Marius VĂCĂRELU

Abstract: The time of troubles in the Caucasus is by no means over.
There may yet be even more devastating things to come for the people who inhabit the hills and plains on either side of the great mountain range. But if a European continent that spent the first half of the twentieth century devising ever more creative ways of destroying itself can misremember its past as an inexorable march toward liberal values, human rights, and democratic governance, there may yet be hope that the Caucasus can do the same [1, Ch. King: The ghost of freedom: a history of the Caucasus, Oxford University Press, 2008, pg. 272].

1. Dintotdeauna, oamenii de la munte au avut ceva fascinant pentru cei din zona de şes sau pentru oamenii mărilor, iar acest aspect a fost sesizat de literaţi, prin numărul de legende care au ca subiect muntenii, comportamentul lor, precum şi diferite momente în care aceştia coboară spre alte zone, impunând valori (de cele mai multe ori, cavalerismul fiind valoarea fundamentală) celor care nu le-au avut sau le-au pierdut.
Studiul pe care îl supunem atenţiei are ca baza una dintre cele mai importante zone ale planetei, atât sub aspect imagologic, cât şi practic: Caucazul şi arealul dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, privite ca limite fundamentale ale acestui spaţiu geopolitic.
2. Pentru a înţelege mai bine dinamica proceselor geopolitice din acest spaţiu, va trebui să localizăm principala tendinţă ce se manifestă în această zonă. Ea este, fără îndoială, de natură strict geografică şi mai apoi politică, prin care vom observa un determinism de natură fizică şi mai puţin a acţiunilor omeneşti. Fără îndoială, deşi prezent şi acest factor, el este secundar ca importanţă, prin faptul că „nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri”.
Astfel, Caucazul va trebui înţeles sub dimensiunea sa hidrografică şi orografică, pe direcţia nord-sud, prin intermediul unei comparaţii surprinzătoare.
În opinia noastră, Caucazul trebuie analizat printr-o dimensiune eurasiatică, la nivel spaţial – aceasta fiind noţiunea consacrată. Totuşi, spaţiul real cuprinde şi continentul african, cel puţin până la strâmtoarea Bab el Mandeb, din capătul sudic al Mării Roşii.
În această imensă formaţiune geopolitică, există trei mari zone de contact, prin care mările nu se rezumă la a furniza un loc de conflict, dar şi partajează foarte mult direcţiile de acţiune ale marilor puteri politice.
3. Concret, prima mare care configurează două dintre aceste zone este cea Mediterană. Ea nu se constituie doar într-o mare internă a Europei, Asiei şi nordului Africii, ci şi în forma de relief cu caracter de apărare a primei zone: peninsula Italică. Ea se sprijină în această delimitare pe celelalte două mări derivate: Tireniană şi Adriatică.

Această prelungită intrare în spaţiul marin a dus cu sine la o anumită unitate psihologică a populaţiilor din peninsulă, iar, pe mai departe, la o unitate lingvistică ce s-a tradus, într-un mod logic, la o dublă condiţionare politică:
a) migratorii în acest spaţiu întâmpinau o ripostă violentă a autohtonilor, aceştia văzându-se atacaţi mai mult decât dacă ar fi făcut-o, mişeleşte, nişte vecini. De fapt, câmpia padană e doar un „gât” de intrare într-o mare pâlnie, în care există doar două posibilităţi: ori se intră decisiv în Italia, ori se instituie un control asupra traficului comercial şi politic a celor din peninsulă, aceştia fiind obligaţi să lupte contra lor sau să îi integreze, într-una din formele politice posibile (stat sau imperiu);

b) obligativitatea axiomatică aparţinând unei puteri politice care doreşte să se impună în zonă: aceea de a depăşi limitele pe care le presupune râul Pad şi cele trei mări sus menţionate, şi, prin aceasta, „spărgând” alte blocuri de populaţie ¹.
În fapt, tot imperiul Romei şi puterea papală a fost condiţionată de această spaţializare, în urma căreia nu a avut de ales: a mers spre extindere, şi spre redimensionarea civilizaţională a mai bine de jumătate din continentul european (Imperiul Roman), sau a încercat, dar mijloacele financiar-militare nu au fost la nivelul pretenţiilor afişate (mai ales sub aspect religios) de conducerea religioasă romană în orice secol.
În plus, trebuie să nu uităm formula romană: Cisalpină / Transalpină, prin care se determina acţiunea în interiorul zonei de protecţie italice, oferite de lanţul muntos al Alpilor: înălţimea lor nu permitea atacuri prea dese, iar puţinele tentative de a-l depăşi direct nu au fost uşor de realizat, chiar dacă efectul a fost devastator: Hanibal ante portas!
4. A doua zonă care prezintă caracteristicile spaţiului caucazian este mai mare – ca suprafaţă, şi are posibilitatea să realizeze mai uşor legături în arealul eurasiatic-african. Ea se mărgineşte în est de Adriatica, dar la sud şi est are o triplă barieră: Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Mediterană.
Peninsula Balcanică, în speţă, nu poate funcţiona atât de izolată, precum este situaţia în cazul italicilor, prin multiplele legături dintre populaţiile zonei (singurii rămaşi fiind geto-dacii (evident, în urma unei noi etnogeneze au format poporul român)) şi alte trasee de migraţiune şi de comerţ.
Astfel, două dimensiuni ne atrag atenţia, prin cele două categorii de informaţii aduse în discuţie:
a) economicul este reprezentat de două axe:
– Nord – Sud. Vom regăsi aici celebrul drum al varegilor către zona sudică continentală, către bizantini. Bizanţul (grecii) se constituie, în acelaşi timp, şi într-o sursă de legitimare politică, religioasă, precum şi de universitate a politicii (de multe ori politicienii din acest spaţiu sunt denumiţi astăzi bizantini sau preocupaţi de intrigi bizantine);
– Axa Dunării, care uneşte multe din capitalele zonei, le trasează acestora câteva din limitele dimensiunii de dezvoltare a acestora (a se vedea cazul Serbiei, începând cu anul 2006), dar şi de repliere în situaţii politice neconvenabile. Deşi s-ar putea considera că nu aici îi este locul, Leipzigul şi comercianţii săi foloseau Dunărea ca reper în pătrunderea lor către Sud, spaţiul german revendicându-şi, cumva, întreaga capacitate economică a acestui fluviu (prin faptul că cele mai mari capitaluri, precum şi cele mai importante zone de export pentru autohtonii acestui bazin geografic erau din Bavaria, Baden-Wurttenberg şi Saxonia, prin extensie – întreaga Germanie.
b) dimensiunea politică, reprezentată de stilul bizantin de administrare şi conducere (amintit anterior), dar mai ales prin permeabilitatea frontierelor şi dispunerea munţilor în mijlocul peninsulei.

Astfel, este mult mai uşor să se pătrundă de către populaţii decise (sub aspect militar) în această zonă, pentru că dispunerea principalului fluviu, precum şi a munţilor nu este una dificil de evitat în ceea ce priveşte forţa de invazie, iar istoria a confirmat-o, prin faptul că, de la goţi la tătari, majoritatea marilor triburi au străbătut spaţiu, iar de aşezat au ales să o facă doar slavii, deşi numele pe care le poartă nu reprezintă întotdeauna adevărul, migratori mai agresivi lăsând anumite urme puternice în denumirea oficială.
Anumite aspecte politice fiind comune zonei analizate în această secţiune, precum şi zonei Caucazului, vor fi tratate ulterior.
5. Caucazul reprezintă al treilea spaţiu determinat în categoria expusă mai sus. Zona este delimitată de două mări, aproape lacuri (Marea Caspică fiind considerat cel mai mare lac din lume ), şi de două mari forţe militare şi politice, parţial şi economice: Turcia şi Rusia.
Chiar dacă primele două areale analizate au probleme în a comunica cu exteriorul, nu au parte de aceste cumplite limitări, deoarece cele două mari state care le jalonează sunt giganţi demografici în raport cu micile entităţi politice caucaziene. Faptul că Azerbaidjanul are mai mulţi locuitori decât toate celelalte state, inclusiv în Iran, nu este folositor comparaţiei, din pricina apropierii lingvistice de Turcia.
Ceea ce a adăugat acestor caracteristici importante a fost dispunerea reliefului montan, mult mai prezent aici decât în celelalte două peninsule analizate. El a condus la o fragmentare etnică deosebită, precum şi la crearea unor antagonisme deosebite, toate de factură montană. Psihologia oamenilor de la munte subliniază o anumită duritate a acestora în abordările cotidiene, dar şi deschiderea deosebită faţă de prieteni. Câştigată greu, aceasta valorează mult, şi, în acelaşi timp, este ferm opusă unui tip de acţiuni des întâlnite în lumea oamenilor din arealul muntos: răzbunarea, purtată sub forma unei adevărate vendete pentru mai multe generaţii.
Alte câteva direcţii de acţiune vor fi determinate de o constatare: spaţiul dintre cele două mari fiind îngust, popoarele zonei nu au prea multe posibilităţi de evoluţie, pentru că atât zona montană dintre ele nu predispune la realizări majore (fragmentarea reliefului ducând după sine la prezenţa unor puternice autonomii locale), cât şi la faptul că până la statele cu economii cu adevărat dezvoltate mai sunt mulţi kilometri de parcurs, iar pericolul „loviturilor migratorilor” este prea greu de contracarat.
Ultimul subiect care trebuie adus în discuţie în cadrul general este prezenţa israeliană în zonă. Moştenire a statului khazar, ea se manifestă printr-un interes deosebit în zonă, în special în Georgia (Gruzia) (cea mai diversă sub aspect etnic dintre statele caucaziene).
Prezenţa Tel-Aviv-ului este importantă şi sub un anumit aspect zonal, pe relaţia cu Iranul. Deoarece relaţia azerilor cu Teheranul nu este una simplă, este evident un sprijin oferit acestora de către partea israeliană. Astăzi însă apar probleme, pentru că deteriorarea relaţiilor turco – israeliene nu ajută prea mult la Baku, sprijinită tradiţional de Ankara, din motive istorice evidente.
În final, notăm o altă prezenţă economică a shekelului, în ceea ce priveşte conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan, care nu ar fi fost posibilă fără un sprijin direct de la Tel-Aviv, şi care a constituit şi o ţintă a războiului dintre Rusia şi Georgia: neatinsă atunci, dar, în viitor, cine ştie?
6. Tradiţia politică a zonei caucaziene se revendică în primul rând de la Bizanţ, iar aceasta necesită câteva comentarii, celelalte influenţe (ruse, turceşti, iraniene şi arabe neavând decât un rol de adstrat peste acestea).
De la jumătatea secolului al X-lea până la jumătatea secolului al XI-lea se întinde perioada de apogeu a Bizanţului. De-a lungul acestei epoci, Imperiul este, fără putinţă de tăgadă, marea putere mondială. Acest fapt este evident pentru aliaţi şi acceptat chiar şi de duşmani. Astfel, în ierarhia universala a naţiunilor – după concepţia medievala, potrivit căreia statele aveau, fiecare, un rang anume, după importanţa lor, într-o ordine imaginară, dar riguroasă, Bizanţul deţine locul de vârf al piramidei. Cancelaria imperială stabileşte un protocol subtil, impus de grija de a sublinia cu orice preţ această supremaţie ².

Actele imperiale, adresate regilor şi principilor străini, utilizează, pentru fiecare, nişte atribute care ilustrează poziţia destinatarului în ierarhia naţiunilor, după, bineînţeles, gradul de rudenie şi după raporturile sale cu împăratul bizantin, considerat „Părintele” familiei imaginare a suveranilor.
Astfel, daca suveranul germanic are dreptul la titlul de “frate”, ţarul bulgar se vede trecut la rangul de „fiu”, în vreme ce prinţii de mai mică importanţă sunt desemnaţi, pur şi simplu, ca „prieteni”, când nu li se întâmplă sa se vadă calificaţi cu titulaturi care denotă doar dependenţa lor faţă de împăratul bizantin, fie ea doar nominală, precum, de pildă, titlul de curopalat, şi, în câteva cazuri, acela de arhonte.
Din toate aceste aspecte va reieşi şi o superioritate mentală a locuitorilor zonei, prin descendenţă bizantină.
Caucazul se afla în această ecuaţie sub două paliere:
a) statele vechi ortodoxe, prin care desemnăm Armenia şi Georgia, creştine, chiar mai înainte de adoptarea ca religie unică şi oficială a creştinismului de către Imperiul Roman, la 395. Deşi slabe din punct de vedere militar, ele se aflau într-o poziţie interesantă sub aspect religios:
– monofizită, şi aşa a rămas până astăzi (biserica Armeană),
– primele care au adoptat creştinismul ca religie unică şi oficială, în primii ani ai secolului IV.
b) statul musulman turc, de provenienţă selgiucidă, care era expresia pătrunderii Islamului în mod definitiv în acest spaţiu. În timp, deşi Bizanţul a dispărut, rolul său la capitolul percepţiei în Orient a fost luat de ţarul Rusiei. Deşi neagreat, Islamul a pus paşi importanţi în acest areal, iar necesitatea existenţei Azerbaidjanului trebuie înţeleasă – în perspectiva marilor puteri, ca:
– o expresie a rivalităţii dintre arieni (Iran) şi selgiucizii ce au venit din stepele mărginite de Amu-Daria şi Sîr-Daria. Deşi interesele sunt divergente, este necesar să existe un stat tampon între aceste două direcţii ale Islamului şi spaţiul creştin, la fel şi cum celelalte state creştine caucaziene sunt tamponul Rusiei spre spaţiul islamic;
– Azerbaidjanul este o proiecţie – bază de orientare a Rusiei în zona Orientului Mijlociu, cu două ramificaţii de acţiune: spre Ankara şi, mai precis, strâmtorile Bosfor şi Dardanele, pe de-o parte, şi direcţia strategică Siria – Sinai – Marea Roşie, spre direcţia Mecca şi Egipt. Astfel, Baku este o zonă a petrolului, dar şi o zonă din care se poate observa foarte bine spaţiul islamic, aspect identificat foarte bine şi de americani.
Superioritatea pe care o aminteam anterior duce şi la probleme insurmontabile în această zonă, fiecare popor considerând că marile realizări ale celorlalte etnii sunt datorate unor co-etnici, care s-au căsătorit şi au performat acolo. În această direcţie excelează Armenia, care îşi atrage prin aceasta o parte a antipatiilor.
7. Tot de aici, şi o altă particularitate, de natură sentimentală: căsătoriile se fac în acest spaţiu doar în interiorul acestuia, pentru că „rasele superioare” nu pot să îşi piardă puritatea. Consecinţa este intoleranţa, iar acţiunile agresive sub aspect militar-teritorial (cucerire) pot fi interpretate nu doar ca un atac la baza naţiunii (iar conflictul din Karabah este emblematic pentru această interpretare), ci şi ca o intruziune în ceea ce priveşte puritatea sangvină a poporului.
De aici, o altă consecinţă interesantă, asupra formării elitelor politice în acest spaţiu: dacă pentru anumite zone s-a vărsat sânge, atunci toţi cei proveniţi din această zonă merită mai multe poziţii superioare în ierarhie, pentru că doar lupta aduce după sine purificare, existând suprema victorie (chiar şi într-o înfrângere) de a rămâne în viaţă şi a comemora pe cei care nu au rezistat costurilor impuse de război.
Karabahul mai prezintă un caracter interesat: este locul unde puterea sovietică a luat locul istoriei, inventând frontiere. Superioritatea tehnologică rusă s-a manifestat în singura modalitate posibilă de a controla zona Caucazului: inventarea de posibile conflicte, prin trasarea de graniţe.
Astfel, Karabahul a fost primul conflict caucazian ce a erupt, şi, spre deosebire de Georgia şi Cecenia, a fost un conflict sovietic, mai degrabă decât unul pre-sovietic sau post-sovietic. Acţiunea sovietică a anilor 1920 de a trasa arbitrar graniţe a complicat şi mai mult situaţia politică într-o zonă unde sufletul este mai aproape de vârful kinjalului, decât de mătasea unui veştmânt ce se poartă noaptea.

Karabahul a demonstrat nu numai faptul că Uniunea Sovietică nu a avut instituţionalizate mecanisme de soluţionare a conflictelor etnice de pe propriul teritoriu, ci şi, de asemenea, măsura în care centrul sovietic a pierdut capacităţile sale coercitive. Prin urmare, nici instituţiile, nici politica internă unională nu au fost capabile să prevină şi să protejeze spaţiul în cauză ³.

8. Concluzia ecuaţiei politice caucaziene se bazează pe dorinţa de pace a Orientului. Numai că aici apare o problemă foarte complicată: dacă abordarea pragmatic – carteziană, specifică spaţiului european nu poate fi realizată decât de Rusia şi Ankara (spiritele fiind aici mai uşor de înfierbântat, prin însăşi etno-psihologia spaţiului caucazian), asta nu înseamnă că nu ar fi posibilă şi altor actori ce doresc să pună un pas direct între cele două mări.
Totuşi, Caucazul va juca un rol foarte important în contextul mişcărilor de populaţie care vor creşte în intensitate în următorii 10 ani. Practic, Turcia şi Rusia se vor constitui în zone ţintă pentru populaţiile islamice din Orient, care, în plin având demografic, trebuie să facă faţă celei mai grave provocări datorate sporului de populaţie: găsirea hranei.
Ambele ţări ţintă au posibilităţi agricole deosebite, iar cele două guverne, confruntate cu aceste migraţii, vor încerca cumva să stabilizeze frontierele proprii prin trimiterea oamenilor nedoriţi în zona tampon caucaziană, complicând şi mai mult situaţia autohtonilor, care nu se vor sfii – nu au ezitat niciodată, de altfel – să apere cu arma frontiera proprie, dar şi puritatea naţiunii.
Tocmai de aceea, pentru a înţelege nuanţele politicii caucaziene trebuie să uităm de petrol (acesta fiind mai mult un casus belli decât un atu) şi să încercăm, mai degrabă, să ne apropiem de sentimentul nobil al apartenenţei la o lume deosebită de cele două continente care le limitează posibilităţile de dezvoltare: aşa cum muzica acestor locuri pune preţ pe ritm, şi paşii înţelegerii pe care trebuie să îi facem (noi, cartezienii prin esenţă) vor păstra în minte binomul Kavkazului: kinjal şi/sau sânge.