s-a născut Zarathustra; acolo se va naşte şi ultimul Saoshyant, care îl va învinge pe Anra Mainyu, spiritul duşman, şi va începe sfârşitul ciclului nostru omenesc. Reprezentarea mazdeeană a fost retuşată şi integrată în patrimoniul cultural transmis Islamului de către Iranul vechi. În Kitâb al-Tafhîm, scris de astronomul şi geograful al-Bîrûnî (362/973 – 421/1030), se poate găsi o schemă în care cercul central, Iranul, este înconjurat de alte şase cercuri tangente între ele, corespunzătoare următoarelor regiuni ale lumii: India, Arabia şi Abisinia, Siria şi Egipt, aria slavo-bizantină, Turkestan, China şi Tibet.
Din punctul de vedere eurasiatic, Iranul este un segment central al acelei fâşii islamice care se extinde, în sens latitudinal, din Maghreb-ul arab până în Indonezia. Deci rolul său geopolitic coincide într-o oarecare măsură cu rolul acestei fâşii, care, împreună cu Europa, Rusia, China şi India, constituie unul dintre mările spaţii ale Eurasiei. Dacă ar fi unificată politic prin federaţii si alianţe, fâşia islamică ar putea fi linia de apărare meridională a Eurasiei.
Mai este o altă variantă, reprezentată de Turcia, care tinde să se impună ca un model pentru ţările musulmane din Marea Mediteraneană. Caracteristica acestui model este încercarea de a concilia nişte opoziţii: Islam şi democraţie, şaria şi laicitatea Statului, hegemonia neo-otomană şi apartenenţa occidentală, solidaritatea cu poporul palestinian şi menţinerea relaţiilor cu Statul evreiesc. Aşa-zisul “neo-otomanism”, care vrea să readucă influenţa politică turcească în ţările din fostul imperiu otoman, din punctul de vedere eurasiatic ar putea fi şi pozitiv, dat fiind că are ca ţel integrarea lumii arabe. Dar atâta timp cât Turcia va rămâne o ţară a alianţei atlantice şi nu se va despărţi de Israel, “neo-otomanismul” va lucra nu “pentru regele Prusiei”, ci pentru regina Angliei şi pentru Statele Unite – cum s-a dovedit în Libia şi cum observăm în Siria.
Rolul geopolitic al Iranului constă deci în a clădi în Asia Centrală un bloc capabil să respingă pătrunderea atlantică. Aceasta nu înseamnă a iraniza Asia Centrală, ci a înfiinţa în baricentrul Eurasiei o formaţie geopolitică compactă, deşi nu omogenă din perspectiva etnică şi lingvistică. Sarcina istorică a Iranului constă în a instaura Pax Persica în Asia Centrală şi în Orientul Apropiat, actualizând, în măsura posibilă, acea idee de imperiu care în istoria trecută a Iranului a permis popoarelor din aceste regiuni să convieţuiască în interiorul aceloraşi hotare şi sub o singură lege.