Cristina ALEXANDRESCU

Aproape seară de seară canalele de televiziune din lumea întreagă ne informează despre realitatea din două state, între care există o serie de similitudini. Acestea sunt Irakul şi Afganistanul, ambele ţări musulmane, multietnice, care în ultimii treizeci de ani s-au confruntat cu războaie, soldate cu zeci de mii de morţi şi sute de mii de răniţi. În prezent, ambele ţări se pot declara în pace şi traversează o dificilă perioadă de reconstrucţie. Trupele americane prezente ani de zile pe teritoriul irakian şi afgan, reprezintă un alt element comun, diferenţa constituind-o faptul că din Irak americanii au plecat în decembrie 2011, iar Afganistanul urmează să-l părăsească în decembrie 2014.
Susţinut de Franţa şi de Statele Unite în lupta contra „fanatismului islamic”, Hussein a utilizat masiv armele chimice. Pe durata războiului împotriva iranienilor, Washingtonul considera supravieţuirea regimului Sadam ca fiind „o prioritate absolută”, de aceea închide ochii atunci când sunt utilizate armele chimice împotriva kurzilor şi a iranienilor, dar şi a eforturilor lui de a fabrica arma atomică. În 1983 preşedintele Ronald Reagan îl trimite ca emisar pe Donald Rumsfeld la Bagdad. Faţă de ameninţarea iraniană, americanii aleg „răul cel mai mic”, de aceea restabilesc relaţiile diplomatice cu Bagdadul, căruia îi oferă ajutor economic, material, militar (inclusiv fotografii făcute din satelit).
În ce-l priveşte pe liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov avea două obiective, aparent dificil de îmbinat: să-l menţină la putere pe Sadam şi să-şi păstreze bunele relaţii cu americanii.
La rândul lor, civilii şi elitele arabe au susţinut regimul irakian, iar pe Sadam l-au glorificat ca pe un „Bismark al lumii arabe”, omul care a făcut din Irak „o ţară care avansează”.
În Irak există trei grupuri etnice principale: arabii sunt majoritari – circa 80% din populaţie [60% sunt şiiţi, restul suniţi]; kurzii 15% şi creştinii 4%.
Nici kurzii şi nici creştinii din Irak nu o duc prea bine, înaintea ultimului război numărul creştinilor fiind estimat între 800.000-1.400.000. Astăzi, doar 500.000 mai trăiesc într-o ţară în care nimeni nu-i doreşte şi în care trebuie să suporte zilnic violenţele şi ostilitatea. Acestora li se adaugă intimidările, şomajul, de aceea creştinii din Irak sunt nevoiţi să ia calea exilului. Kurzii reprezintă o minoritate decimată de irakieni, cel mai grav eveniment având loc în 1988 la Halabja, când 5.000 au fost ucişi în bombardamente cu arme chimice. De armele chimice s-a servit din plin dictatorul de la Bagdad pe durata celor opt ani de război dus împotriva vecinului iranian.
Restricţiile impuse Irakului au fost ridicate abia miercuri 15 decembrie 2010, când Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a emis trei Rezoluţii, care anulează sancţiunile impuse Bagdadului ca rezultat al invadării Kuweitului. Numeroase dispute sunt în continuare semnalate între cei doi vecini, în special în ce priveşte frontiera comună trasată în 1993 de Rezoluţia 833 a Consiliului de Securitate.
Absenţa securităţii este şi principala cauză pentru care companiile străine refuză să se instaleze în Irak; există doar patru agenţii private de pază, iar străinii continuă să fie atacaţi sau răpiţi de către bandele armate. Din acest motiv „guvernul trebuie să amelioreze securitatea la nivelul întregii ţări şi atunci companiile vor veni să investească în Irak”, a declarat pentru Ria Novosti, expertul militar Majid al-Sari, fost consilier în ministerul Apărării. La 9 iulie 2011, canalul TV al-Feyhaa a anunţat crearea unui serviciu special care va aparţine de ministerul de Interne, care să garanteze securitatea investitorilor şi a specialiştilor străini, care lucrează în Irak. Actuala unitate numără 200 de colaboratori, fiind însărcinată „cu protejarea specialiştilor şi a oamenilor de afaceri străini şi a familiilor acestora, securizarea locurilor lor de muncă, de rezidenţă şi acompanierea acestora în deplasările efectuate prin ţară”.
Situaţia din Siria şi consecinţele <primăverii arabe> au constituit temele principale ale summit-ului. În prezent, lumea arabă este divizată asupra modului de reglementare a conflictului sirian: dacă Qatarul şi Arabia Saudită, propun înarmarea opoziţiei siriene, în vederea înlăturării regimului Assad, alte state arabe, precum Egiptul şi Algeria, se opun militarizării conflictului şi oricărei ingerinţe străine. Situaţia economică a regiunii este o altă temă abordată cu ocazia reuniunii, întrucât diferenţele dintre ţări sunt importante, astfel monarhiile înstărite din Golf, bogate în petrol, cunosc o creştere economică datorată preţului ridicat al hidrocarburilor, dar state, precum Egiptul şi Tunisia, se lovesc de probleme economice cauzate de reducerea numărului de turişti. Securitatea şi lupta contra terorismului se află şi ele pe agenda de lucru, ca şi reglementarea diferendului israelo-palestinian şi dosarul nuclear iranian.
La rândul său, Massud Barzani, şeful Kurdistanului autonom, îl acuzase la 20 martie pe Maliki într-un discurs „că se comportă ca un dictator care concentrează toată puterea în mâinile sale şi intenţionează să formeze o armată de un milion de suflete devotate unei singure persoane”, motiv pentru care în mai multe rânduri Barzani a ameninţat cu secesiunea, dacă tensiunea actuală se menţine.
Marea Conferinţă Naţională pentru Reconciliere, prevăzută iniţial să aibă loc în decembrie 2011, în vederea dezamorsării crizei politice şi a tensiunilor, nu s-a desfăşurat până în iunie 2012. În acest răstimp, situaţia s-a agravat, guvernul fiind paralizat, din cauza multitudinii de apeluri vizând demisia primului-ministru Maliki, acuzat de comportament dictatorial. Irakul este paralizat la toate nivelurile: guvern, Parlament, securitate, economie, nimic nu funcţionează. Parlamentul n-a adoptat nici o lege importantă în ultimele luni, cu excepţia bugetului, lăsând deoparte inclusiv un text asupra hidrocarburilor, considerate cruciale pentru viitorul ţării. Impactul crizei politice se resimte şi la nivelul economiei, care se restrânge din cauza temerilor investitorilor străini. Însuşi preşedintele Talabani se arată neliniştit de gravitatea situaţiei, el reiterând apelul la dialog. În atare condiţii, războiul civil poate reizbucni în orice moment, consideră ziaristul Djamel Buatta.