Steven Alan SAMSON

In a column posted on the day of Ronald Reagan’s centenary and Super Bowl Sunday, February 6, 2011, Barry Rubin delivered a punishing half-time assessment of the Obama Administration’s Middle East policy. His chief point was simple: Do any of the chief actors in the region believe that the United States will protect them during the gathering storm?
“Unintentionally, the mistakes of the Obama Administration [have] become a factor spreading the power of radical Islamist movements. People aren’t going to like that sentence but it is objectively true. Israelis know it; Arabs know it; Iran’s leadership knows it.”
Rubin concluded his column with a partial quotation from the great Arab historian, Ibn Khaldun, but it is worth quoting at greater length.
“Nomads are rough, savage and uncultured, and their presence is always inimical to civilization; however, they are hardy, frugal, uncorrupt in morals, freedom-loving and self-reliant, and so make excellent fighters. In addition, they have a strong sense of ‘asabiya, which can be translated as ‘group cohesion’ or ‘social solidarity’. This greatly enhances their military potential. Towns, by contrast, are the seats of the crafts, the sciences, the arts and culture. Yet luxury corrupts them, and as a result they become a liability to the state, like women and children who need to be protected. Solidarity is completely relaxed and the arts of defending oneself and of attacking the enemy are forgotten, so they are no match for conquering nomads.”
America began with and was founded by its own nomads, many of whom, such as the Puritan leaders, were cultured. Thankfully, the children of America’s founders still number among its defenders, but in ever-diminishing numbers. Here we should pause to reflect on history’s lessons, as Niccolo Machiavelli did in his Discourses on Livy. For decades Americans have had a Ruling Class that arrogates itself above what Angelo Codevilla calls the Country Party. The Ruling Class draws its sustenance from the web of dependency it uses to break down traditional social structures while amassing a constituency of social-service clients and interest groups that pursue what the late Erik von Kuehnelt-Leddihn called “identitarianism.” What ordinary citizens are witnessing is a domestic form of colonialism with all of the attendant social and psychological stresses that plagued relations between colonizers and the host population. The political scientist James Chowning Davies provides an abundance of illustrations in When Men Revolt and Why.
To illustrate the global character of the problem, it may be observed that most of America’s federal health, education, and welfare bureaucracies have developed their own elaborate agendas. They were created by first lifting or transferring activities that had once belonged elsewhere. At the time, during the early New Deal of the 1930s, it was alleged that many of these functions had been abandoned or were poorly done. This, at best, was a dubious claim. It is now past time to restore what the constitutional historian Edward Corwin called the Constitution of Limitations by beginning to restore the functions of local governments and civil society generally before taxpayers are rendered indigent for the sake of supporting the improvident.
Ronald Reagan, a political entrepreneur of a very high order, recognized where all this led by the time he delivered his break-out political speech at the 1964 Republican Party Convention at the Cow Palace. A quarter century after political Progressives began to build a political power base through what Sidney Milkis calls the Third New Deal, Reagan declared in “A Time for Choosing:”
“This is the issue of this election: whether we believe in our capacity for self-government or whether we abandon the American Revolution and confess that little intellectual elite in a far-distant capital can plan our lives for us better than we can plan them ourselves.”
This is still the issue all over the world in 2011. Intrusive government regulation is the bane of market economies even where they are able to subsist and take root. It remains an age-old challenge. The Peruvian economist Hernando de Soto has shown how difficult it is to establish and legally operate a business in so much of the developing world. Confiscation takes so many different forms but always to one purpose: to suppress populations and make them dependent upon the state. The dynamic tension between the harsh realities of living close to the land versus the refinements of urban life described by Ibn Khaldun in the Muqaddimah has fueled literature and even political philosophy from time immemorial.
In The Republic Plato contrasted Glaucon’s “city of pigs” with the luxurious or “feverish city.” In Discourses on Livy, Machiavelli discussed the severe, even tyrannical, discipline it would take to bring back to health a city that had sunk into corruption. This is a condition that has become all-too-familiar not only in the West but among the ruling classes in so much of the world today.
A few days before Rubin posted his column, the term “Arab Spring” had already been coined and circulated by optimistic journalists with the BBC. But the “awakening” actually began in winter. The spark that lit a series of fuses was the self-immolation in Sidi Bouzid of a Tunisian street vendor, Mohamed Bouazizi, on December 17, 2010. This young man, who had lost his father at the age of three, had helped support his family through a series of jobs since the age of ten, repeatedly had his wheelbarrow of produce and other goods stolen by local police authorities. In this latest incident, Bouazizi was reportedly slapped and humiliated by a female municipal official. He went to the governor’s office to ask for the return of the scales that had been confiscated. Being turned away instead, he went to a nearby gasoline station, returned with a can of gasoline, and the doused and immolated himself in the street in front of the governor’s office. The rest is, shall we say, history.
It is no wonder that Thrasymachus could taunt Socrates in The Republic, by suggesting that real rulers do not differ in their attitude toward the people they govern than shepherds do toward their sheep. Are their subjects not so often regarded as fit only to be sheared or slaughter? Or, to modify the metaphor, harassed and harried into the wilderness like scapegoats, as René Girard might observe?
A popular saying is that “a fish rots from the head down.” Is life not hard enough without the abuse inflicted upon them by officious bureaucrats and corrupt officers? People may be as “patient as Job” and even resilient in the face of the heedlessness of their neighbors. But as so often happens, a line is crossed and the persecuted reach a limit where they determinedly set their face against all opposition. The literature of resistance against tyranny dates back to the earliest records of western civilization. Antigone is a classic of the genre. So is the story of Jotham in the Book of Judges, chapter 9. An entire theology of resistance developed during the High Middle Ages and continued through the Protestant Reformation down through the seventeenth century English revolutions. It reached a pinnacle of expression in the American Declaration of Independence:
“Prudence… will dictate that governments long established should not be changed for light and transient causes; and accordingly all experience hath shown that mankind are more disposed to suffer, while evils are sufferable, than to right themselves by abolishing the forms to which they are accustomed. But when a long train of abuses and usurpations, pursuing invariably the same object evinces a design to reduce them under absolute despotism, it is their right, it is their duty, to throw off such government, and to provide new guards for their future security.”
As Crane Brinton observed in his classic analysis, Anatomy of Revolution: “The years just preceding the actual outbreak of revolution witness a crescendo of protests against the tyranny of the government, a hail of pamphlets, plays, addresses, an outburst of activity on the part of interested pressure groups. Facing all this, the government certainly does not live up to the reputation its opponents seek to make for it. Its tyrannous attempts at suppressing the rebellious opposition may perhaps fail because the opposition is too strong, resourceful, and virtuous; or its attempts may fail because they are carried out half-heartedly and inefficiently by governmental agents more than half won over to the opposition. The fact remains that they fail.”
Governments sometimes collapse like a house of cards because they have become like the proverbial fish: They rot from the head down.
In the heady days of Iran’s February Revolution, Western acclaim was showered upon Ayatollah Khomeini by the academic bien pensants of that day. But in this case, as in so many others, high hopes were soon enough dashed and events quickly began passing through the stages of Crane Brinton’s Anatomy of Revolution.
By contrast, the American colonies were successful in their War for Independence in part because they already had a viable civil society and a tradition of institutional liberties that furnished what Edmund Burke called the “wardrobe of a moral imagination.”
As with so many others, Iran’s revolution of 1979 was premature. Its seeds fell on rocky soil, failed to sink deep roots, and a despotic regime was replaced by a far worse tyranny. The mass of the protestors failed to heed the iron law of despotism: “Things are never so bad that they cannot get worse.”
It appears that James Chowning Davies’s J-Curve model of political violence applies very well today to the economic causes of the Egyptian unrest. Jack Kelly has noted the rapid rise in food prices in a brief analysis that resembles Andrew Dickson White’s analysis of what triggered the French Revolution, Fiat Money Inflation in France. In an article entitled “Are We Letting the Fox into the Henhouse?” he wrote:
“The proximate causes of the spike in wheat prices were a drought in Russia and flooding in Australia. Two other factors foreshadow a grim future for poor countries like Egypt. Wheat and other commodities are priced in dollars. The easy money policy of the Federal Reserve has flooded the world with them, driving prices up. Mandates and massive subsidies for ethanol are causing an alarming proportion of U.S. food production to be burned up in our gas tanks. In 2001, 7 percent of U.S. corn went to ethanol. Last year, the figure was 39 percent.”
Whether the reasons behind the conversion of grain into ethanol are well-intentioned, cynical, or corrupt is of little consequence. A growing scarcity of food supplies and an attendant increase in prices harms those who are least able to find affordable alternatives.
The theories of Robert Michels and Vilfredo Pareto, two of James Burnham’s Machiavellians, could very well provide insight into the Egyptian Revolution. The immediate question is whether is whether this revolution will be a revolution prevented, as in the case of Peter F. Drucker’s American counter-revolution, or whether it will be an all-out social revolution of the French, Russian, Chinese, and Iranian varieties. As Pareto noted:
“In the beginning, military, religious, and commercial aristocracies and plutocracies . . . must have constituted parts of the governing elite and sometimes made up the whole of it. The victorious warrior, the prosperous merchant, the opulent plutocrat, was men of such parts, each in his own field, as to be superior to the average individual. Under those circumstances the label corresponded to an actual capacity. But as time goes by, considerable, sometimes very considerable, differences arise between the capacity and the label. …Aristocracies do not last. …History is a graveyard of aristocracies. …They decay not in numbers only. They decay also in quality, in the sense that they lose their vigor, that there is a decline in the proportions of the residues which enabled them to win their power and hold it. The governing class is restored not only in numbers, but …in quality, by families rising from the lower classes and bringing with them the vigor and the proportions of residues necessary for keeping themselves in power. …Potent cause of disturbance in the equilibrium is the accumulation of superior elements in the lower classes and, conversely, of inferior elements in the higher classes.”
Thus the “circulation of elites.” In his commentary on Pareto, Lewis Coser adds the following: “When governing or nongoverning elites attempt to close themselves to the influx of newer and more capable elements from the underlying population, when the circulation of elites is impeded, social equilibrium is upset and the social order will decay. Pareto argued that if the governing elite does not ‘find ways to assimilate the exceptional individuals who come to the front in the subject classes,’ an imbalance is created in the body politic and the body social until this condition is rectified, either through a new opening of channels of mobility or through violent overthrow of an old ineffectual governing elite by a new one that is capable of governing.”
Behold Arab Spring! Nature abhors political vacuums. Machiavelli himself recognized the brutal nature of what is apt to fill such a vacuum. Abraham Lincoln anticipated this problem even in America in his early Lyceum Address by envisioning the rise of an American Napoleon. It is times such as these that bring out both the best and the worst of human nature. The question is whether the willingness to sacrifice for the sake of a cause measures up to or falls far short of the worthiness of the cause itself. As another revolutionary, Thomas Paine, put it: “These are the times that try men’s souls.”

Revoluția din februarie 2011: un vestitor al Primăverii Arabe

Într-un articol postat în ziua centenarului Ronald Reagan și duminica Super Cupei, 6 februarie 2011, Barry Rubin a livrat o evaluare pedepsitoare la jumătate de termen a politicii faţă de Orientul Mijlociu a Administrației Obama. Punctul său principal a fost simplu: Oricare dintre actorii principali din regiune cred că Statele Unite îi va proteja în timpul furtunii?
“Neintenționat, greșelile administrației Obama [au] să devină un factor de răspândire a puterii mișcărilor islamiste radicale. Oamenilor nu le va plăcea această propoziție, dar este adevărată în mod obiectiv. Israelienii știu; arabii știu; conducerea Iranului știe. ”
Rubin a încheiat articolul lui cu un citat parțial din marele istoric arab, Ibn Khaldun, dar merită citat pe o mai mare lungime.
“Nomazii sunt aspri, sălbatici și necultivaţi, iar prezența lor este întotdeauna dușmănoasă civilizației; cu toate acestea, ei sunt rezistenţi, frugali, neputreziţi în morală, iubitori de libertate și de sine stătători, și astfel sunt luptători excelenţi. În plus, ei au un puternic sentiment de “asabiya, care poate fi tradus ca” coeziunea de grup “sau” solidaritate socială”. Acest lucru îmbunătățește în mare măsură potențialul lor militar. Orașele, în schimb, sunt locul mesteşugurilor, științei, artelor și culturii. Cu toate acestea, luxul le corupe, și, ca urmare, acestea devin o responsabilitate pentru stat, cum ar fi femeile și copiii care au nevoie să fie protejaţi. Solidaritatea este complet relaxată și arta de apărare a sinelui și de a ataca inamicul sunt uitate, astfel încât acestea nu se potrivesc pentru cucerirea nomazilor “.
America a început cu și a fost fondată de propriile săi nomazi, mulți dintre ei, cum ar fi conducătorii puritani, fiind cultivaţi. Din fericire, copiii fondatorilor Americii încă se numără printre apărătorii săi, dar în număr din ce în ce mai redus. Aici ar trebui să ne oprim pentru a reflecta asupra lecțiilor istoriei, așa cum a făcut Niccolo Machiavelli în Discursurile lui asupra lui Titus Livius. Timp de decenii americanii au avut clasa conducătoare care se arogă deasupra a ce Angelo Codevilla numește Partidul Țară. Clasa conducătoare atrage susţinerea ei din reţeaua de dependență pe care o folosește pentru a rupe structurile sociale tradiționale, în timp ce acumulează o circumscripție de clienți ai serviciilor sociale și grupurilor de interese care urmăresc ceea ce regretatul Erik von Kuehnelt-Leddihn a numit “identitarianism.” La ce sunt martori cetățenii obișnuiți este o formă domestică a colonialismului, cu toate tensiunile sociale și psihologice inerente care au cauzat probleme în relațiile dintre coloniștii și populația gazdă. Politologul James Chowning Davies oferă o mare varietate de ilustrații în Când bărbații se revoltă și de ce.
Pentru a ilustra caracterul global al problemei, se poate observa că cele mai multe din birocraţiile din sănătate, educație, și de bunăstare ale Americii federale au dezvoltat propriile lor agende elaborate. Ele au fost create din prima ridicare sau transferul activităților, care au aparținut în altă parte. La acea vreme, în timpul New Deal timpuriu din anii 1930, s-a afirmat că multe dintre aceste funcții au fost abandonate sau au fost prost făcute. Acest lucru, în cel mai bun caz, a fost o afirmație îndoielnică. Acum este timpul trecut pentru a restabili ceea ce istoricul constituțional Edward Corwin a numit Constituția limitărilor prin începerea restabilirii funcțiilor administrațiilor locale și ale societății civile, în general, înaintea contribuabililor sunt prestate lipsite de mijloace de dragul susținerii neprevăzătorului.
Ronald Reagan, un antreprenor politic al unui ordin foarte înalt, a recunoscut unde au dus toate acestea când a rostit discursul său politic de deschidere la Convenția de la Partidul Republican din 1964 de la Cow Palace. Un sfert de secol după ce progresivii au început să construiască o bază de putere politică prin ceea ce Sidney Milkis numește a treia New Deal, Reagan a declarat în “Un timp pentru a alege:”
“Aceasta este problema acestei alegeri: dacă noi credem în capacitatea noastră de auto-guvernare sau dacă renunțăm la Revoluția Americană și mărturisim că elita mică intelectuală într-o capitală mult mai îndepărtată poate planifica viața noastră pentru noi mai bine decât noi înşine o putem planifica.”
Aceasta este încă problema peste tot în lume, în 2011. Reglementarea guvernamentală intruzivă este otrava economiilor de piață chiar și în cazul în care acestea sunt capabile să supraviețuiască și să prindă rădăcini. Acesta rămâne o provocare-limită de vârstă. Economistul peruvian Hernando de Soto a demonstrat cât de greu este să stabilească și să opereze în mod legal o afacere în atât de mult din lumea în curs de dezvoltare. Confiscarea ia atât de multe forme diferite, dar întotdeauna un singur scop: pentru a suprima populațiile și să le facă dependente de stat. Tensiunea dinamică dintre realitățile dure de viață în apropierea pământului față de rafinamentele vieții urbane descrise de Ibn Khaldun în Muqaddimah a alimentat literatura și chiar filosofia politică din cele mai vechi timpuri.
În Republica, Platon a contrastat “orașul porcilor” al lui Glaucon cu “orașul febril” sau de lux. În Discursuri asupra lui Livius, Machiavelli a discutat despre disciplina severă, chiar tiranică, necesară pentru a aduce înapoi la sănătate un oraș ce a fost scufundat în corupție. Aceasta este o condiție care a devenit mult prea familiară, nu numai în Occident, dar în rândul claselor conducătoare în atât de mult din lumea de azi.
Cu câteva zile înainte ca Rubin să posteze articolul lui, termenul de “Primăvara arabă” a fost deja inventat și difuzat de către jurnaliști optimişti cu BBC. Dar “trezirea” de fapt a început în timpul iernii. Scânteia care a aprins o serie de siguranțe fuzibile a fost autoincendierea în Sidi Bouzid a unui vânzător de stradă tunisian, Mohamed Bouazizi, la 17 decembrie 2010. Acest tânăr, care și-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani, a ajutat la sprijinul familiei printr-o serie de locuri de muncă de la vârsta de zece ani, a avut în mod repetat roaba lui de produse și alte bunuri furate de către autoritățile locale de poliție. În acest ultim incident, Bouazizi a fost conform relatărilor pălmuit și umilit de către un funcționar municipal de sex feminin. El a mers la biroul guvernatorului pentru a solicita returnarea scării care fusese confiscată. Fiind refuzat în schimb, el a mers la o stație de benzină din apropiere, a revenit cu o cutie de benzină şi s-a udat şi imolat el însuși pe stradă în fața biroului guvernatorului. Restul este, să spunem, istorie.
Nu este de mirare că Thrasymachus l-ar putea ironiza Socrate în Republica, sugerând că adevărații conducători nu diferă în atitudinea lor față de oamenii pe care îi guvernează faţă de ce fac păstorii față de oile lor. Sunt subiectele lor nu atât de des considerate ca fiind adecvate doar pentru a fi forfecate sau sacrificate? Sau, pentru a modifica metafora, hărțuiți și hărțuiți în pustie, ca niște țapi ispășitori, așa cum René Girard ar putea observa?
O zicală populară este că “peștele de la cap se împute.” Nu este viața destul de grea fără abuzul provocat asupra lor de către birocrați oficioşi și ofițeri corupți? Oamenii ar putea fi la fel de “răbdători ca Iov” și chiar și rezistenţi în fața nepăsării vecinilor lor. Dar, așa cum se întâmplă atât de des, o linie este traversată și persecutatul ajunge la o limită când ei cu determinare se opun împotriva oricărei opoziții. Literatura de rezistență împotriva tiraniei datează din primele mărturii ale civilizației occidentale. Antigona este un clasic al genului. Aşa este povestea lui Iotam în Cartea Judecătorilor, Capitolul 9. O întreagă teologie a rezistenței s-a dezvoltat în timpul Evului Mediu și a continuat în Reforma protestantă prin revoluțiile engleze din secolul al XVII-lea. A ajuns la o culme de exprimare în Declarația Americană de Independență:
“Prudența … va dicta ca guvernele stabilite cu mult timp nu ar trebui să fie schimbat pentru cauze tranzitorii şi uşoare; și, în acord, toată experiența a arătat că omenirea este mai dispusă să sufere, în timp ce rele sunt suportabile, decât să se îndrepte prin abolirea formelor la care ei sunt obișnuiți. Dar, atunci când un şir lung de abuzuri și uzurpări, urmărind invariabil același obiect manifestă un desen pentru a-i reduce sub despotismul absolut, este dreptul lor, este de datoria lor, pentru a da jos un astfel de guvern, și să ofere noi gărzi pentru securitatea lor viitoare.”
Așa cum a observat Crane Brinton în analiza sa clasică, Anatomia Revoluției: “Anii ce preced izbucnirea reală a revoluției sunt martorii unui crescendo de proteste împotriva tiraniei guvernului, o grindină de broșuri, piese de teatru, adrese, o izbucnire de activitate din partea grupurilor de presiune interesate. Confruntându-se cu toate acestea, guvernul cu siguranță nu se ridică la reputația  pe care adversarii săi încearcă să o facă. Încercările sale tiranice de suprimare a opoziției rebele pot eșua, probabil, pentru că opoziția este prea puternică, plină de resurse, și virtuoasă; sau încercările sale pot eșua, deoarece acestea sunt efectuate cu jumătate de gură și neeficient de către agenții guvernamentale mai mult de jumătate câștigaţi pentru opoziției. Faptul rămâne că ei eşuează.”
Guvernele uneori colapsează ca o casa de cărţi, deoarece acestea au devenit la fel ca peștele proverbial: Au putregai de la cap în jos.
În zilele ameţitoare ale revoluției din februarie a Iranului, aprecierea Vestului s-a revarsat asupra ayatollahul Khomeiny de către pensants bien academici ai zilei. Dar, în acest caz, ca și în multe altele, mari speranțe au fost destul de repede spulberate și evenimente au început rapid să treacă prin etapele din Anatomia Revoluției a lui Crane Brinton.
Prin contrast, coloniile americane au avut succes în Războiul pentru independență, în parte pentru că au avut deja o societate civilă viabilă și o tradiție a libertăților instituționale care au furnizat ceea ce Edmund Burke a numit “garderoba imaginației morale.”
La fel ca mulți alții, revoluția din 1979 din Iran a fost prematură. Semințele sale au căzut pe sol pietros, nu a reușit să scufunde rădăcini adânci, iar un regim despotic a fost înlocuit cu o tiranie mult mai rea. Masa protestatarilor nu a reușit să țină seama de legea de fier a despotismului: “Lucrurile nu sunt niciodată atât de rău încât nu se pot agrava.”
Se pare că modelul J-Curve al lui James Chowning Davies de violență politică se aplică foarte bine astăzi cauzelor economice ale tulburărilor egiptene. Jack Kelly a remarcat creșterea rapidă a prețurilor la produsele alimentare într-o scurtă analiză, care seamănă cu analiza Andrew Dickson White a ceea ce a declanșat Revoluția franceză, inflația Fiat bani în Franța. Într-un articol intitulat “Lăsăm vulpea în coteț?”, el a scris:
“Cauzele proxime ale creșterii bruște a prețurilor la grâu au fost o secetă din Rusia și inundațiile din Australia. Alți doi factori prefigurează un viitor sumbru pentru țările sărace, cum ar fi Egipt. Grâul și alte mărfuri sunt taxate în dolari. Politica ușoară de bani a Rezervei Federale a inundat lumea cu ei, conducând prețurile în sus. Mandatele și subvenții masive pentru etanol provoacă faptul că o proporţie alarmantă a producției de alimente din SUA a fi arsă în rezervoarele noastre de gaz. În anul 2001, 7 la sută din porumbul din SUA s-a dus la etanol. Anul trecut, cifra a fost de 39 la sută. ”
Dacă motivele care stau la baza transformării cerealelor în etanol sunt bine intenţionate, cinice, sau corupte este de mică importanță. O raritate tot mai mare în aprovizionarea cu alimente și creșterea aferentă a prețurilor dăunează celor care sunt cel mai puțin capabili să găsească alternative la prețuri accesibile.
Teoriile lui Robert Michels și Vilfredo Pareto, doi dintre Machiavellienii lui James Burnham, ar putea foarte bine oferi o perspectiva asupra revoluției egiptene. Întrebarea imediată este dacă această revoluție va fi o revoluție prevenită, la fel ca în cazul lui Peter F. Drucker  de contra-revoluție americană, sau dacă va fi o revoluție socială all-out de soiuri francez, rus, chinez și iranian. După cum Pareto a remarcat:
“La început,  aristocrațiile și plutocraţiile militare, comerciale religioase… Trebuie să fi constituit părți ale elitei de guvernare și, uneori, au format întreaga elită. Luptătorul victorios, comerciant prosper, plutocratul opulent au fost oameni ai astfel de părţi, fiecare în propriul său câmp, ca superioară față de individul mediu. În aceste condiții, eticheta corespundeau o capacitate reală. Dar, pe măsură ce timpul trece, considerabile, uneori foarte considerabile, diferențe apar între capacitate și eticheta. … aristocrațiile nu durează. … Istoria este un cimitir de aristocrații. … Ei nu se descompun în număr numai. Ei se descompun, de asemenea, în calitate, în sensul că ei își pierd vigoarea lor, că există un declin în proporțiile reziduurilor care le-au permis a câștiga puterea și să o țină. Clasa de guvernare este restabilită, nu numai într-un număr, dar … în calitate, de familiile în creștere din clasele inferioare și aducând cu ei vigoarea și proporțiile reziduurilor necesare pentru menținerea în putere a lor înşile. … Cauza potentă de perturbare în echilibru este acumularea de elemente superioare din clasele inferioare și, invers, a elementelor inferioare în clasele superioare. ”
Astfel “circulația elitelor”. În comentariul său asupra Pareto, Lewis Coser adaugă următorul text: “Atunci când elitele care guvernează sau nu încearcă să se închidă la afluxul de elemente mai noi și mai capabile din populația de bază, în cazul în care circulația elitelor este împiedicată, echilibru social este deranjat și ordinea socială se va dezintegra. Pareto a susținut că în cazul în care elita de guvernare nu “găseşte modalități de a asimila persoanele excepționale care vin în faţa claselor subiect,” un dezechilibru este creat în corpul politic și corpul social, până când această condiție este remediată, fie printr-o nouă deschidere a canalelor de mobilitate sau prin răsturnarea violentă a unei vechi elite de guvernare fără efect de una nouă, care este capabilă de guvernare.”
Iată că Primăvara arabă! Natura detestă viduri politice. Machiavelli însuși a recunoscut natura brutală a ceea ce este apt pentru a umple un astfel de vid. Abraham Lincoln a anticipat această problemă chiar și în America în a sa Lyceum Address de timpuriu prefigurând ascensiunea unui Napoleon american. Sunt timpuri ca acestea cele care scot atât cele mai bune și cele mai rele ale naturii umane. Se pune întrebarea dacă dorința de a sacrifica de dragul unei cauze măsoară mai mult sau departe de vrednicia cauzei în sine. Cum alt revoluționar, Thomas Paine, a spus: “Acestea sunt vremurile care încearcă sufletele oamenilor.”