Gemaledin Septar SEVINCI
Pentru mai mult de o jumătate de secol, lumea arabă a trăit sub un nor. Din Algeria până în Yemen, dictatori și autocrații apucă și ţin de putere impunând voința lor asupra oamenilor lor în lungă suferință. Tunisia a devenit locul de naștere al Primăverii Arabe atunci când un vânzător de legume, Mohamed Bouazizi, şi-a dat foc în semn de protest împotriva represiunii guvernului. Sinuciderea lui a determinat un val de turbulenţă care l-a forțat pe președintele Zine al-Abidine Ben Ali să demisioneze. Revoluția din Tunisia a inspirat revoluții care au alungat conducătorii adânc înrădăcinaţi din Libia și Egipt. În lumea arabă, cetățenii s-au mobilizat rapid după ce au sfărâmat zidul fricii. Experiența tunisiană este percepută ca o referință; nimeni nu poate nega evoluția democratică care a adus de fapt “islamişti moderaţi” la putere. Dar exemplul Tunisiei s-ar putea demonstra mai mult ca speranță, ca un exemplu potențial înșelător, un ecran de distorsionare. “Primăvara” tunisiană ne-ar putea opri de la a vedea alte țări în mod clar. Noi ne gândim la Primăvara Arabă ca o mișcare, un efect de domino, în timp ce în schimb ar trebui să fie văzută ca un joc de șah. Pe măsură ce avansezi pionul, cavalerul tău sau episcopul tău împotriva puterilor politice și economice dominante, s-ar putea să simți victoria. Dar centrul strategic al consiliului, centrarea pe rege și regină, se află sub un control strict. Victoria ta emoțională temporară ar putea, pe termen lung, să se dovedească eșec, o revoluție nerealizată.
The Arab Spring
For more than half a century, the Arab world has lived under a cloud. From Algeria to Yemen, dictators and autocrats grab and held on to power enforcing their will on their long suffering people. Tunisia became the birth-place of the Arab Spring when a vegetable seller, Mohamed Bouazizi, set fire to himself in protest at government repression. His suicide prompted a wave of unrest which forced president Zine al-Abidine Ben Ali to step down. Tunisia’s revolution inspired revolutions which ousted entrenched rulers in Libya and Egypt. In the Arab world, citizens mobilised rapidly after they broke through the wall of fear. The Tunisian experience is perceived as a reference; no one can deny the democratic evolution that has actually brought “moderate Islamists” to power. But the example of Tunisia might play out more as hope, as a potentially misleading example, a distorting screen. The Tunisian “spring” might stop us from seeing other countries clearly. We think of the Arab spring as a movement, a domino effect, while instead it should be seen as a chess game. As you advance your pawn, your knight or your bishop against the dominant political and economic powers, you might sense victory. But the strategic centre of the board, centering on the king and queen, are under close control. Your temporary emotional victory might, in the long term, turn to failure, an unachieved revolution.
