Gemaledin Septar SEVINCI

Criza siriană se pare că a intrat în faza cea mai periculoasă, care este definită de un amestec exploziv de mize strategice accentuate legate într-o competiție regională și internațională mai largă pe de o parte și de atitudini încărcate emoțional și gândire politică dornică pe de altă parte. Vecinii imediat afectaţi de conflictul din Siria sunt Iran, Hezbollah în Liban și guvern Maliki în Irak dominat de șiiți. Tendoanele alianțelor reflectă obiectivele politice și diplomatice comune, în special pentru Iran. Siria și Iranul au fost mai întâi unite de războiul dintre Iran și Irak, prin aversiunea lor în comun faţă de regimul lui Saddam Hussein, cu toate că Siria și Irak au fost conduse ambele de partidul Baas. Bătălia de pe pământul Siriei nu este o luptă pentru apărarea secularismului, dar nu este nicio luptă pentru stabilirea unei teocraţii. Într-adevăr, după cum conflictul scrâșnește, Islamul joacă un rol tot mai important în revoltă. Dar acest lucru nu este ceva autentic; oriunde și ori de câte ori izbucnește un conflict violent, religia joacă un rol tot mai mare. În ciuda temerilor  sectarismului în cazul în care regimul cade, unii în minoritatea Alawită vorbesc împotriva lui Assad și se alătură grupurilor revoluționare, considerându-se cele mai multe motive pentru protestele împotriva regimului lui Bashar.

The Syrian crisis it seems that has entered its most dangerous phase which is defined by an explosive mix of heightened strategic stakes tying into a regional and wider international competition on the one hand and emotionally charged attitudes and political wishful thinking on the other. The immediately affected neighbors of Syria’s conflict are Iran, Hezbollah in Lebanon and Shia-dominated Maliki government in Iraq. The sinews of the alliances reflect shared political and diplomatic objectives, especially for Iran. Syria and Iran were first united by the Iran-Iraq War through their shared detestation of the Saddam Hussain regime, although Syria and Iraq were both ruled by Baath Party. The battle on the ground of Syria is not a battle for defending secularism, but is neither a battle for establishing a theocracy. Indeed, as the conflict grinds on, Islam is playing an increasing role in the uprising. But this is not something genuine; wherever and whenever violent conflict erupts, the religion is playing an increasing role. Despite fears of sectarianism if the regime falls, some in the Alawite minority are speaking out against Assad and are joining the revolutionary groups, considering themselves the most motives for protests against Bashar’s regime.