http://johnpilger.com/videos/the-war-on-democracy

Lisette Talate died the other day. I remember a wiry, fiercely intelligent woman who masked her grief with a determination that was a presence. She was the embodiment of people’s resistance to the war on democracy. I first glimpsed her in a 1950s Colonial Office film about the Chagos islanders, a tiny creole nation living midway between Africa and Asia in the Indian Ocean. The camera panned across thriving villages, a church, a school, a hospital, set in a phenomenon of natural beauty and peace. Lisette remembers the producer saying to her and her teenage friends, “Keep smiling girls!”
Sitting in her kitchen in Mauritius many years later, she said, “I didn’t have to be told to smile. I was a happy child, because my roots were deep in the islands, my paradise. My great-grandmother was born there; I made six children there. That’s why they couldn’t legally throw us out of our own homes; they had to terrify us into leaving or force us out. At first, they tried to starve us. The food ships stopped arriving [then] they spread rumours we would be bombed, then they turned on our dogs.”
In the early 1960s, the Labour government of Harold Wilson secretly agreed to a demand from Washington that the Chagos archipelago, a British colony, be “swept” and “sanitised” of its 2,500 inhabitants so that a military base could be built on the principal island, Diego Garcia. “They knew we were inseparable from our pets,” said Lisette, “When the American soldiers arrived to build the base, they backed their big trucks against the brick shed where we prepared the coconuts; hundreds of our dogs had been rounded up and imprisoned there. Then they gassed them through tubes from the trucks’ exhausts. You could hear them crying.”
Lisette and her family and hundreds of islanders were forced on to a rusting steamer bound for Mauritius, a distance of 2,500 miles. They were made to sleep in the hold on a cargo of fertiliser: bird shit. The weather was rough; everyone was ill; two women miscarried. Dumped on the docks at Port Louis, Lizette’s youngest children, Jollice, and Regis, died within a week of each other. “They died of sadness,” she said. “They had heard all the talk and seen the horror of what had happened to the dogs. They knew they were leaving their home forever. The doctor in Mauritius said he could not treat sadness.”
This act of mass kidnapping was carried out in high secrecy. In one official file, under the heading, “Maintaining the fiction”, the Foreign Office legal adviser exhorts his colleagues to cover their actions by “re-classifying” the population as “floating” and to “make up the rules as we go along”. Article 7 of the statute of the International Criminal Court says the “deportation or forcible transfer of population” is a crime against humanity. That Britain had committed such a crime – in exchange for a $14 million discount off an American Polaris nuclear submarine – was not on the agenda of a group of British “defense” correspondents flown to the Chagos by the Ministry of Defense when the US base was completed. “There is nothing in our files,” said a ministry official, “about inhabitants or an evacuation.”
Today, Diego Garcia is crucial to America’s and Britain’s war on democracy. The heaviest bombing of Iraq and Afghanistan was launched from its vast airstrips, beyond which the islanders’ abandoned cemetery and church stand like archaeological ruins. The terraced garden where Lisette laughed for the camera is now a fortress housing the “bunker-busting” bombs carried by bat-shaped B-2 aircraft to targets in two continents; an attack on Iran will start here. As if to complete the emblem of rampant, criminal power, the CIA added a Guantanamo – style prison for its “rendition” victims and called it Camp Justice.
What was done to Lisette’s paradise has an urgent and universal meaning, for it represents the violent, ruthless nature of a whole system behind its democratic façade, and the scale of our own indoctrination to its messianic assumptions, described by Harold Pinter as a “brilliant, even witty, highly successful act of hypnosis.” Longer and bloodier than any war since 1945, waged with demonic weapons and a gangsterism dressed as economic policy and sometimes known as globalization, the war on democracy is unmentionable in western elite circles. As Pinter wrote, “it never happened even while it was happening”. Last July, American historian William Blum published his “updated summary of the record of US foreign policy”. Since the Second World War, the US has:
1. Attempted to overthrow more than 50 governments, most of them democratically-elected.
2. Attempted to suppress a populist or national movement in 20 countries.
3. Grossly interfered in democratic elections in at least 30 countries.
4. Dropped bombs on the people of more than 30 countries.
5. Attempted to assassinate more than 50 foreign leaders.
In total, the United States has carried out one or more of these actions in 69 countries. In almost all cases, Britain has been a collaborator. The “enemy” changes in name – from communism to Islamism – but mostly it is the rise of democracy independent of western power or a society occupying strategically useful territory, deemed expendable, like the Chagos Islands.
The sheer scale of suffering, let alone criminality, is little known in the west, despite the presence of the world’s most advanced communications, nominally freest journalism and most admired academy. That the most numerous victims of terrorism – western terrorism – are Muslims is unsayable, if it is known. That half a million Iraqi infants died in the 1990s as a result of the embargo imposed by Britain and America is of no interest. That extreme jihadism, which led to 9/11, was nurtured as a weapon of western policy (“Operation Cyclone”) is known to specialists but otherwise suppressed.
While popular culture in Britain and America immerses the Second World War in an ethical bath for the victors, the holocausts arising from Anglo-American dominance of resource-rich regions are consigned to oblivion. Under the Indonesian tyrant Suharto, anointed “our man” by Thatcher, more than a million people were slaughtered. Described by the CIA as “the worst mass murder of the second half of the 20th century”, the estimate does not include a third of the population of East Timor who were starved or murdered with western connivance, British fighter-bombers and machine guns.
These true stories are told in declassified files in the Public Record Office, yet represent an entire dimension of politics and the exercise of power excluded from public consideration. This has been achieved by a regime of un-coercive information control, from the evangelical mantra of consumer advertising to sound-bites on BBC news and now the ephemera of social media.
It is as if writers as watchdogs are extinct, or in thrall to a sociopathic zeitgeist, convinced they are too clever to be duped. Witness the stampede of sycophants eager to deify Christopher Hitchens, a war lover who longed to be allowed to justify the crimes of rapacious power. “For almost the first time in two centuries”, wrote Terry Eagleton, “there is no eminent British poet, playwright or novelist prepared to question the foundations of the western way of life”. No Orwell warns that we do not need to live in a totalitarian society to be corrupted by totalitarianism. No Shelley speaks for the poor, no Blake proffers a vision, no Wilde reminds us that “disobedience, in the eyes of anyone who has read history, is man’s original virtue”. And grievously no Pinter rages at the war machine, as in American Football:
Hallelujah. Praise the Lord for all good things …
We blew their balls into shards of dust, Into shards of fucking dust …
Into shards of fucking dust go all the lives blown there by Barack Obama, the Hopey Changey of western violence. Whenever one of Obama’s drones wipes out an entire family in a faraway tribal region of Pakistan, or Somalia, or Yemen, the American controllers in front of their computer-game screens type in “Bugsplat”. Obama likes drones and has joked about them with journalists. One of his first actions as president was to order a wave of Predator drone attacks on Pakistan that killed 74 people. He has since killed thousands, mostly civilians; drones fire Hellfire missiles that suck the air out of the lungs of children and leave body parts festooned across scrubland.
Remember the tear-stained headlines when Brand Obama was elected: “momentous, spine-tingling”: the Guardian. “The American future,” wrote Simon Schama, “is all vision, numinous, unformed, light-headed …” The San Francisco Chronicle’s columnist saw a spiritual “lightworker [who can] usher in a new way of being on the planet”. Beyond the drivel, as the great whistleblower Daniel Ellsberg had predicted, a military coup was taking place in Washington, and Obama was their man. Having seduced the anti-war movement into virtual silence, he has given America’s corrupt military officer class unprecedented powers of state and engagement. These include the prospect of wars in Africa and opportunities for provocations against China, America’s largest creditor and new “enemy” in Asia. Under Obama, the old source of official paranoia Russia, has been encircled with ballistic missiles and the Russian opposition infiltrated. Military and CIA assassination teams have been assigned to 120 countries; long planned attacks on Syria and Iran beckon a world war. Israel, the exemplar of US violence and lawlessness by proxy, has just received its annual pocket money of $3bn together with Obama’s permission to steal more Palestinian land.
Obama’s most “historic” achievement is to bring the war on democracy home to America. On New Year’s Eve, he signed the National Defense Authorization Act (NDAA), a law that grants the Pentagon the legal right to kidnap both foreigners and US citizens and indefinitely detain, interrogate and torture, or even kill them. They need only “associate” with those “belligerent” to the United States. There will be no protection of law, no trial, no legal representation. This is the first explicit legislation to abolish habeus corpus (the right to due process of law) and effectively repeal the Bill of Rights of 1789.
On 5 January, in an extraordinary speech at the Pentagon, Obama said the military would not only be ready to “secure territory and populations” overseas but to fight in the “homeland” and provide “support to the civil authorities”. In other words, US troops will be deployed on the streets of American cities when the inevitable civil unrest takes hold.
America is now a land of epidemic poverty and barbaric prisons: the consequence of a “market” extremism which, under Obama, has prompted the transfer of $14 trillion in public money to criminal enterprises in Wall Street. The victims are mostly young jobless, homeless, incarcerated African-Americans, betrayed by the first black president. The historic corollary of a perpetual war state, this is not fascism, not yet, but neither is it democracy in any recognisable form, regardless of the placebo politics that will consume the news until November. The presidential campaign, says the Washington Post, will “feature a clash of philosophies rooted in distinctly different views of the economy”. This is patently false. The circumscribed task of journalism on both sides of the Atlantic is to create the pretence of political choice where there is none.
The same shadow is across Britain and much of Europe where social democracy, an article of faith two generations ago, has fallen to the central bank dictators. In David Cameron’s “big society”, the theft of 84bn pounds in jobs and services even exceeds the amount of tax “legally” avoid by piratical corporations. Blame rests not with the far right, but a cowardly liberal political culture that has allowed this to happen, which, wrote Hywel Williams in the wake of the attacks on 9/11, “can itself be a form of self righteous fanaticism”. Tony Blair is one such fanatic. In its managerial indifference to the freedoms that it claims to hold dear, bourgeois Blairite Britain has created a surveillance state with 3,000 new criminal offences and laws: more than for the whole of the previous century. The police clearly believe they have an impunity to kill. At the demand of the CIA, cases like that of Binyam Mohamed, an innocent British resident tortured and then held for five years in Guantanamo Bay, will be dealt with in secret courts in Britain “in order to protect the intelligence agencies” – the torturers.
This invisible state allowed the Blair government to fight the Chagos islanders as they rose from their despair in exile and demanded justice in the streets of Port Louis and London. “Only when you take direct action, face to face, even break laws, are you ever noticed,” said Lisette. “And the smaller you are, the greater your example to others.” Such an eloquent answer to those who still ask, “What can I do?”
I last saw Lisette’s tiny figure standing in driving rain alongside her comrades outside the Houses of Parliament. What struck me was the enduring courage of their resistance. It is this refusal to give up that rotten power fears, above all, knowing it is the seed beneath the snow.

Războiul mondial asupra democraţiei

http: //johnpilger.com/videos/the-war-on-democracy

Lisette Talate a murit ieri. Îmi amintesc de o femeie vânjoasă, cu înverșunare inteligentă care a mascat durerea ei cu o determinare care a fost o prezență. Ea a fost întruchiparea rezistenței oamenilor la războiul împotriva democrației. Am zărit-o mai întâi într-un film din anii 1950 ai OficiuluiColonial  despre insulari Chagos, o națiune creolă minusculă trăind la jumătatea distanței dintre Africa și Asia, în Oceanul Indian. Aparatul de fotografiat se mișca peste sate înfloritoare, o biserică, o școală, un spital, aşezate într-un fenomen de o frumusețe naturală și pace. Lisette își amintește producătorul spunându-i ei și prietenilor ei adolescenţi, “Zâmbiţi fetelor!”
Stând în bucătăria ei în Mauritius, mulți ani mai târziu, ea a spus , “Nu trebuia să mi se spună să zâmbesc. Am fost un copil fericit, pentru că rădăcinile mele erau adânc în insule, paradisul meu. Străstrăbunica mea s-a născut acolo, am făcut șase copii acolo- De aceea ei nu ne-au putut arunca în mod legal din propriile noastre case;… au fost nevoiți să ne îngrozească să plecăm sau să ne forțeze afară. La început, au încercat să ne omoare de foame. Navele de alimente au încetat să sosească [atunci ] au răspândit zvonuri că vom fi bombardaţi, apoi au pornit câinii noștri.”
La începutul anilor 1960, guvernul laburist al lui Harold Wilson, a fost de acord în secret cu o cerere de la Washington, ca arhipelagul Chagos, o colonie britanică, să fie “măturată” și “igienizată” de 2.500 de locuitori, astfel încât o bază militară ar putea fi construit pe insula principală Diego Garcia. “Au știut că eram inseparabili de animalele noastre”, a declarat Lisette, “Când soldații americani au sosit pentru a construi baza, au sprijinit camioanele mari împotriva adăpostui de căramidă unde ne-am pregătit nuci de cocos, sute de câini ai noaştri au fost adunaţi și închişi acolo. Apoi, i-au gazat prin tuburi de țevi de eșapament ale camioanelor. Îi puteai auzi plângând. ”
Lisette și familia ei și sute de insulari au fost forțați pe un vapor ruginit destinat pentru Mauritius, pe o distanță de 2.500 mile. Ei au fost făcuţi să doarmă în cală pe o încărcătură de îngrășământ: rahat de pasăre. Vremea a fost aspră; toată lumea a fost bolnavă; două femei au pierdut sarcina. Aruncaţi pe docuri la Port Louis, cei mai tineri copii ai lui Lizette, Jollice, și Regis, au murit într-o săptămână unul de celălalt. “Au murit de tristețe”, a spus ea. “Ei au auzit toate vorbele și au văzut groaza a ce se întâmplase cu câinii. Ei știau că părăsesc casa lor pentru totdeauna. Doctorul din Mauritius, a spus că nu ar putea trata tristețea.”
Acest act de răpire în masă a fost efectuată în mare secret. Într-un singur fișier oficial, sub titlul “Menținerea ficțiunii”, consilierul juridic al Foreign Office îi îndeamnă pe colegii săi să acopere acțiunile lor prin “re-clasificarea” populației ca “plutitoare” și “să aranjeze regulile pe măsură ce înaintăm”. Articolul 7 din Statutul Curții Penale Internaționale declară că “deportarea sau transferul forțat al populației” este o crimă împotriva umanității. Că Marea Britanie a comis o astfel de crimă – în schimbul unui discount de 14 milioane $ de pe un submarin nuclear american Polaris – nu a fost pe ordinea de zi a unui grup de corespondenți  de “apărare” britanici transportaţi cu avionul la Chagos de către Ministerul Apărării atunci când baza din SUA a fost finalizată. “Nu există nimic în dosarele noastre”, a declarat un oficial al ministerului “despre locuitori sau o evacuare.”
Astăzi, Diego Garcia este crucială pentru război Americii și Marii Britanii asupra democrației. Cea mai grea bombardare a Irakului și Afganistanului a fost lansată de pe vaste sale  piste, dincolo de care cimitirul şi bisericii abandonate ale insularilor stau ca ruine arheologice. Grădina terasată unde Lisette a râs pentru aparatul de fotografiat este acum o fortăreața adăpostind bombe “bunker-busting” transportate de aeronave B-2 în formă de liliac la ținte în două continente; un atac asupra Iranului va începe aici. Ca și pentru a finaliza emblema puterii agresive, penale, CIA a adăugat o închisoare stil Guantanamo – pentru  victimele “predare” sale și a numit-o Camp Justice.
Ceea ce a fost făcut paradisului Lisettei are o semnificație urgentă și universală, căci reprezintă natura violentă, nemiloasă a unui întreg sistem în spatele fațadei sale democratice, iar amploarea propriei noastre îndoctrinări la ipotezele sale mesianice, descrisă de Harold Pinter ca un “genial , chiar și spiritual, act de mare succes de hipnoză”. Mai lung și mai sângeros decât orice război din 1945 încoace, purtat cu arme demonice și un gangsterism îmbrăcat ca politică economică și, uneori, cunoscut sub numele de globalizare, războiul împotriva democrației este nemenţionabil în cercurile de elită occidentale. După cum Pinter a scris, “nu s-a întâmplat chiar și în timp ce se întâmplă”. În iulie anul trecut, istoricul american William Blum a publicat “rezumatul său actualizat al înregistrării politicii externe a SUA”. De la Al Doilea Război Mondial, Statele Unite a:
1. Încercat a răsturna mai mult de 50 de guverne, cele mai multe dintre ele în mod democratic alese.
2. Încercat a suprima o mișcare populistă sau națională în 20 de țări.
3. Intervenit macroscopic în alegerile democratice în cel puțin 30 de țări.
4. aruncat bombe asupra oamenilor din mai mult de 30 de țări.
5. încercat să asasineze mai mult de 50 lideri străini.
În total, Statele Unite ale Americii au efectuat una sau mai multe dintre aceste acțiuni în 69 de țări. În aproape toate cazurile, Marea Britanie a fost colaborator. “Inamicul” şi-a schimbat numele – de la comunism la islamism – dar mai ales este creșterea democrației independente de putere occidentală sau o societate care ocupă teritoriu strategic util, considerat consumabil, cum ar fi insulele Chagos.
Scara mare de suferință, să nu mai vorbim de criminalitate, este puțin cunoscută în Occident, în ciuda prezenței comunicațiilor cele mai avansate din lume, jurnalismului nominal liber și academiei celei mai admirate. Că cele mai numeroase victime ale terorismului – terorismul occidental – sunt musulmani este de nespus, dacă este cunoscut. Că o jumătate de milion de copii irakieni au murit în 1990, ca urmare a embargoului impus de Marea Britanie și America nu prezintă interes. Că jihadismul extrem, care a dus la 9/11, a fost hrănit ca o armă a politicii occidentale ( “Operațiunea ciclon”) este cunoscut specialiștilor, dar altfel suprimat.
În timp ce cultura populară în Marea Britanie și America afundă Al Doilea Război Mondial într-o baie etică pentru învingători, holocausturile care decurg din poziția dominantă anglo-americană a regiunilor bogate în resurse sunt expediate în uitare. Sub tiranul indonezian Suharto, uns “omul nostru” de Thatcher, mai mult de un milion de persoane au fost sacrificate. Descris de către CIA ca fiind “cel mai rău ucidere în masă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea”, estimarea nu include o treime din populația Timorul de Est, care au fost înfometați sau uciși cu conivența vestică, avioanele de vânătoare britanice și mitraliere.
Aceste povești adevărate sunt spuse în fișiere declasificate de Public Record Office, dar reprezintă o întreagă dimensiune a politicii și exercitarea puterii excluse din luarea în considerare publică. Acest lucru a fost realizat printr-un regim de control al informațiilor ne-coercitiv, din mantra evanghelică de publicitate a consumatorilor de pe știri BBC și acum efemeritatea social media.
Este ca și cum ar fi scriitorii în calitate de câini de pază sunt dispăruţi,sau înrobiţi unui zeitgeist sociopat, convinși că sunt prea inteligenţi pentru a fi păcăliţi. Martor ai învălmășelii lingușitorilor dornici de a sfida peChristopher Hitchens, un iubitor de război, care dorea să se permită să justifice crimele puterii rapace. “Pentru aproape prima dată în două secole”, a scris Terry Eagleton, “nu există niciun eminent poet britanic, dramaturg sau romancier pregătit să pună la îndoială bazele modului de viață occidental”. Niciun Orwell nu avertizează că nu avem nevoie să trăim într-o societate totalitară care să fie coruptă de totalitarism. Niciun Shelley nu vorbește pentru cei săraci, niciun Blake nu proliferează o viziune, niciun Wilde nu  ne amintește că “nesupunerea, în ochii tuturor celor care au citit istorie, este virtutea originală a omului”. Si amarnic niciun Pinter nu se dezlănțuie asupra mașinii de război, la fel ca în fotbalul american:
Aleluia. Lăudați-L pe Domnul pentru toate lucrurile bune …
Am suflat bilele lor în cioburi de praf, În cioburi de praf nenorocit …
În cioburi de nenorocit praf merg toate viețile suflate acolo de Barack Obama, Hopey Changey al violenței occidentale. Ori de câte ori uns dintre drone lui Obama poate șterge o familie întreagă într-o regiune tribală din Pakistanul îndepărtat sau Somalia sau Yemen, controlorii americani în fața ecranelor lor de calculator de joc tipăresc în “Bugsplat”. Lui Obama îi plac dronele și a glumit despre ele cu jurnaliștii. Una dintre primele sale acțiuni ca preşedinte a fost de a comanda un val de atacuri cu drone Predator asupra Pakistanului, care a ucis 74 de persoane. El are de atunci mii uciși, majoritatea civili; dronele aruncă rachete Hellfire care sug aerul din plămâni de copii şi lasă părţi ale corpului cu ghirlande peste tufărișuri.
Amintiți-vă titlurile pătate de lacrimi atunci când Brand Obama a fost ales: “important, ale furnicături coloanei vertebrale”: The Guardian. “Viitorul american”, a scris Simon Schama, “este tot viziunea, numinosului, neformată, îndreptat spre lumină -…” editorialistul San Francisco Chronicle a văzut un “lucrător spiritual  în lumină [care poate] intra într-o nouă cale de a fi pe planetă”. Dincolo de prostiile, cum marele avertizor Daniel Ellsberg a prezis, o lovitură de stat militară a avut loc la Washington, iar Obama a fost omul lor. După ce a sedus mișcarea anti-război în tăcere virtuală, el a dat coruptei clase a ofiţerilor militari din America puteri fără precedent  de stat și de angajament. Printre acestea se numără perspectiva războaielor din Africa și oportunități pentru provocări împotriva Chinei, cel mai mare creditor ai Americii, cât și noul “inamic” în Asia. După Obama, vechea sursă de paranoia oficială Rusia a fost încercuit cu rachete balistice și opoziția rusă infiltrat. Echipele de asasinare militară și CIA au fost alocate la 120 de țări; atacurile lung planificate pentru Siria și Iran fac semn de un război mondial. Israelului, exemplar al  violenței din SUA și fărădelege prin procură, tocmai și-a primit banii de buzunar anuali de 3 miliarde $, împreună cu permisiunea lui Obama de a fura mai mult teren palestinian.

Cea mai “istorică” realizare a lui Obama este de a aduce războiul asupra democrației acasă în America. În ajunul Anului Nou, el a semnat National Defense Authorization Act (NDAA), o lege care acordă Pentagonului dreptul legal de a răpi atât străini, cât și cetățeni americani și a-i reține pe termen nelimitat, interoga și tortura, sau chiar să-i omoare. Ei au nevoie doar să se “asocieze” cu cei “beligeranţi” pentri Statele Unite ale Americii. Nu va fi nicio protecție a legii, nicio judecată, nicio reprezentare legală. Aceasta este prima legislație explicită de a desființa corpus habeus (dreptul la un proces echitabil de drept) și efectiv abrogă Legea Drepturilor din 1789.
La 5 ianuarie, într-un discurs extraordinar la Pentagon, Obama a declarat că armata nu ar fi doar gata să ” securizeze teritoriu și populații” de peste mări, ci de a lupta în “patrie” și să ofere “sprijin autorităților civile”. Cu alte cuvinte, trupele americane vor fi dislocate pe străzile orașelor americane atunci când tulburările civile inevitabile iau loc.
America este acum un teren de sărăcie epidemică și închisori barbare: consecința unei “piețe”, a extremismului, care, în conformitate cu Obama, a determinat transferul de 14 trilioane $ în bani publici pentru întreprinderile penale în Wall Street. Victimele sunt în majoritate tineri şomeri, fără adapost, încarceraţi afro-americani, trădaţi de primul președinte negru. Corolarul istoric al unui stat în război perpetuu, acest lucru nu este fascismul, nu încă, dar nici nu este democrație sub nicio  formă ușor de recunoscut, indiferent de politica placebo, care va consuma știri până în noiembrie. Campania prezidențială, a declarat Washington Post, va “dispun de o ciocnire de filozofii înrădăcinate în mod distinct în diferite puncte de vedere ale economiei”. Acest lucru este în mod evident fals. Sarcina circumscrisă de jurnalism de pe ambele maluri ale Atlanticului este de a crea pretenția de alegere politică în cazul în care nu este niciuna.
Aceeași umbră este de a lungul Marii Britanii și unei mari părţi din Europa, unde democrația socială, un articol de credință în urmă cu două generații, a scăzut la dictatorilor băncii centrale. În “societatea mare” a lui David Cameron, furtul de 84bn de lire în locuri de muncă și servicii chiar depășește valoarea taxei “legal” evitate de către corporații piraterești. Vina nu revine extremei dreapte, ci unei culturi liberale de lașitate politică care a permis ca acest lucru să se întâmple, care, a scris Hywel Williams în urma atacurilor de la 9/11 “, poate fi ea însăși o formă în sine de fanatism neprihănit”. Tony Blair este un astfel de fanatic. În indiferența managerială față de libertățile pe care le pretinde să le dețină, Marea Britanie burghez Blairită a creat un stat de supraveghere, cu 3.000 de noi infracțiuni și legi penale: mai mult decât pentru întregul secol precedent. Poliția crede că în mod clar că au o impunitate să ucidă. La cererea CIA, cazuri precum cel al lui Binyam Mohamed, un rezident britanic nevinovat torturat și apoi ţinut timp de cinci ani la Guantanamo Bay, vor fi tratate în instanțele secrete din Marea Britanie “în scopul de a proteja agențiile de intelligence” – torţionarii.
Această stare invizibilă a permis guvernului Blair să lupte împotriva insularii Chagos pe când aceştia s-au ridicat din disperarea lor în exil și au cerut dreptatea pe străzile din Port Louis și Londra. “Numai atunci când iei o acțiune directă, față în față, chiar încalci legile, eşti observat vreodată”, a spus Lisette. “Şi cu cât eşti mai mic, cu atât mai mare exemplul tău pentru alţii.” Un astfel de răspuns elocvent pentru cei care încă mai întreabă: “Ce pot să fac?”
Am văzut ultima dată mica figura a lui Lisette stând în picioare în ploaie torențială, alături de camarazii săi din afara clădirii Parlamentului. Ceea ce m-a frapat a fost curajul durabil al rezistenței lor. Este acest refuz de a renunța care putrezeşte puterea temerilor, mai presus de toate, știind că este sămânța de sub zăpadă.