Asgar DUNYAMALIYEV

Tendinţa ce caracterizează cel mai bine începutul secolului XXI este aceea de transformare. Lumea se schimbă, aceasta fiind în fapt o evoluţie naturală, supusă modificărilor aduse de fenomenul globalizării, caracterizat de multidimensionalitate, la nivel economic, politic, militar, social şi cultural. Globalizarea însăşi cunoaşte de multe ori procese contradictorii: de la desfiinţarea barierelor la protecţionism sau fundamentalism. Urmând aceeaşi tendinţă, ameninţările şi provocările din primul deceniu al secolului XXI au căpătat un caracter global, celor clasice adăugându-li-se altele noi cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă şi terorismul, cu un pregnant caracter transnaţional.
Noile forţe geopolitice mondiale contemporane tind să integreze spaţiile pe care şi le dispută, pentru a-şi defini mai bine funcţiile lor, formând astfel o nouă paradigmă. Eurasia este cel mai mare continent de pe Terra şi o mare axă geopolitică. Această axiomă este unanim acceptată pe plan internaţional.
India şi China sunt ţările cu cea mai importantă creştere economică şi aspiră în mod serios la statutul de mari puteri mondiale, în special China.
Făcând referire la miza reprezentată de Eurasia pentru Washington, menţionăm că diplomaţia americană se focusează mai ales asupra principalilor „actori” eurasiatici, care ameninţă poziţia intereselor Statelor Unite în această zonă. Pericolul este reprezentat de faptul că, prin dimensiunile sale, Eurasia poate deveni principalul rival al Americii. Analiza evenimentelor din ultimul deceniu a arătat faptul că politicile americane au mers spre a coopta sau controla statele Asiei Centrale şi a Caucazului de Sud, în aşa manieră încât ele să îşi poată realiza strategiile de apărare şi, în acelaşi timp, să promoveze interesele americane şi să pună în aplicare politicile americane referitoare la această zonă. Iar interesele americane sunt foarte clar nuanţate: păstrarea statutului său de putere mondială unică, pe termen lung, precum şi transformarea puterii americane în cooperare mondială din ce în ce mai instituţionalizată. Brzezinski reducea politicile americane la o terminologie antică şi medievală ce privea geostrategia vechilor imperii. Astfel, câteva fundamente valabile şi în prezent, sunt legate de: prevenirea înţelegerilor secrete şi menţinerea printre vasali a unei dependenţe aducătoare de securitate; menţinerea în supunere şi protejarea plătitorilor de tribut; împiedicarea barbarilor de a se uni.
Zbigniew Brzezinski includea în şirul statelor cu importanţă geopolitică şi geostrategică zece entităţi: Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Turcia şi Iran, ultimele două state fiind şi jucători geostrategici în zonă. “Balcanii Eurasiei”, aşa cum au fost numiţi, se întind pe o suprafaţă mai mare decât a Balcanilor propriu-zişi, sunt mai populaţi, dar şi mai eterogeni din punct de vedere etnic şi religios. De asemenea, statele cuprinse în această formulă, inclusiv Transcaucazia, sunt un veritabil mozaic etnic, mare parte fiind rezultatul trasării arbitrare a frontierelor, în timpul stăpânirii sovietice, cu preponderenţă între anii 1920-1930. Un analist şi profesor de talia lui Brzezinski compară zona Asiei Centrale şi a Caucazului de Sud cu regiunea Balcanilor europeni tocmai datorită importanţei relaţiilor dintre statele componente pentru securitatea zonei, mai ales în condiţiile luptei energetice care domină secolul al XXI-lea. Accesul la bogăţiile zonei şi împărţirea lor reprezintă obiective care generează o serie de tensiuni de tot felul, de la cele economice până la cele naţionaliste.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice a antrenat în zona caspică şi caucaziană procese geopolitice şi geostrategice care au căpătat, mai ales în ultimii ani ai secolului al XX-lea şi începutul veacului următor, o amploare fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale.
Regiunea a devenit zonă de interes pentru “jucătorii” geostrategici ai mediului internaţional contemporan, nu numai pentru că aici au apărut crize de tot felul care au pus în pericol pacea şi stabilitatea regională, aşa cum a fost cazul crizelor din Kîrgîzstan şi Uzbekistan, sau cele din Georgia, ci şi pentru că, în ultimii ani, în regiune s-au produs importante mutaţii geopolitice.
Pentru a contura o imagine cuprinzătoare a situaţiei geopolitice din Caucazul de Sud şi pentru a înţelege natura viitoarelor relaţii politico-economice din această regiune, dorim să trecem în revistă o serie de repere geo-istorice care au marcat popoarele Transcaucaziei, mai ales din momentul în care Caucazul de sud a intrat în componenţa Imperiului Ţarist, eveniment care a produs profunde mutaţii în caracterul tradiţional al regiunii.
Ecuaţia geopolitică a Caucazului de Sud, între anii 1991-2010, nu poate fi alcătuită fără prezenţa Federaţiei Ruse, mai ales că prezenţa ruşilor în regiune este o realitate de secole. Întrebarea care se pune este dacă viitorul Transcaucaziei este legat de Occident sau popoarele sud-caucaziene vor trebui să privească secolul XXI ca pe unul în care forţa crescândă a Moscovei le va dicta evoluţiile? În cele ce urmează, dorim să evidenţiem o serie de factori care articulează poziţia şi rolul Caucazului de Sud în cadrul geopoliticii eurasiatice a Rusiei, mai ales că se poate afirma că, cel puţin de un deceniu, “ursul rusesc” a ieşit din starea de “hibernare”, cauzată de şocul prăbuşirii URSS şi joacă extrem de eficient cartea politico-energetică, în dorinţa de a recupera puterea de altădată, mai ales în fostul spaţiu sovietic, “fieful” ei tradiţional.
Destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991 a provocat mari dezavantaje morfologice şi topopolitice Rusiei, deşi ea era în mod natural moştenitoarea fostei construcţii sovietice. Moscova s-a văzut după anul 1991 incapabilă să mai joace un rol internaţional de superputere, de lider geopolitic mondial sau regional. Conceptele pe care funcţiona fosta URSS nu mai erau valabile în contextul noilor realităţi geopolitice.
Geopolitica rusească ulterioară s-a manifestat în jurul unei realităţi spaţiale-Eurasia, iar rezultatul a fost crearea unei noi doctrine – eurasiatismul, un amestec între diplomaţia ţaristă şi cea sovietică. Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera sa externă din estul, sud-estul european, din Caucaz precum şi Asia Centrală s-a schimbat radical iar Realpolitik-ul lui Vladimir Putin cu privire la “vecinătatea apropiată” rusească s-a bazat pe principiul antic “Divide et impera”.
Cât priveşte, strict, viitorul Rusiei, acesta, precizează Dughin, este al unei încordate dispute între cele două proiecte care s-au cristalizat pe scena publică a Rusiei politice actuale: proiectul liberal, pro-occidental; proiectul sovieto-ţarist. Ambele proiecte, precizează el, sunt o “înfundătură pentru poporul rus” (primul prevede “ştergerea treptată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită”, al doilea “se grăbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice care i-au condus pe ruşi la eşec”).
Revenind la teorie, fără consolidarea dimensiunii sale asiatice, ideea neo-eurasiatistă era golită de substanţă. Ca urmare, fostele republici sovietice din Caucaz şi Asia Centrală au intrat pe o poziţie privilegiată în atenţia Kremlinului, mai ales că aripa asiatică a politicii externe ruse nu se putea reface fără aceste zone. După căderea URSS, Moscova a folosit CSI drept un instrument politic pentru păstrarea în sfera sa de influenţă a fostelor republici. Nu a asistat pasiv la decăderea de la statutul de mare putere la cel de putere regională, generată de prăbuşirea URSS, şi a acţionat dintru început, prin pârghii militare (respectiv, forţe de menţinere a păcii), apoi prin pârghii economice, pentru menţinerea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. De altfel, preşedintele Elţîn a mers pe ideea că armata rusă este datoare să apere pe cele 25 milioane de ruşi, aflate în afara graniţelor Federaţiei Ruse. Reintegrarea spaţiului post-sovietic a devenit o prioritate pentru Vladimir Putin, deoarece a contribuit la consolidarea percepţiei conform căreia Rusia reprezintă un actor important în gestionarea problemelor din Eurasia.
Mijlocul principal de convingere a fost dependenţa fostelor republici de resursele de materie primă importate direct din Federaţia Rusă, prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate şi prin achiziţionarea de drepturi asupra infrastructurii strategice. Oficialii de la Moscova au încercat să direcţioneze capital către regiunile din “străinătatea apropiată”, unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţă ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice. Ruşii au căutat să obţină beneficii economice şi poziţii de monopol, prin investiţii externe şi prin transformarea dependenţei generalizate a Europei de Est faţă de energia şi de investiţiile ruseşti într-o influenţă inter guvernamentală constantă şi pe termen lung.
După schimbările petrecute în spaţiul CSI, mai ales după revoluţiile portocalii din Georgia şi Ucraina, la Moscova s-a simţit necesitatea redefinirii sistemului de securitate regional din spaţiul post-sovietic.
Particularităţile istorice şi geopolitice ale Caucazului nu erau nişte necunoscute pentru Rusia, imediat după anul 1991, astfel că aceasta a menţinut prin politicile sale o anumită stare de insecuritate în zonă. Marile temeri ale Rusiei în ceea ce priveşte zona de nord a Caucazului sunt acelea ale radicalizării fundamentalismului religios islamic. Radicalizarea islamică a fost obiectivată prin declanşarea celor două războaie ceceno-ruse. Obiectivele nu au fost atinse de către Rusia, iar paradoxul a fost acela că strategiile politice ale Kremlinului în regiune au dus la o şi mai mare radicalizare islamică pentru prevenirea federalizării regiunii. Situaţiile critice create de cele două războaie în Cecenia au afectat grav relaţiile dintre Rusia şi ţările caucaziene, în special Georgia, care a acordat sprijin şi asistenţă cecenilor refugiaţi si refuzat categoric pretenţiile Rusiei de a se implica activ în conflict de partea sa.
Reacţia Rusiei aşa cum reiese din declaraţiile preşedintelui Vladimir Putin, a făcut din Georgia o ţintă a presiunilor politice şi energetice.
Colaborarea Rusiei cu UE şi cu NATO în această zonă este extrem de importantă pentru ultimii. Apoi, în acest spaţiu, Federaţia Rusă se confruntă cu mari provocări la adresa securităţii sale naţionale, prin creşterea instabilităţii Caucazului şi dorinţa Georgiei şi Ucrainei de aderare la NATO
Regiunea Caucazului de Sud face parte din cadrul acestor frământări, pe cuprinsul său existând problema republicilor autonome şi autoproclamate din cadrul unor state independente – Azerbaidjan şi mai ales Georgia. Regiunile în care există mari frământări sunt Nagorno-Karabah, locuită de etnici armeni, în interiorul Azerbaidjanului, Abhazia în Nord-Vestul Georgiei precum şi Osetia de Sud.
Conflictele îngheţate sunt elemente de confruntare între două sau mai multe state, având ca temei anumite aspecte de ordin politic, teritorial, economic sau etnic, prin intermediul cărora se manifestă anumite neînţelegeri punctuale. Un conflict îngheţat nu poate avea loc fără implicarea statelor suverane, ele fiind permanent implicate mai ales în menţinerea acestora pe o perioadă nelimitată de timp. Conflictele îngheţate au la bază o neînţelegere, aparent minoră între state. Contextul internaţional nu este favorabil conflictelor militare, în special datorită faptului că dreptul internaţional interzice acest gen de conflicte.
De asemenea, pe lângă statele care generează conflicte îngheţate, există şi alţi beneficiari care doresc menţinerea acestor zone.
Conjunctura şi configurarea spaţiului ex-sovietic, coroborată cu dorinţa Rusiei de a reveni la statutul de putere dominantă în teritoriile pe care le-a privit ca sfere directe de interes propriu, au făcut ca în zona Caucazului şi nu numai să întâlnim o serie de puncte sensibile pe care Rusia a avut interes să le menţină la stadiul de incertitudine şi să le reactiveze atunci când şi-a simţit ameninţate poziţiile politico-economice.
Lupta Moscovei pentru păstrarea Caucazului sub controlul său a început imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991. În mod consecutiv, Rusia a pierdut controlul asupra Ţărilor Baltice şi a Europei de Est, considerate părţi din sfera sa de interese.
Organizaţiile internaţionale OSCE şi NATO au conceput diverse scenarii de rezolvare a conflictului, algoritmul aplicat materializându-se în semnarea acordurilor de parteneriat al Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei cu UE din 1999. Efectul imediat a fost acela de detensionare a relaţiilor cu SUA, aceasta din urmă, a conceput un plan strategic propriu afirmând-şi interesele în zonă, începând încă din 2002. Drept urmare, s-au remarcat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte interdicţiile economice impuse pe durata conflictului din Nagorno-Karabah. Acestea se înscriu în politica occidentală de stabilizare a zonei la care să subscrie şi comunitatea internaţională. Conflictele din Nordul Caucazului: Sudul Osetiei, Abhazia şi Cecenia. În 2008, Grupul de la Minsk a încercat o negociere şi o rezolvare definitivă a conflictului dar scopurile au eşuat. Deşi s-a propus un referendum care să hotărască soarta Nagorno-Karabah, acesta a fost respins de Azerbaidjan, deoarece ar fi avantajat Armenia întrucât proporţia etnicilor armeni din provincie este extrem de ridicată. De cealaltă parte, Rusia nu doreşte rezolvarea acestui conflict deoarece prin intermediul său îşi menţine controlul asupra Armeniei şi are oportunitatea să se amestece în treburile interne ale Azerbaidjanului. Nagorno-Karabah rămâne un veritabil “trăgaci”, care poate fi declanşat atunci când interesele ruseşti în Caucazul de Sud impun acest lucru. Fie Azerbaidjanul ar putea să-şi reclame posesia prin forţă asupra acestei regiuni, ori Armenia ar putea, la îndemnul Moscovei, să anexeze oficial Nagorno-Karabah teritoriului său.